Instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în anularea sentinţei arbitrale.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 450 din data de 25.06.2015
Domeniul: Litigii cu profesioniști. Aspecte de drept procedural
Instanța competentă să soluționeze acțiunea în anularea sentinței arbitrale.
Rezultă din interpretarea sistematică și coroborată a dispozițiilor articolului 361 alin.1 și articolului 342 alin.1 Cod procedură civilă că acțiunea în anulare trebuie soluționată de instanța judecătorească imediat superioară, celei care, în lipsa convenției arbitrale, ar fi fost competentă să soluționeze litigiul în primă instanță, observând valoarea pretențiilor capătului principal de cerere, respectiv 16.513,3 lei, competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiunea în anularea sentinței arbitrale, revine Tribunalului București
- Articolul 365 alin.1 și articolul 342 alin.1 Cod procedură civilă 1865;
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ,
DECIZIA CIVILĂ NR.450 din 25.06.2015)
Prin sentința civilă nr. 3196/19.06.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. 39537/3/2013, a fost respinsă excepția de tardivitate a acțiunii în anulare formulată de reclamanta G.E.în contradictoriu cu pârâta SC M.I.SRL.
A fost anulată hotărârea arbitrală atacată nr.27/A din 30 iulie 2011 pronunțata de Tribunalul Arbitral - Arbitru Unic I. G..
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut în ce privește excepția tardivității formulării acțiunii în anulare raportat la motivul că sentința a fost comunicată odată cu somația de poprire, respinsă ca neîntemeiată, apreciind că, față de dispozițiile art.365 alin.2 C.pr.civ., acțiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. În lipsa unei prevederi legale exprese nu pot fi aplicate dispozițiile art.284 alin.2 C.pr.civ. care asimilează comunicării hotărârii și comunicarea somației de executare, având în vedere că este o dispoziție expresă care se aplică numai situației pentru care norma a fost edictata.
Parata M.I.SRL nu a depus la dosar dosarul arbitral, a depus însă la dosar o copie a convenției arbitrale și a dovezi de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii arbitrale nr.27/A, dovadă contestată de reclamanta din prezenta cauză.
Raportat la împrejurarea că reclamanta din prezenta cauză contesta înscrisul depus în copie la dosar, fila 65, intitulat "dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii arbitrale nr.27/A din 30.07.2011";, având in vedere împrejurarea că pârâta M.I.SRL nu poate prezenta originalul acestui înscris și nu poate depune dosarul arbitral în original, acest înscris nu a fost apreciat de către tribunal ca reprezentând o dovadă de comunicare a sentinței arbitrale atacate, astfel că, prin raportare la dispozițiile art.365 alin.2 C.pr.civ. a fost respinsă excepția tardivității formulării acțiunii în anulare.
Cu privire la acțiunea in anulare propriu zisă, tribunalul în temeiul dispozițiilor art.366 alin.1 a anulat hotărârea arbitrală, și, apreciind că pentru a hotărî în fond este nevoie de noi probe, a acordat termen pentru judecarea cererii in fond, punând în vedere SC M. SRL sa depună la dosar înscrisurile invocate ca proba in acțiunea arbitrală.
În ce privește anularea hotărârii arbitrale, au fost avute în vedere motivele de desfiintare invocate în acțiunea în anulare, prevăzute in art.364 lit.d si lit.g C.pr.civ.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.364 lit. d C.pr.civ. hotărârea arbitrală poate fi desființată atunci când partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită. În condițiile în care dosarul arbitral nu a fost depus la Judecătorie conform dispozițiilor art.363 indice 1 C.pr.civ. și nici nu a fost atașat ulterior dosarului având ca obiect acțiune în anulare, s-a reținut că nu s-a făcut dovada legalei citări a pârâtei din dosarul arbitral.
Totodată, potrivit dispozițiilor art.364 lit.g C.pr.civ. hotărârea arbitrala poate fi desființată atunci când nu cuprinde data și locul pronunțării.
Din analiza copiei hotărârii depuse la dosar nu rezultă locul pronunțării; împrejurarea că Tribunalul care a pronunțat hotărârea s-a intitulat tribunalul Arbitral București nu suplinește lipsa locului arbitrajului din cuprinsul hotărârii.
II. Prin sentința civilă nr. 5770/20.11.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. 39537/3/2013, rejudecând asupra fondului pricinii, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC M.I.SRL, în contradictoriu cu pârâta G. E.ca prescrisă.
