CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE CU REZERVA DREPTULUI DE UZUFRUCT.
| Comentarii |
|
Prin acţiunea introdusă la data de 1 februarie 1996, reclamanţii au solicitat anularea unui contract de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 22001 (17 iulie 1992 şi transcris sub nr. 12.379/20 iulie 1992 la notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti, pretinzând că de fapt au vrut să încheie un contract de întreţinere, iar consimţământul nu a fost valabil, fiind dat prin eroare.
Chiar reclamanţii, prin acţiunea introductivă, solicitând anularea actului de vânzare-cumpărare au considerat că au avut consimţământul viciat la întocmirea lui.
In speţă sunt aplicabile prevederile art. 954 C. civ., eroarea constituind o cauză de anulare a convenţiei când se referă la substanţa obiectului acesteia.
Tribunalul a considerat că acţiunea reclamanţilor este imprescriptibilă, întrucât este vorba de o nulitate absolută.
Pentru a decide dacă într-un caz dat sancţiunea aplicabilă actului juridic este nulitatea absolută sau relativă, trebuie să stabilim în prealabil caracterul interesului
ocrotit prin norma care edictează condiţia de valabilitate nesocotită. Când acest interes este general, se aplică nulitatea absolută. Când el este personal, al părţii, al părţilor sau al unor terţi, sancţiunea este nulitatea relativă.
în speţă, Curtea apreciază că este vorba de o nulitate relativă a actului juridic, acţiunea în anularea contractului fiind prescriptibilă în termenul de 3 ani prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv de la momentul în care consimţământul a fost viciat prin eroare, adică din momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 579 din 17 februarie 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 2238/A din 16 septembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a lll-a civilă, s-a respins apelul declarat de pârâtul G.N.D. împotriva sentinţei civile nr. 5543 din 18 iunie 1997, pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că reclamanţii au fost în eroare asupra naturii actului juridic încheiat, fiind aplicabile dispoziţiile art. 954 C. civ.
S-a mai reţinut că reclamanţii s-au aflat în eroare - obstacol asupra actului încheiat, situaţie care a dus practic la lipsa consimţământului acestora.
De asemenea, tribunalul a considerat că acţiunea reclamanţilor este imprescriptibilă şi cererea de chemare în judecată introdusă la 1 februarie 1997 nu este prescrisă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul G.D.N.
în motivarea recursului se arată că reclamanţii au invocat eroarea ca viciu de consimţământ, situaţie în care sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, acţiunea fiind prescriptibilă.
Recursul este fondat.
Din actele dosarului se reţine că, la 17 iulie 1992, s-a încheiat între părţi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22.001 şi transcris sub nr. 12.379 din 20 iulie 1992, la Notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti.
Prin acest contract de vânzare-cumpărare, reclamanţii U.M. şi U.E. au vândut pârâtului G.N.D., nuda proprietate a apartamentului nr. 46, situat în Bucureşti, sector 3, rezervându-şi un drept de uzufruct viager.
Prin acţiunea introdusă la data de 1 februarie 1996, reclamanţii au solicitat anularea acestui act de vânzare-cumpărare, pretinzând că de fapt au vrut să încheie un contract de întreţinere, iar consimţământul nu a fost valabil, fiind dat prin eroare.
Chiar reclamanţii, prin acţiunea introductivă, solicitând anularea actului de vânzare-cumpărare, au considerat că au avut consimţământul viciat la întocmirea lui.
în speţă sunt aplicabile prevederile art. 954 C. civ., eroarea constituind o cauză de anulare a convenţiei, când se referă la substanţa obiectului acesteia.
Tribunalul a considerat că acţiunea reclamanţilor este imprescriptibilă, întrucât este vorba de o nulitate absolută.
Pentru a decide dacă într-un caz dat sancţiunea aplicabilă actului juridic este nulitatea absolută sau nulitatea relativă, trebuie să stabilim în prealabil caracterul interesului ocrotit prin norma care edictează condiţia de valabilitate nesocotită.
Când acest interes este general, se aplică nulitatea absolută.
Când el este personal, al părţii, al părţilor sau al unor terţi, sancţiunea este nulitatea relativă.
în cazul nulităţii relative, dreptul la acţiunea în anulare este recunoscut numai persoanei special ocrotite, dreptul la acţiune fiind supus prescripţiei.
