Încredinţarea minorilor. Competenţa instanţelor din statele membre ale Uniunii Europene. Excepţie de la regula de competenţă
| Comentarii |
|
De la prevederile art. 8 alin. (1) au fost instituite, însă, şi unele excepţii, în care competenţa revine instanţelor din alte state membre decât statul în care copilul are reşedinţa obişnuită la momentul sesizării. Sub acest aspect prezintă relevanţă în cauză competenţa prevăzută în art. 12 alin. (3) din regulament. În conformitate cu aceste prevederi competenţa revine instanţelor din statul membru cu care copilul are o strânsă legătură. Strânsa legătură trebuie să rezulte din faptul că unul din titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru. Pentru a fi competente instanţele din acest stat membru este necesar ca această competenţă să fi fost acceptată, expres sau în orice alt mod neechivoc, de către toate părţile participante la procedură la data sesizării instanţei, iar competenţa să fie în interesul superior al copilului. Cât priveşte desesizarea instanţelor dintr-un stat membru, în situaţii în care sunt aplicabile prevederile Regulamentului CE 2201/2003, este de menţionat că aceasta nu poate fi făcută decât în condiţiile reglementate prin regulament. Astfel, potrivit art.15 din regulament, cu titlu de excepţie, instanţele dintr-un stat membru competente să soluţioneze cauza pe fond pot: a) să suspende cauza şi să invite părţile să depună o cerere la instanţa altui stat membru; b) să solicite instanţei unui alt stat membru să-ţi exercite competenţa.
Secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 1374 din 2 decembrie 2010
Prin cererea înregistrată la data de 15.01.2010 sub numărul 208/317/2010, reclamanta D.E. prin procurator D.N. a chemat în judecată pârâtul M.N.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se stabilească domiciliul minorei M.A.A., născută la data de 10.10.2001, la reclamantă și, totodată, să-i fie încredințată spre creștere și educare această minoră; să se majoreze pensia de întreținere stabilită în sarcina pârâtului și în favoarea sa prin sentința civilă nr. 2478/17.09.2003 a Judecătoriei Tg. Cărbunești în funcție de nevoile reale ale minorei și de veniturile nete ale pârâtului, cu cheltuieli de judecată. Ca stare de fapt, a arătat că dintr-o relație extraconjugală a reclamantei cu pârâtul a rezultat minora M.A.A., născută la data de 10.10.2001, paternitatea pârâtului față de acesta fiind stabilită în mod definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 2478/17.09.2003, dată de Judecătoria Tg. Cărbunești în dosarul nr. 7156/2002, prin aceeași sentință pârâtul fiind obligat să plătească în favoarea minorei o pensie de întreținere lunară în cuantum de 600.000 lei (ROL).
Prin sentința civilă nr. 1208/15.04.2010 pronunțată de Judecătoria Tg. Cărbunești, în dosarul nr. 208/317/2010 a fost admisă în parte acțiunea civilă și s-a majorat pensia de întreținere stabilită în sarcina pârâtului M.N.A. și în favoarea minorei M.A.A., născută la data de 10.10.2001, de la câte 600.000 lei (ROL) lunar, potrivit dispozitivului sentinței civile nr. 2478/17.09.2003, a acestei instanțe, la câte 100 lei (RON) lunar, începând cu data de 15.01.2010 și până la majoratul acesteia sau intervenirea altei cauze legale de modificare/ stingere a acestei obligații.
A fost respinsă cererea de încredințare a minorei.
Prima instanță a reținut că din înscrisurile depuse la dosar, precum și din răspunsul comunicat de către Autoritatea tutelară, a rezultat că minora locuiește în prezent cu mama sa, în Italia, aspect necontestat de altfel nici de procuratorul reclamantei. Or, potrivit dispozițiilor Legii nr. 105/1992, care reglementează raporturile de drept internațional privat, precum și ale Regulamentului CE 2201/2003 al Consiliului, din 23.11.2003, măsurile ce se iau față de minori sau în legătură cu aceștia, precum și competența în materie matrimonială și a răspunderii părintești, care se coroborează de altfel cu normele interne de procedură care stabilesc că, în situația stabilirii domiciliului minorilor, se va întocmi o anchetă socială, s-a constatat că, domiciliul minorei fiind practic pe teritoriul altui stat, competența de soluționare a cererii principale aparține statului pe teritoriul căruia minora locuiește efectiv, considerente pentru care, această cerere a fost respinsă.