Tribunalul a apreciat că excepția este întemeiată față de dispozițiile art.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, conform cărora dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege; odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Totodată potrivit art.3 termenul de prescripție este de 3 ani; termenul curge potrivit art.7 de la data când se naște dreptul la acțiune, iar în obligațiile al căror termen de executare nu este stabilit prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.
În speță, cererea formulată de SC M.I.SRL, pretins a fi fost formulată de reclamantă la dosarul arbitral - fila 80 dosarul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă, are ca obiect neplata sumei datorate asumate prin contractul nr.12/15.10.2007 încheiat cu pârâta G. E., contractul având ca obiect elaborarea P. ului de arhitectură, cu detalii de execuție, PUD, listă lucrări, pentru realizarea S+P+E1+E pentru pârâtă, P. tehnic de consolidare și detalii de execuție, E. iză tehnică cu termenele: 15 noiembrie și 15 decembrie 2008.
Contractul de prestări servicii nr.12/15.10.2007 (fila 109 dosar), depus la dosar de către pârâta din prezenta cauză - reclamantă în dosarul arbitral, parțial lizibil prevede plata facturii în termen de 6 zile de la data elaborării P. ului de arhitectură - fixat prin art.3.1 din contract la de 15.12.2008.
Procesul-verbal de predare-primire din 23.02.2009 (fila 83 dosar), semnat de părți atestă predarea-primirea documentației tehnice de P. are angajată prin contract.
Totodată, potrivit calculului prevăzut în înscrisul depus la fila 84 dosar, semnat de părți, factura a fost emisă la data de 23.02.2009.
Prin urmare, dreptul la acțiune s-a născut cel mai târziu la 02.03.2009, data expirării unui termen de 6 zile de la emiterea facturii din 23.02.2009, reclamanta din dosarul arbitral neinvocând niciun motiv de întrerupere sau suspendare a curgerii termenului de prescripție.
Plățile parțiale efectuate de pârâta din dosarul arbitral - G. E. nu reprezintă o recunoaștere a întregului debit, în condițiile în care cuantumul acestui debit este contestat de către aceasta.
Totodată, chiar dacă ar reprezenta o întrerupere a termenului de prescripție, s-a reținut că ultima plată s-a efectuat la 07.12.2009 (fila 16, vol.II, dosarul 39537/3/2013 al Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă).
Raportându-se la cele două date, acțiunea apare ca prescrisă, în contextul în care dosarul arbitral nu a fost depus la instanță în conformitate cu dispozițiile art.3631 Cod procedură civilă și nici nu a fost atașat ulterior dosarul având ca obiect acțiune în anulare, în condițiile în care instanța a pus în vedere expres această împrejurare pârâtei SC M.I.SRL.
Nedepunerea dosarului arbitral la instanță, în condițiile impuse de lege sau ulterior face ca depunerea cererii de chemare în judecată, depusă în copie de către pârâta din prezenta cauză (fila 80) să nu dobândească dată certă până la momentul depunerii cererii de învestire cu formulă executorie a hotărârii arbitrale - 30.03.2012 (fila 19 dosar), dată raportat la care cererea apare ca prescrisă.
Au mai fost reținute în acest sens dispozițiile art.1182 cod civil potrivit cu care data înscrisului privat nu face credință în contra terților decât din ziua în care s-a înfățișat la o instituție publică, din ziua în care s-a înscris într-un registru anume destinat, din ziua morții aceluia sau unuia dintre aceia care l-au semnat sau din ziua în care va fi fost trecut fie și în prescurtare în acte făcute de funcționari publici. Prin interpretarea extensivă a acestor dispoziții s-a apreciat că cererea de chemare în judecată pe baza căreia s-ar fi pronunțat "hotărârea arbitrală"; a dobândit dată certă la momentul învestirii cu formulă executorie a sentinței arbitrale, în contextul în care "hotărârea arbitrală"; face referire în cuprinsul său la cererea cu care a fost învestită.
În consecință și față de aceste considerente, tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind prescrisă.