în speţă, Curtea apreciază că este vorba de o nulitate relativă a actului juridic, acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare fiind prescriptibilă în termenul de 3 ani prevăzut în art.3 din Decretul nr. 167/1958.
Acest termen curge de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv de la momentul în care
consimţământul a fost viciat prin eroare, adică din momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare -17 iulie 1992.
în raport de această dată, acţiunea introdusă la 1 februarie 1996 este prescrisă.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. pr. civ., se va admite recursul, se va casa decizia şi, pe fond, va fi admis apelul, schimbată în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii ca fiind prescrisă.
Se va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
OPINIE SEPARATĂ
Referitor la recursul formulat de pârâtul G.D., consider că nu se poate reţine excepţia prescriptibilităţii dreptului de acţiune, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, pentru următoarele considerente:
în acţiunea introductivă de instanţă reclamanţii au expus următoarea situaţie de fapt: „... în anul 1992 am acceptat propunerea acestora de a merge la notariat şi a întocmi un act de vânzare-cumpărare pe numele pârâtului, cu clauză de întreţinere, mai ales pentru faptul că suntem în vârstă, aveam o pensie mică, suntem bolnavi şi nu avem copii”, în drept, s-au invocat dispoziţiile art. 953 C. civ. Instanţele anterioare au reţinut în mod corect, atât din modul de expunere ai motivelor de fapt şi de drept, cât şi din administrarea probelor, că, în
cauză temeiul juridic este eroarea-obstacol, eroarea asupra naturii actului juridic încheiat de părţi.
Eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio) este rezultatul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună, a părţilor contractante şi voinţa (p/etins convergentă) exprimată prin actul juridic.
Cu alte cuvinte, este suficient ca una dintre părţile contractante să fi voit (voinţă internă) un alt act juridic decât cel declarat pentru ca acesta din urmă să poată fi caracterizat ca lipsit de consimţământ şi, ca atare, nul absolut.
Dispoziţiile art. 953 C. civ., care prevăd: „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin doi" trebuie raportate la dispoziţiile art. 948 C. civ. care reglementează condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, care este şi condiţia „(2) consimţământul valabil al părţii ce se obligă”.
în cauza dedusă judecăţii eroarea asupra naturii actului juridic este echivalenţa lipsei consimţământului - motiv de nulitate absolută, întrucât normele care prevăd condiţiile esenţiale ale convenţiilor sunt imperative.
Acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, această regulă fiind expres prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 167/1958: „nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”.
Pentru aceste considerente, consider că recursul trebuia respins ca nefondat.
NOTĂ
1. Situaţia de fapt şi problemele de drept incidente. în speţa finalizată cu decizia reprodusă mai sus, reclamanţii au introdus acţiunea în constatarea nulităţii contractului prin care înstrăinaseră nuda proprietate a unui apartament cu rezerva uzufructului viager. Din probele dosarului a rezultat că, la încheierea contractului, reclamanţii s-au aflat în eroare asupra naturii actului juridic, ei dorind să încheie de fapt un contract de întreţinere.
Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut că, deoarece la încheierea actului reclamanţii s-au aflat în eroare-obstacol, actul juridic este lovit de nulitate absolută iar acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă. Completul secţiei a lll-a civile a Curţii de Apel Bucureşti a admis în majoritate recursul declarat de pârât, cu motivarea că eroarea asupra naturii actului juridic determină nulitatea relativă a actului, supusă prescripţiei extinctive în termenul general de trei ani, termen ce curge de la data încheierii actului. Cum în speţă acţiunea a fost introdusă după mai mult de trei ani şi jumătate de la data încheierii contractului, ea a fost respinsă ca prescrisă.
Speţa prezintă interes din punctul de vedere al următoarelor probleme juridice:
1. calificarea erorii asupra naturii actului juridic civil;
2. regimul juridic al erorii asupra naturii actului juridic civil;
3. începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în anularea pentru eroare a unui act juridic civil.
în opinia noastră, majoritatea completului a pronunţat soluţii criticabile pentru toate cele trei probleme.
2. Concepţii privind eroarea asupra naturii actului. Potrivit concepţiei tradiţionale, eroarea asupra naturii actului -errorin negotio-reprezintă o eroare-obstacol, distrugătoare de voinţă. Se consideră că, de vreme ce una dintre părţi crede că a încheiat un alt act decât cel pe care crede că l-a încheiat cealaltă parte, în realitate, voinţele celor două părţi nu s-au întâlnit, astfel încât nu există acord de voinţă, contractul fiind lovit de nulitate absolută.
