IMOBIL. DECIZIE DE TRECERE ÎN PROPRIETATEA STATULUI ÎN TEMEIUL DECRETULUI NR. 223/1974
| Comentarii |
|
1. Apartamentul în litigiu a fost proprietatea tabulară a reclamanţilor B.P. şi B.L.
Prin decizia nr. 121/27.02.1989 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Judeţean Maramureş, apartamentul a trecut în proprietatea statului, în baza art. 2 alin. 2 din Decretul nr. 223/1974, după care, cu încheierea nr. 555/24.03.1989 s-a
intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate al statului român, în administrarea directă a IJ.G.C.L. Maramureş.
Titlul de proprietate al statului emis în baza Decretului nr. 223/1974, asupra imobilelor ce au intrat sub incidenţa acestuia, îl constituie decizia comitetului executiv al consiliului popular judeţean, din momentul în care a rămas definitivă, ca urmare a comunicării ei. Necomunicarea deciziei determină ca dreptul de proprietate al statului să nu fie legal constituit, iar imobilul să se afle în posesia lui fără titlu.
Obligativitatea comunicării deciziei administrative rezultă cu certitudine din dispoziţiile art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 223/1974, conform cărora împotriva deciziei comitetului executiv al consiliului popular se poate face plângere la instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii chiar dacă reclamanţii au plecat temporar din ţară şi au refuzat înapoierea în ţară la expirarea termenului de şedere, decizia administrativă trebuia comunicată la ultimul domiciuliu din ţară, respectiv la adresa unde era situat imobilul, ceea ce nu s-a dovedit.
2. Potrivit art. 56 C. pr. civ., apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs, fn speţă, intervenienţii au formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului, care însă nu a declarat recurs împotriva deciziei.
In concluzie, nu poate fi admis recursul intervenienţilor accesorii, dacă pârâtul în favoarea căruia au intervenit nu a atacat decizia cu recurs.
(Curtea de Apel Cluj, decizia civilă nr. 455 din 7 martie 2001)
Prin sentinţa civilă nr. 3673/30.06.1999 a Judecătoriei Baia Mare, s-a admis acţiunea civilă intentată de reclamanţii B.P. şi B.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al municipiului Baia Mare şi în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a dreptului de proprietate al statului român asupra apartamentului nr. 3 situat în Baia Mare, str. 22 D. nr. 6, fostă str. S., înscris în C.F. nr. 5799 Baia Mare, nr. top 585/3 şi 586/3, compus din 3 camere, garaj şi boxă la subsol.
S-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 121/27.02.1989 a fostului Consiliu Popular Judeţean Maramureş, Biroul Executiv, privind trecerea în proprietatea statului a apartamentului menţionat, proprietatea reclamanţilor prin construire.
S-a dispus radierea în C.F. nr. 5789 Baia Mare, nr. top 585/3 şi 586/3 a înscrierilor de sub B.18 şi
B.19 şi restabilirea situaţiei anterioare.
S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de B.l. şi B.A.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a retinut că reclamanţii au devenit proprietari
cu titlu de construire asupra ap. nr. 3, situat în Baia Mare, str. 22 D. nr. 6, fostă str. S., înscris în CF nr. 5799 Baia Mare, nr. top 585/3 şi 586/3, compus din 3 camere şi dependinţe.
Prin decizia nr. 121/27.02.1989 a Biroului Executiv al Consiliului Popular Judeţean Maramureş, s-a dispus trecerea în proprietatea statului a apartamentului, în administrarea I.J.G.C.L. Maramureş, în temeiul art. 2 alin. 2 din Decretul nr. 223/1974, întrucât, la expirarea termenului de şedere în străinătate, reclamanţii au refuzat să se înapoieze în ţară.
Decizia nr. 121/27.02.1989 nu le-a fost comunicată reclamanţilor nici până în prezent, astfel că ea nu a rămas definitivă pentru a putea produce efecte juridice, respectiv act apt pentru intabulare, situaţie în care nu se putea produce transferul dreptului de proprietate în favoarea statului român.