Împotriva acestor sentințe a declarat recurs pârâta SC M.I. SRL, pe care le-a apreciat ca fiind nelegale și netemeinice pentru următoarele considerente:
Prin Acțiunea în anularea Hotărârii arbitrale, instanța a schimbat calitatea părților în dosar, încălcând dispoz. art.294 cod proc.civilă, care deși prevede în apel, cale de atac împotriva sentinței dată la fond, prin similitudine, hotărârea putând fi atacată cu acțiune în anulare (cale de atac asemănătoare recursului-din moment ce sentința nu este supusă apelului), astfel încât și în această cale de atac, nu se poate schimba calitatea părților în dosar.
A mai fost criticată sentința pe considerentul că instanța a preluat afirmațiile numitei G. E. cu privire la problemele de sănătate ale acesteia în mod greșit, înscrisurile respective nefiind aduse la cunoștința părților în timpul derulării contractului, astfel încât recurenta nu era în măsură a lua cunoștință despre acestea.
S-a mai arătat că, desi se invocă sentința civilă nr.17925 din 11.11.2013 a Judecătoriei sector 2, se încalcă și competența de a judeca acțiunea în anulare, cale de atac, care potrivit legii, pe de o parte trebuia introdusă în fața Curții de Apel București, deoarece potrivit legii, dacă tribunalul arbitral a fost constituit chiar și dintr-un singur arbitru unic, este denumit tot tribunal, iar în calea de atac, competenta funcțională revenea Curții de Apel, și oricum calea de atac trebuia judecată de cel puțin un complet format din 2 judecători, însă cum la apel se judeca în complet de 2 judecători, iar acțiunea în anulare echivalează cu recurs, a considerat recurenta că componența instanței trebuia să fie alcătuita din 3 judecători, deci și din acest punct de vedere, deși s-a invocat art.342 cod proc.civilă, fila 2 a sentinței, a fost nesocotit, încălcat și nerespectat.
A precizat recurenta că nu acesteia îi revenea nouă obligația de a depune un dosar original, deoarece toate înscrisurile și întregul dosar nu a fost niciodată în posesia sa, acesta rămânând în posesia arbitrului unic, astfel încât aceasta nu a fost în măsură să depună la dosar decât copii Xerox.
În mod greșit a fost apreciată adresa depusă de către G. E. , de la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, deoarece codul de procedura civilă nu prevede obligativitatea sau mențiuni exprese cu privire la judecarea în baza codului de procedură civilă numai sub egida acestei instituții, fiind binecunoscuta și instituția așa numitei proceduri Arbitrajul ad-hoc.
În ceea ce privește excepția de prescripție invocate de instanță la data de 20.11.2014, după 5 amânări de termen, aceasta a fost admisă în vădita defavorizare a recurentei, dosarul fiind strigat în lipsa acesteia, fiind primite înscrisuri care nu i-au fost comunicate, iar excepția nu a fost pusă în discuția părților.
Recurenta a arătat că a depus la dosar toate înscrisurile solicitate de către instanță, care în mod greșit a respins excepția de tardivitate a formulării acțiunii în anulare, astfel încât aceasta înțelege să formuleze cale de atac și împotriva acestei sentințe, care în opinia sa este total netemeinică, nelegală și dată cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii.
S-a criticat sentința prin prisma faptului că instanța nu a avut în vedere toate înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul încheiat, procesul verbal de receptive, care făceau dovada legitimității acțiunii și a sumelor datorate, necunoașterea dispozițiilor, sau aparența necunoașterii dispozițiilor din legile special, în acest sens, obligativitatea predării documentației la Primărie de către beneficiar, adică de către G. E., care l-a depus cu întârziere, și chiar faptul că a semnat fără a face vreo mențiune, sau să se prezinte cu cineva la semnarea oricăror documente, inclusiv ordine de plată la o bancă comercială, ce atestă recunoașterea sumei, ca și declararea în fața instanței că recunoaște datoria și că dorește să o achite (Judecătoria sector 3- la prima acțiune având că obiect Somația de plată), deci toate acestea nu au format opinia instanței cu privire la situația clară, și păgubirea noastră de către G. E.. În acest sens, recurenta a expus punctul său de vedere cu privire la relațiile contractuale dintre părți.
S-a mai învederat că a fost invocată excepția conflictului negativ de competență, în baza art.20 cod proc.civilă, iar potrivit art.21 cod proc.civilă, trebuia să fie înaintat dosarul instanței ierarhic superioare care reprezenta regulator de competență potrivit art.22, (2) cod proc.civilă, respectiv Curtea de Apel București.