Această concepţie privind eroarea asupra naturii actului suportă două categorii de critici în perioada contemporană. Pe de o parte, se contestă utilitatea categoriei juridice a erorii asupra naturii actului juridic. Pe de altă parte, se consideră că sancţiunea aplicabilă în cazul acestui tip de eroare ar trebui să fie nulitatea relativă. Hotărârea reprodusă mai sus pare a reprezenta ecoul acestor critici.
3. Autonomia conceptuală a erorii asupra naturii actului. Deşi nu în termeni foarte expliciţi, majoritatea completului de recurs constată că părţile s-au aflat în eroare asupra naturii actului dar aplică prevederile ar. 954 din Codul civil privitoare la eroarea asupra substanţei. în mod tacit, instanţa consideră astfel că error in negotio ar fi numai o specie de error in substantiam.
Această calificare este împărtăşită de unii autori francezi care consideră că autonomia conceptului de eroare asupra naturii actului nu se justifică.
Pentru a înţelege acest punct de vedere, trebuie să începem prin a remarca extinderea pe care a cunoscut-o de-a lungul timpului sfera noţiunii de eroare asupra substanţei -error in substantiam. în dreptul roman, prin substanţă se înţelegea numai materia din
care era alcătuit lucrul. Conceptul a cunoscut lărgiri progresive, astfel încât, potrivit poziţiei actualmente dominantă în doctrină şi jurisprudenţă, substanţa obiectului actului juridic este constituită din «calităţile sau însuşirile subiective (nu numai obiective) şi, deopotrivă determinante (hotărâtoare) ale obiectului actului juridic, adică numai acele însuşiri reţinute ori conferite acestuia - în mod explicit sau implicit - de către părţi sau parte, după caz, şi fără de care actul nu s-ar fi încheiat ori s-ar fi făcut, însă în alte condiţii». Atunci când vorbim despre calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic, trebuie să avem în vedere nu numai lucrul considerat în materialitatea lui, ci şi conţinutul prestaţiei (acţiunea sau inacţiunea) ce constituie obiectul actului juridic.
Revenind la error in negotio, s-a observat1 că, înşelându-se asupra naturii actului, partea se înşală de fapt asupra efectelor actului, aşadar asupra drepturilor şi obligaţiilor care se nasc din act. în consecinţă, eroarea asupra naturii contractului ar fi în realitate o varietate a erorii asupra substanţei, în sensul său larg, prezentat mai sus. Altfel spus, faţă de stadiul iniţial al concepţiilor, sensul erorii asupra substanţei s-ar fi lărgit într-o asemenea măsură încât ar fi înglobat şi sfera rezervată anterior erorii asupra naturii actului3. Decizia pe care o analizăm pare a promova tocmai această asimilare.
Considerăm că, în pofida extinderii sferei noţiunii de eroare asupra substanţei, există suficiente raţiuni pentru menţinerea autonomiei conceptuale a erorii asupra naturii actului.
în primul rând, chiar dacă am admite că eroarea asupra naturii actului poartă numai asupra drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din act, deci asupra raporturilor juridice cărora
actul le dă naştere, vom observa că aceste raporturi constituie conţinutul, iar nu obiectul actului juridic civil. După cum s-a arătat în literatura de specialitate4, nu trebuie confundate acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile actului juridic civil - care constituie obiectul actului juridic civil - cu drepturile subiective civile şi obligaţiile la care dă naştere actul juridic civil - care formează conţinutul ori efectele actului juridic civil. Este adevărat că, datorită strânsei corelaţii existente între cele două noţiuni5, eroarea asupra conţinutului actului juridic civil implică şi o eroare asupra obiectului actului, însă nu poate fi redusă la aceasta din urmă. Or, doctrina subliniază unanim că eroarea asupra substanţei vizează numai calităţile substanţiale ale obiectului contractului. în consecinţă, eroarea asupra naturii juridice a convenţiei poate determina o eroare asupra substanţei dar reprezintă mai mult decât atât.