Pe lângă cadrul legal expus anterior, instanța a avut în vedere că luarea unei măsuri față de un copil a cărui reședință nu se află în țară de către instanța română ar însemna violarea drepturilor conferite atât de către legile speciale în domeniu, cât și încălcarea convențiilor la care România este parte (Convenția de la Haga, art. 5, care reglementează această situație), apreciindu-se că soluția pronunțată de o instanță din România, pe lângă încălcarea normelor de competență materială și teritorială imperative, ar reprezenta o judecată formală, stabilindu-se că, în situația în care minorul locuiește pe teritoriul altui stat o perioadă de timp mai mare de trei luni, îi revine competența în a hotărî cu privire la situația minorului.
împotriva sentinței a declarat apel reclamanta D.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii. Un prim motiv de apel invocat în cauză s-a referit la încălcarea dispozițiilor art. 129 pct. 6 C.proc.civ., raportat la dispozițiilor art. 261 pct. 5 C.proc.civ. Sub acest aspect s-a susținut că sentința primei instanțe este nelegală și netemeinică, că prima instanță a fost învestită cu trei capete de cerere, respectiv un capăt de cerere în care s-a solicitat stabilirea domiciliului minorei la reclamantă, al doilea capăt se referea la încredințarea minorei și al treilea la pensia de întreținere. Al doilea motiv de apel invocat s-a referit la nelegalitatea hotărârii în raport de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 105/1992, susținând că minora A.A. s-a născut la Tg. Cărbunești la 1.10.2001, cei doi părinți fiind cetățeni români și chiar dacă și-au stabilit domiciliul în Italia se aplică legea română.
Prin decizia nr. 333/22.09.2010 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul cu nr. 208/317/2010, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă D.E. împotriva sentinței civile nr. 1208/15.04.2010 pronunțată de Judecătoria Tg. Cărbunești. S-a reținut că prima instanță și-a motivat hotărârea în fapt și în drept în raport de obiectul cererii de chemare în judecată. Critica formulată în apel potrivit căreia în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 20 și 28 din Legea nr. 105/1992 a fost considerată nefondată. Astfel, potrivit art. 20 din Legea nr. 105/1992, în lipsă de cetățenie comună sau de domiciliu comun, relațiile personale sau patrimoniale dintre soți sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături, iar potrivit art. 28 alin. (1) lit. c), raporturile dintre părinți și copii, inclusiv obligația părintelui de întreținere a copilului, de a-l educa și a-i administra bunurile sunt supuse legislației naționale a mamei.
Regulamentul CE 2201/2003 al Consiliului reglementează măsurile ce se iau față de minori sau în legătură cu aceștia, precum și competența în materie matrimonială și a răspunderii părintești, iar în situația în care se constată că domiciliul minorei este practic pe teritoriul altui stat, competența în vederea soluționării cererii aparține statului pe teritoriul căruia minora locuiește efectiv. Cum minora se află cu părinții săi și bunica pe teritoriul Italiei, în mod corect instanța a reținut că aparține autorităților judiciare din această țară competența privind stabilirea domiciliului minorei, astfel încât criticile formulate în apel au fost considerate nefondate.
împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs reclamanta D.E., solicitând casarea acestora și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Tg. Cărbunești în vederea pronunțării pe fondul litigiului. în subsidiar, a solicitat modificarea celor două hotărârii în sensul admiterii cererilor referitoare la stabilirea domiciliului minorei și încredințarea spre creștere și educare a acesteia la reclamantă. în motivarea recursului recurenta a susținut că în temeiul art. 28 din Legea nr. 105/1992 și a art. 12 din Regulamentul CE 2201/2003 instanțele române sunt competente să soluționeze cauza de față.
Recursul este fondat. Minora M.A.A., a cărei încredințare se solicită în litigiul de față este cetățean român și este fiica recurentei D.E. și a intimatului pârât M.N.A., ambii având cetățenie română. Din starea de fapt reținută la fond și menținută în apel rezultă că minora se află de mai multă vreme în Italia. Astfel fiind, în condițiile în care Italia este stat membru al Uniunii Europene sunt incidente în cauză prevederile Regulamentului CE 2201/2003 (și nu dispozițiile Legii nr. 105/1992).
Potrivit art. 8 alin. (1) din regulamentul menționat, competența generală în materia răspunderii părintești revine instanțelor statului membru în care copilul are reședința obișnuită la momentul sesizării. Noțiunea de reședință obișnuită a fost interpretată de Curtea de Justiție a Comunității Europene ca fiind locul care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediul social și familial. Pentru a stabili acest loc trebuie luate în considerare în special durat, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare.