Având în vedere prevederile art.340 indice 1 cod proc.civilă, precum și faptul că hotărârea arbitrală în cauza a fost pronunțată, conform legii de către un tribunal, care, ca și competență, este de același grad cu Tribunalul București, recurenta a apreciat că în fapt competeța funcțională revenea Curții de Apel. Potrivit art. 365 (1) indice 1, cod pric.civilă:"Competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art.342 în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul", arbitrajul fiind efectuat de către tribunal arbitral constituit dintr-un arbitru, care e asimilat judecătorului, putând fi recuzat pentru aceleași motive ca și judecătorii.
Cum acțiunea în anulare este o acțiune cu caracter de cale de atac, fie apel sau recurs, aceasta nu poate fi soluționată pe de o parte de Tribunal, deoarece conform legii hotărârea ce se dorește a se desființa a fost pronunțată de un tribunal, iar pe de altă parte, fiind o cale de atac nu poate fi soluționată de către un complet format dintr-un singur judecător, ca pentru fond.
Pentru toate aceste considerente, și mai ales, pentru faptul că recurenta a depus înscrisuri doveditoare că hotărârea a fost comunicată, precum și acțiunea și convenția prevăzută de lege, fiind inițiate toate demersurile legale după nerespectarea de către petentă a obligațiilor asumate prin contract, s-a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantei G. E. și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii arbitrale.
Hotărârea arbitrală conține și locul și data pronunțării acesteia, locul fiind București, data fiind 30.07.2011, în chiar prima pagina se menționează locul, București, precum și data. Susține recurenta că art.363 indice 1 cod proc.civilă, este o dispoziție de recomandare și nu imperativă, ce nu îi poate fi imputată, deoarece dosarul original se afla la Arbitrul unic, nici o parte dintr-un litigiu arbitral, și din nici o instanță, de orice grad, neputând deține efectiv un dosar original.
În ce privește hotărârea arbitrală, s-a arătat că aceasta îndeplinește cerințele legale, convenția arbitrală fiind încheiată în scris, făcând mențiunea despre numele, locul, limba în care se va desfășura acest litigiu, d-na G. nu a formulat cerere de recuzare, de numire a altui arbitru sau unui supraarbitru însă în mod cert a primit acțiunea și înscrisurile, dovada făcând și faptul că începând cu Notificarea trimisă de recurentă, în termenul legal, de la refuzul de a respecta condițiile cu care s-a angajat prin contract, nu a înștiințat-o pe recurentă în nici un fel cu privire la nici o critică, nemulțumire. Semnarea de către d-na G. E. a Convenției Arbitrale și remiterea acesteia agentului care a fost însărcinat cu comunicarea acesteia s-au făcut cu aplicarea și respectarea art.358 indice 1, alin.(2) cod procedura civilă.
Hotărârea arbitrală respecta cerințele legale, începând cu art.360, 360 indice 2, 361 cod procedură civilă, singura nemulțumire a reclamantei fiind că a fost obligată la plata sumelor datorate.
A subliniat recurenta că susține și în recurs excepția tardivității introducerii acțiunii în anulare prevăzută de lege, prin aplicarea și respectarea dispoz. art.365, alin. (2), care prevede că "Acțiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o luna", și chiar dacă s-ar presupune că reclamanta nu a primit hotărârea în august 2011, aceasta menționează clar că la data de 11.06.2012 i s-a comunicat aceasta hotărâre de la biroul executorului judecătoresc. Astfel că, cele 30 de zile, o lună, calculate de la 11.06.2012, se încheiau la 11.07.2012, cauza prezentă fiind înregistrată la data de 10 decembrie 2013 deci mult timp, depășind termenul legal în acest sens.
Chiar luând în calcul data formulării acțiunii în anularea hotărârii arbitrale formulată de reclamantă la Judecătoria sector 2, dosar nr.26343/300/2013, fiind înregistrată la data de 17.09.2013, cu termen în data de 11.11.2013, prin care instanța a observat necompetenta materiala a acesteia, însă fără a observa depășirea cu foarte mult timp a termenului legal de formulare a unei asemenea acțiuni, vine în susținerea poziției recurentei, anume că reclamanta a cunoscut aceasta hotărâre însă scopul sau final a fost și este să nu își achite datoria.