în al doilea rând, dacă avem în vedere funcţia categorială a cauzei obligaţiei, este de remarcat că o eroare asupra naturii actului poate determina fie o cauză falsă, fie absenţa cauzei. Cauza falsă se poate manifesta atât ca eroare asupra scopului imediat8, strâns legată de error in substantiam, cât şi ca eroare asupra scopului imediat0. Mai mult, eroarea asupra naturii convenţiei poate determina lipsa scopului imediat. Atât absenţa cauzei, cât şi cauza falsă sub forma erorii asupra scopului imediat, absorb eroarea asupra scopului imediat, cu toate consecinţele juridice ce decurg.
Prin urmare, considerăm că eroarea asupra naturii actului este distinctă de eroarea asupra substanţei şi, din acest punct de vedere, ne disociem faţă de motivarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti reprodusă mai sus. în speţă, reclamanţii au considerat că au încheiat un contract de întreţinere, contract aleatoriu, în care cauza obligaţiei este reprezentarea anticipată a şansei şi riscului4. Dimpotrivă, pârâtul a crezut că încheie
un contract de vânzare-cumpărare cu rezerva uzufructului viager în favoarea înstrăinătorilor. Acest contract este un contract comutativ, în ciuda incertitudinii ce planează asupra momentului reunirii tuturor prerogativelor de proprietar în persoana dobânditorului5. Or, în contractele sinalagmatice comutative, cauza obligaţiei constă în prefigurarea mentală a contraprestaţiei celeilalte părţi (preţul vânzării). Rezultă că m speţă, eroarea asupra naturii contractului a determinat cel puţin o eroare asupra cauzei obligaţiei, pe care majoritatea completului de recurs a redus-o în mod eronat la o simplă eroare asupra substanţei obiectului.
4. Sancţiunea erorii asupra naturii actului. Pornind de la premisa că sancţiunea erorii asupra naturii convenţiei urmăreşte ocrotirea interesului privat al părţii aflate în eroare, instanţa de recurs a dedus că această sancţiune ar trebui să fie nulitatea relativă a actului.
O asemenea soluţie se îndepărtează - din nou - de concepţia tradiţională privind eroarea asupra naturii actului. Doctrina clasică susţinea că eroarea-obstacol reprezintă nu un simplu viciu de consimţământ, ci chiar absenţa consimţământului. Art. 948 din Codul civil prevede, cu titlu imperativ, consimţământul printre condiţiile esenţiale de validitate ale convenţiilor. în consecinţă, actul încheiat de o parte aflată în eroare în legătură cu natura actului va fi lovit de nulitate.
Amintind de teoria actului organism, această argumentare pare astăzi inactuală. După cum se ştie, nerespectarea normelor imperative nu este sancţionată întotdeauna cu nulitatea absolută a actului. Există norme imperative de ordine publică şi norme imperative de ordine privată. După cum se arată şi în decizia comentată, criteriul în
funcţie de care se stabileşte sancţiunea nerespectării acestor norme este interesul ocrotit prin edictarea lor1. Astfel, dacă încheierea actului juridic s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor menite să ocrotească un interes public, actul va fi lovit de nulitate absolută.
Dacă încheierea actului juridic s-a făcut cu nerespectarea unui interes privat, actul va fi'anulabil. în acest caz, în măsura în care interesul privat al părţii ocrotite impune în fapt menţinerea actului, aceasta este liberă să opteze pentru această soluţie fie prin confirmare expresă, fie prin neintroducerea acţiunii în anulabilitate în termenul legal de prescripţie extinctivă. în acest fel nulitatea nu mai este concepută ca fiind intrinsecă actului, ci devine un mijloc juridic de realizare a echilibrului între interesele legitime ale particularilor şi interesul general al asigurării securităţii dinamice a circuitului civil. Sancţiunea încălcării normei va fi proporţională cu finalitatea urmărită de legiuitor prin edictarea normei. Nulitatea este în principiu parţială şi remediabilă2.
Din această perspectivă, nu ar fi justificată aplicarea sancţiunii nulităţii absolute în cazul erorii asupra naturii actului încheiat. Prin încheierea actului este lezat interesul privat al părţii aflate în eroare. Sancţiunea legală a nerespectării normei ce ocroteşte acest interes ar trebui să fie nulitatea relativă a actului.
Mai mulţi autori3 au propus această soluţie de lege ferenda. Hotărârea pe care o comentăm face însă aplicarea sa de lege lata. Analiza chestiunii în dreptul nostru civil se impune cu atât mai mult cu cât, pe baza unor texte identice cu cele ale Codului civil român, o parte a doctrinei franceze4 s-a pronunţat în favoarea nulităţii relative a actului încheiat sub imperiul unei error in negotio.