Cererea de intervenţie a fost respinsă ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 1/4 ian. 2000 a Tribunalului Maramureş, s-a admis apelul declarat de intervenienţii B.l. şi B.A. împotriva sentinţei. S-a
respins apelul declarat de Primarul municipiului Baia Mare în contra sentinţei, care a fost desfiinţată şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj. Ulterior, acelaşi tribunal, prin încheierea din 4 febr. 2000, a îndreptat din oficiu dispozitivul deciziei civile nr. 1/4.01.2000, în sensul că s-a admis apelul declarat de intervenienţii
B.l. şi B.A. în contra sentinţei, care a fost desfiinţată şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj şi s-a respins apelul declarat de Primarul municipiului Baia Mare.
Recursul declarat de reclamanţii B.P. şi B.L. în contra deciziei civile nr. 1/4.01.2000 a Tribunalului Maramureş, a fost admis prin decizia civilă nr. 1448/
14.06.2000 a Curţii de Apel Cluj, care a casat decizia recurată şi a trimis cauza la acelaşi tribunal, pentru judecarea apelurilor.
Prin decizia civilă nr. 1018/12 oct. 2000 a Tribunalului Maramureş, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de B.I., B.A. şi de Primarul municipiului Baia Mare, în contra sentinţei civile nr. 3673/30.06.1999 a Judecătoriei Baia Mare.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că decizia administrativă nr. 121/27.02.1989, nu le-a fost comunicată proprietarilor apartamentului în litigiu, situaţie în care ea nu îşi produce efectul translativ de proprietate, deoarece conform art. 4 din Decretul nr. 223/1974 şi a Legii nr. 1/1967, comunicarea deciziei este obligatorie şi de ea depinde exercitarea căii de atac, precum şi transferul dreptului de proprietate.
întrucât nu s-a făcut dovada comunicării deciziei de preluare la stat a apartamentului, decizia administrativă este lovită de nulitate absolută, ca şi dreptul de proprietate al statului.
Cum transferul dreptului de proprietate s-a făcut pe baza unui act anulabil, în speţă este vorba despre o deposedare a proprietăţii, care nu se încadrează în prevederile Legii nr. 112/1995.
împotriva acestei decizii, au declarat recurs intervenienţii B.l. şi B.A., solicitând în baza art. 304 pct. 7,9,10,11 C. pr. civ., casarea ei şi a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor şi admiterii cererii de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenienţi în faţa instanţei de fond, respectiv respingerea cererii de rectificare a cărţii funciare şi restabilirea situaţiei anterioare, menţinând ca valabil titlul de proprietate, care îl
reprezintă contractul de vânzare-cumpărare al intervenienţilor.
în motivare s-a susţinut că ambele hotărâri sunt netemeinice şi nelegale, deoarece se bazează pe interpretarea unilaterală a cererilor formulate în cauză, reţinând şi satisfăcând doleanţele intimaţilor, fără a ţine seama în nici un fel de modificările intervenite în statutul de drept şi de fapt al imobilului în discuţie.
Este inadmisibil ca ambele instanţe să respingă cererea de intervenţie printr-o simplă frază, fără a arăta nici cea mai vagă motivaţie a răsturnării unui principiu fundamental de drept, acela al bunei-credinţe a recurenţilor-cumpărători.
Ambele instanţe şi-au motivat hotărârile prin faptul că actul administrativ prin care imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/ 1974, nu a fost comunicat intimaţilor nici până în prezent.
Prin plecarea şi rămânerea în străinătate a reclamanţilor, aceştia şi-au asumat riscul pierderii ireversibile a imobilelor avute în proprietate. Chiar dacă Decretul nr. 223/1974 a avut conotaţii politice şi economice specifice regimului comunist, aceasta nu poate schimba legalitatea actelor efectuate în baza legislaţiei în vigoare la data încheierii lor.
Cea mai gravă încălcare a legii şi a principiilor de drept ce guvernează această legislaţie, este efectiva ignorare a cererii de intervenţie, care se bazează pe un contract de vânzare-cumpărare autentic, încheiat cu R.A. GAMA în anul 1996, cu bună-credinţă, cu privire la apartamentul în litigiu, ce le-a fost repartizat ca urmare a evacuării lor dintr-un imobil supus demolării samavolnice de regimul comunist.
Recursul este nefondat.
Apartamentul în litigiu a fost proprietatea tabulară a reclamanţilor B.P. şi B.L.