Prin nerespectarea acestei condiții legale, mai multe instanțe, inclusiv instanța supremă a statuat aceleași concluzii în situații similare cu prezenta cauză, constatând inadmisibilitatea unei asemenea acțiuni, formulată peste termenul legal, care face imposibil de judecat fondul, deoarece acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, astfel cum este prevăzută de lege, se face în termenul prevăzut de lege pentru motivele prevăzute în acest sens.
Intimata G. E. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, intimata a arătat că în mod corect instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de SC M.I.SRL în contradictoriu cu pârâta G. E. ca prescrisă referindu-se la sumele de bani cerute de SC M.I.SRL de la G. E. pe parcursul procesului.
Totodată, s-a apreciat că în mod corect instanța a ținut cont de actele medicale depuse de G. E. la dosar, care atestă probleme vechi pe fond lucru de care directorul firmei SC M.I. SRL avea cunoștință, deoarece o cunoaște pe G. E. din anul 2007, în perioada în care se vizitau și a servit deseori masa în casa familiei G..
Problemele de sănătate ale intimatei sunt atestate de actele medicale, cunoscute de reprezentantul recurentei, care a îndemnat-o pe intimate să semneze contractul știind că aceasta este neștiutoare de carte.
Privitor la competența instanței de a judeca acțiunea în anularea hotărârilor arbitrale, intimata a considerat că a fost corect stabilită această competență, respectiv Tribunalul București Secția a VI a Civilă, fiind o acțiune pe fond. De asemenea în mod corect Curtea de Apel București Secția a V a Civilă este competentă să judece recursul la acțiunea în anulare a hotărârilor arbitrale.
S-a mai apreciat că SC M.I.SRL, avea obligația să depună dosarul original, respectiv dosarul arbitral care a stat la baza emiterii hotărârilor arbitrale, deoarece acest lucru a fost cerut atât de reclamanta G.E. care a contestat semnătura, dar și de instanță.
De asemenea, ambele părți atât reclamanta pârâtă G. E.cât și pârâta-reclamantă SC M.I.SRL au fost în mod legal citate la adresele indicate în acțiune și au avut posibilitatea să se prezinte la termenele de judecată.Faptul că SC M.I.SRL nu s-a prezentat la ședința de judecată la care s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune a intimatei SC M.I.SRL nu este culpa instanței care a judecat corect cauza.
În mod corect instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea reconvențională privitoare la pretențiile în bani formulată de reclamanta SC M.I.SR în contradictoriu cu G. E.ca prescrisă.
Ambele părți au avut în cauză dublă calitate de reclamant și pârât, iar SC M.I.SRL a cerut sume de bani de la G. E., deși dreptul la acțiune era prescris, după cum corect a apreciat instanța de fond.
Instanța s-a pronunțat corect când a respins excepția de tardivitate a formulării acțiunii în anulare, prin sentința civilă nr.3956/19.06.2014 care este temeinică și legală.
S-a mai arătat privitor la excepția conflictului negativ de competență, faptul că instanța a soluționat corect această excepție și a dat soluția legală în cauză.
Totodată, intimata a menționat că hotărârea arbitrală nu conține locul, data, sediul și unde a fost judecată aceasta, precum și faptul că termenul de prescripție este de 3 ani potrivit art.1 din Decretul nr. 167/1958 și art.3 și art.7 din același decret privitor la prescripția extinctivă.
De asemenea dosarul arbitral nu a fost depus la instanță conform cu dispozițiile art.363 indice 1 Cod Proc.Civ. și nici nu a fost atașat ulterior, instanța punând în vedere expres această obligație pârâtei SC M.I.SRL.
În concluzie, analizând corect cauza, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC M.I.SRL ca prescrisă.
În consecință, față de considerentele expuse, s-a solicitat respingerea recursului fiind invocate în drept. disp. art. 205 NCPC și art.206 NCPC întâmpinare.
Analizând ambele sentințe recurate având în vedere motivele invocate în dezvoltarea recursului și cu observarea prevederilor art. 304 pct. 3, 4, 6, 8 și 9 C.proc.civ. și art. 304 ind. 1 C.proc.civ., Curtea reține următoarele:
Prin hotărârea arbitrală nr. 27/A din data de 30 iulie 2011, pronunțată în dosarul arbitral nr. 27/A/2010 de către arbitrul unic Ionel Ghionea, a fost admisă cererea reclamantei SC M.I.SRL, fiind obligată pârâta G. E.să achite reclamantei suma de 16.513,3 lei reprezentând rest contravaloare factură fiscală precum și penalități de întârziere 10.000 lei conform contractului de prestări servicii nr. 12/15.10.2007 și cheltuieli de judecată 10.000 lei.