în opinia noastră, de lege lata, concepţia modernă asupra nulităţii se poate aplica tale quale\n privinţa erorii asupra naturii convenţiei. Criteriul general de distincţie între nulitatea relativă şi nulitatea absolută se poate aplica numai în măsura în care un text expres nu dispune contrariul. Or, deşi eroarea asupra naturii actului nu este reglementată in terminis în Codul civil, ea poate determina, după cum am arătat, fie absenţa cauzei, fie cauza falsă. Potrivit art. 966 din Codul civil, «Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect». Considerăm, împreună cu marea majoritate a doctrinei5, că acest text instituie nulitatea absolută a contractului lipsit de cauza obligaţiei sau afectat de eroarea asupra scopului imediat6.
Rezultă că sancţiunea unei error in negotio va fi stabilită, în fiecare caz, în funcţie de incidenţa sa asupra cauzei. Astfel, dacă eroarea asupra naturii actului determină absenţa cauzei obligaţiei sau cauza falsă sub forma erorii asupra scopului imediat, ea trebuie sancţionată cu nulitatea absolută, în temeiul art. 966 din Codul civil. în schimb, dacă error in negotio determină numai cauza falsă sub forma erorii asupra scopului imediat, ea este relevantă juridic doar ca eroare asupra substanţei şi va fi sancţionată cu nulitatea relativă a actului, în temeiul art. 961 din Codul civil8 coroborat cu art. 9 din Decretul nr. 167/195839.
După cum am arătat, în speţă, eroarea asupra naturii contractului a determinat o eroare asupra scopului imediat, astfel încât sancţiunea aplicabilă era nulitatea absolută a convenţiei, întemeiată în drept pe art. 966 din Codul civil. în opinia noastră, instanţa de recurs a procedat greşit întemeindu-şi argumentarea numai pe criteriul general al distincţiei între nuliltatea absolută şi nulitatea relativă şi făcând abstracţie de textele legale în vigoare pertinente.
5. începutul termenului de prescripţie a acţiunii în anularea contractului pentru eroare. în orice caz, dacă s-ar admite că actul încheiat în eroare asupra naturii convenţiei este anulabil, acţiunea în anulare ar fi prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani0). Cu privire la începutul termenului, instanţa a greşit aplicând regula generală şi considerând că prescripţia începe să curgă de la naşterea dreptului la acţiune, adică de la momentul în care consimţământul a fost viciat prin eroare - momentul încheierii actului.
într-adevăr, începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în anulare este supus unei reguli speciale. Astfel, potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia acestei acţiuni începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, în speţă eroarea, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului. S-a arătat1 că regula stabileşte două momente alternative pentru începutul termenului de prescripţie; momentul subiectiv al cunoaşterii cauzei de anulare şi momentul obiectiv al expirării celor 18 luni de la încheierea actului.
Or, în speţă, instanţa a luat în considerare un moment obiectiv, pe care însă legea nu îl prevede în cazul acţiunii în anulare, şi anume momentul încheierii actului. Pentru a decide dacă acţiunea reclamanţilor era sau nu prescrisă, instanţa ar fi trebuit să stabilească prin probe care este momentul la care reclamanţii au luat cunoştinţă despre faptul că au fost victime ale unei erori asupra naturii actului juridic. Numai dacă acest moment subiectiv s-ar fi plasat după mai mult de 18 luni de la încheierea actului, instanţa ar fi trebuit să calculeze termenul de prescripţie de la expirarea acestor 18 luni.
Este adevărat că, deoarece în temeiul contractului încheiat, reclamanţii aşteptau executarea în favoarea lor a unei obligaţii de întreţinere, obligaţie cu caracter alimentar, s-ar fi putut stabili cu relativă uşurinţă o prezumţie simplă că reclamanţii au conştientizat eroarea la puţin timp după încheierea actului. Motivarea citată nu ne permite însă să presupunem că instanţa a formulat o asemenea prezumţie.
| ← FOND FUNCIAR. TEREN ŞI CASĂ PROPRIETATE PERSONALĂ.... | CONTESTAŢIE ÎN ANULARE. GREŞEALĂ MATERIALĂ. ADMISIBILITATE → |
|---|