Prin decizia nr. 121/27.02.1989 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Judeţean Maramureş, apartamentul a trecut în proprietatea statului, în baza art. 2 alin. 2 din Decretul nr. 223/ 1974, după care, cu încheierea nr. 555/24.03.1989, s-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate al statului român, în administrarea directă a I.J.G.C.L. Maramureş.
Titlul de proprietate al statului emis în baza Decretului nr. 223/1974, asupra imobilelor ce au intrat sub incidenţa acestuia, îl constituie decizia
comitetului executiv al consiliului popular judeţean, din momentul în care a rămas definitivă, ca urmare a comunicării ei. Necomunicarea deciziei, determină ca dreptul de proprietate al statului să nu fie legal constituit, iar imobilul să se afle în posesia lui fără titlu.
Obligativitatea comunicării deciziei administrative, rezultă cu certitudine din dispoziţiile art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 223/1974, conform cărora împotriva deciziei comitetului executiv al consiliului popular se poate face plângere la instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii. Chiar dacă reclamanţii au plecat temporar din ţară şi au refuzat înapoierea în ţară la expirarea termenului de şedere, decizia administrativă trebuia comunicată la ultimul domiciliu din ţară, respectiv la adresa unde era situat imobilul, ceea ce nu s-a dovedit.
în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Aceste condiţii trebuiau îndeplinite cumulativ, pentru ca intrarea bunurilor în proprietatea statului să aibă loc în baza unui titlu valabil.
Or, Constituţia din 1965, cu modificările ulterioare, prevedea în art. 36 alin. 1 că dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar conform art. 12 terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri.
La data preluării imobilului de către stat, România ratificase Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în anul 1955.
Legile în vigoare la data preluării imobilului de către stat nu au fost respectate, prin aceea că nu s-a comunicat decizia administrativă persoanelor de la care s-a preluat imobilul, potrivit prevederilor art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 223/1974.
Prin urmare, imobilul în litigiu nu a intrat cu titlu în proprietatea statului, ci s-a aflat doar în posesia nelegitimă a acestuia.
Prin cererea de intervenţie depusă la dosarul de fond, f. 19-20, intervenienţii B.l. şi B.A. au solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor. Deşi atât intervenienţii cât şi instanţele au calificat această cerere ca fiind “în interes propriu în realitate ea este o cerere de intervenţie accesorie, întrucât nu poate fi judecată separat, iar intervenienţii s-au mărginit să susţină apărarea pârâtului, interesul lor fiind unul preventiv, în raport de incidenţa pe care o poate avea asupra drepturilor acestora hotărârea ce se dă în acţiunea principală.”
întrucât acţiunea principală a fost admisă, cererea de intervenţie accesorie făcută în apărarea pârâtului trebuia în mod obligatoriu să fie respinsă, aşa cum de altfel au şi procedat instanţele. Soluţia asupra cererii accesorii nu trebuie să se afle în dispozitivul hotărârii, deoarece prin această cerere nu s-a invocat o pretenţie proprie, care să fie soluţionată ca atare de instanţă.
Potrivit art. 56 C. pr. civ., apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs. în speţă, intervenienţii au formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului, care însă nu a declarat recurs împotriva deciziei.
în concluzie, nu poate fi admis recursul intervenienţilor accesorii, dacă pârâtul în favoarea căruia au intervenit nu a atacat decizia cu recurs.
în cadrul procesului nu s-a pus în discuţie valabilitatea sau nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 30/30.09.1996 încheiat între R.A.C.L. “G.” R.A. Baia Mare şi intervenienţii
B.l. şi B.A., sau dacă cumpărătorii au fost sau nu de bună-credinţă.
Aşa fiind, instanţele de fond şi apel au făcut o corectă apreciere a întregului probatoriu administrat în cauză, iar soluţiile sunt legale şi temeinice.
întrucât nu este prezent nici unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7,9,10,11 C. pr. civ., se va respinge recursul.
| ← OPŢIUNE SUCCESORALĂ. REPUNERE ÎN TERMENUL DE ACCEPTARE. | FOND FUNCIAR. TEREN ŞI CASĂ PROPRIETATE PERSONALĂ.... → |
|---|