Instanța națională sesizată cu o cerere în materia răspunderii părintești are sarcina de a determina reședința obișnuită a copilului ținând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte. Sub acest aspect instanțele au stabilit în cauză că minora M.A.A. are reședința obișnuită în Italia unde urmează cursuri școlare. De la prevederile art. 8 alin. (1) au fost instituite, însă, și unele excepții, în care competența revine instanțelor din alte state membre decât statul în care copilul are reședința obișnuită la momentul sesizării. Sub acest aspect prezintă relevanță în cauză competența prevăzută în art. 12 alin. (3) din regulament. în conformitate cu aceste prevederi competența revine instanțelor din statul membru cu care copilul are o strânsă legătură. Strânsa legătură trebuie să rezulte din faptul că unul din titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru. Pentru a fi competente instanțele din acest stat membru este necesar ca această competență să fi fost acceptată, expres sau în orice alt mod neechivoc, de către toate părțile participante la procedură la data sesizării instanței, iar competența să fie în interesul superior al copilului.
în speță se constată că minora a cărei încredințare se solicită este resortisant al Statului român, că intimatul pârât a acceptat tacit competența instanțelor române și că nu s-a susținut și dovedit că prin soluționarea cererii de către instanțele române ar fi afectat interesul superior al copilului. în aceste condiții, Curtea apreciază că instanța de fond este competentă să soluționeze litigiul de față și că în mod greșit s-a desesizat.
Cât privește desesizarea instanțelor dintr-un stat membru, în situații în care sunt aplicabile prevederile Regulamentului CE 2201/2003, este de menționat că aceasta nu poate fi făcută decât în condițiile reglementate prin regulament. Astfel, potrivit art. 15 din Regulament, cu titlu de excepție, instanțele dintr-un stat membru competente să soluționeze cauza pe fond pot: a) să suspende cauza și să invite părțile să depună o cerere la instanța altui stat membru; b) să solicite instanței unui alt stat membru să-ți exercite competența.
Măsurile menționate mai sus ar trebui să intervină numai cu titlul de excepție și numai atunci când se consideră că o instanță dintr-un alt stat membru, cu care copilul are o legătură specială, este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia și dacă acest lucru servește interesul superior al copilului. în alin. (3) al art. 15 sunt enumerate situațiile în care există această „legătură specială” între copil și un stat membru. Această enumerare trebuie interpretată ca fiind una limitativă, și nu cu titlu de exemplu, câtă vreme prin aplicarea instituției trimiterii cauzei la o instanță mai bine plasată suntem în situația unui caz de competență stabilită pe cale de excepție în raport cu prevederile art. 8-14 din Regulament.
Recurgerea la procedura trimiterii cauzei la o instanță mai bine plasată poate avea loc la cererea uneia dintre părți, la inițiativa instanței sesizate sau la cererea instanței din statul membru cu care copilul are o legătură specială. Trimiterea la inițiativa uneia dintre cele două instanțe menționate poate interveni, însă, numai dacă cel puțin una dintre părțile litigiului acceptă acest lucru.
Instanța din statul membru competentă să soluționeze cauza pe fond stabilește un termen în care instanțele celuilalt stat membru trebuie să fie sesizate. Dacă instanțele celuilalt stat membru nu sunt sesizate în acest termen, instanța sesizată continuă să-și exercite competența. Dacă instanțele acestui alt stat membru sunt sesizate, acestea pot să se declare competente în termen de șase săptămâni de la data sesizării lor. în acest caz, prima instanță sesizată își declină competența; dacă, însă, instanțele acestui alt stat membru se declară necompetente, prima instanță sesizată continuă să-și exercite competența. în măsura în care instanța inițial sesizată continuă să-și exercite competența, audierea unui minor într-un alt stat membru se poate efectua în modalitățile prevăzute de Regulamentul.
în raport de cele expuse mai sus, Curtea apreciază că în mod greșit instanțele au soluționat cauza pe excepția de necompetență. Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin. (5) C.proc.civ., urmează a fi admis recursul. Vor fi casate hotărârile pronunțate și trimisă cauză spre rejudecare la prima instanță.
(Judecător Stela Popa)
| ← Încredinţare minor. Criterii de apreciere. Opţiunea minorului | Competenţa de soluţionare a cererilor evaluabile în bani.... → |
|---|