Împotriva acestei hotărâri arbitrale intimata din cauză G. E.a promovat acțiune în anulare conform art. 364 C.proc.civ., acțiune soluționată de către Tribunalul București în două etape, conform dispozițiilor art. 366 C.proc.civ. Astfel, prin sentința civilă nr. 3196/19.06.2014, a fost respinsă excepția de tardivitate a acțiunii în anulare invocată de SC M.I.SRL, fiind admisă acțiunea în anulare promovată de G. E.cu consecința anulării hotărârii arbitrale nr. 27/A din data de 30 iulie 2011.
Apreciind că pentru a hotărî în fond asupra pretențiilor părților, ca urmare a anulării hotărârii arbitrale și în deplină conformitate cu dispozițiile art. 366 alin. 1 C.proc.civ., Tribunalul a dispus citarea părților și prin sentința civilă nr. 5770/20.11.2014, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC M.I.SRL, în contradictoriu cu pârâta G. E.ca prescrisă.
Având în vedere că recurenta-pârâtă SC M.I.SRL a înțeles să critice pentru nelegalitate și netemeinicie ambele sentințe, Curtea va proceda la analiza motivelor de recurs prin raportare la soluțiile pronunțate prin cele două hotărâri și a considerentelor pe care tribunalul le-a expus.
Astfel, în ceea ce privește sentința civilă nr. 3196/19.06.2014, Curtea o apreciază ca fiind legală, criticile expuse prin motive de recurs fiind nefondate.
Cu titlu prealabil analizării motivelor de recurs, Curtea reține că acțiunea în anularea sentinței arbitrale reprezintă o cale de atac sui generis, regulile procesuale referitoare la modalitatea în care se soluționează această cale de atac, compunerea instanței și competența acesteia fiind menționate de către legiuitor în mod expres prin dispozițiile Cap. VIII din Cartea a IV-a "Despre arbitraj"; prevăzute în codul de procedură civilă aplicabil litigiului din cauză, respectiv cel din 1865.
Ținând seama de aceste considerente, Curtea constată că tribunalul a fost legal constituit atât în ceea ce privește soluționarea acțiunii în anulare propriu-zisă, cât și fondul pretențiilor dintr-un singur judecător, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ. Astfel, conform dispozițiilor art. 366 ind. 1 a Cap. VIII C.proc.civ., în toate cazurile privind hotărârea arbitrală, acțiunea în anulare formulată conform art. 364 se judecată în completul prevăzut pentru judecata în primă instanță, astfel încât, pentru a fi legal compus, completul de judecată trebuie format dintr-un singur judecător, astfel cum s-a și procedat în cauză. Rezultă astfel că, contrar susținerilor recurentei, acțiunii în anulare nu îi sunt aplicabile dispozițiile procedurale aplicabile nici în calea de atac a apelului și nici în cea a recursului, cel puțin în ceea ce privește compunerea completului de judecată învestit cu soluționarea acțiunii în anulare, prin însăși voința legiuitorului.
Nu este incident în cauză nici motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C.proc.civ. referitor la competența instanței de judecată învestită cu soluționarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, aceasta revenind tribunalului în primă instanță, conform regulilor procesuale aplicabile arbitrajului. Curtea are în vedere dispozițiile art. 365 alin. 1 C.proc.civ., conform cărora competența de-a soluționa în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul. Conform art. 342 alin. 1 C.proc.civ, pentru înlăturarea piedicilor care s-ar ivi în organizarea și desfășurarea arbitrajului, partea interesată poate sesiza instanța de judecată care, în lipsa convenției arbitrale, ar fi fost competentă să soluționeze litigiul în fond în primă instanță.
Rezultă astfel din interpretarea sistematică și coroborată a dispozițiilor art. 365 alin. 1 și art. 342 alin. 1 C.proc.civ. că acțiunea în anulare trebuie soluționată de instanța judecătorească imediat superioară celei care, în lipsa convenției arbitrale, ar fi fost competentă să soluționeze litigiul în primă instanță. Observând valoarea pretențiilor capătului principal de cerere la care a fost obligată intimata G. E. prin hotărârea arbitrală, respectiv 16.513,3 lei, Curtea concluzionează că în raport de dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. b C.proc.civ., judecătoria era instanța competentă să soluționeze litigiul dintre părți în lipsa convenției arbitrale, astfel încât conform art. 365 alin. 1 C.proc.civ. acțiunea în anulare revenea spre competență soluționare Tribunalului București (ca fiind instanța ierarhic superioară acesteia), astfel cum de altfel s-a și procedat.
Având astfel în vedere modalitatea de stabilire a competenței materiale a instanței prin raportare la criteriul valoric și la regulile procesuale specifice arbitrajului și acțiunii în anularea hotărârii arbitrale este lipsită de relevanță împrejurarea că hotărârea arbitrală a fost pronunțată de către un tribunal arbitral, chiar compus dintr-un arbitru unic ad-hoc, din moment ce în prezenta cauză competența de soluționare a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale nr. 27/A din data de 30 iulie 2011, pronunțată în dosarul arbitral nr. 27/A/2010 de către arbitrul unic Ionel Ghionea revine Tribunalului București în raport de dispozițiile art. 365 alin. 1 C.proc.civ.
Totodată, contrar susținerilor recurentei, în cauză nu s-a ivit nici un conflict negativ de competență conform art. 20 C.proc.civ., acesta presupunând ca două sau mai multe instanțe să se declare reciproc necompetente să soluționeze aceeași cauză. Or, astfel cum a reținut și instanța de fond, o astfel de ipoteză nu există din moment ce Judecătoria Sectorului 2 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, iar această din urmă instanță, a constatat în mod legal, că este instanța competentă material și teritorial în soluționarea acțiunii în anulare cu judecarea căreia a fost învestită de către intimata din cauză Ghiță Ecaterina.
Este nefondată critica recurentei și în ceea ce privește pretinsa schimbare de către prima instanță a calității părților din dosar. Se constată că recurenta își întemeiază critica pe argumente de text privind regulile procesuale aplicabile în apel, care, pentru considerentele expuse anterior, nu sunt aplicabile și acțiunii în anulare. Astfel, deși în litigiul arbitral SC M.I. SRL avea calitatea de reclamantă iar G. E. pe caea de pârâtă, în acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, fiind o cale de atac declanașată de către G. E., în mod evident că aceasta a dobândit calitatea de reclamantă iar SC M.I. SRL pe cea de pârâtă, astfel încât nu se poate reproșa tribunalului că ar fi schimbat calitatea părților din dosar în mod nelegal.
Referitor la obligația recurentei-pârâte SC M.I.SRL de-a depune dosarul arbitral, respectiv înscrisurile originale aflate în cuprinsul acestuia, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a pus în vedere recurentei să depună la dosar aceste înscrisuri, fiind în imposibilitatea de-a proceda altfel. Se constată astfel că potrivit art. 363 ind. 1 C.proc.civ., în termen de 20 de zile de la data comunicării hotărârii, tribunalul arbitral va depune dosarul litigiului la instanța judecătorească prevăzută de art. 342 C.proc.civ. (în cauză judecătoria căreia i-ar fi revenit competența de soluționare a litigiului în lipsa convenției arbitrale, respectiv Judecătoria Sectorului 2 București). Însă în urma adresei Tribunalului, Judecătoria Sectorului 2 București a comunicat prin adresa aflată la fila 11 dosar fond că dosarul arbitral nu se află la această instanță, o adresă similară fiind comunicată tribunalului de către Judecătoria Sectorului 3 București (fila 8 dosar fond).
Totodată, în urma efectuării de către Tribunal a unei adrese către arbitrul unic care a pronunțat hotărârea arbitrală (fila 48 dosar), aceasta a fost restituită de către oficiul poștal, rezultând în urma efectuării verificărilor faptul că arbitrul unic G. I. apare ca fiind decedat la data de 15.06.2013.
Astfel, având în vedere necesitatea depunerii la dosar a înscrisurilor originale aflate în dosarul arbitral, dată fiind forța probantă a acestora, inclusiv a hotărârii arbitrale și a dovezilor de comunicare a acesteia, ținând seama și de împrejurarea că recurenta este cea care a sesizat arbitrul unic cu soluționarea litigiului, Tribunalul a solicitat acestei părți depunerea la dosar a înscrisurilor originale. Solicitarea apare cu atât mai necesară cu cât intimata reclamantă G. E.a contestat aceste înscrisuri, inclusiv convenția arbitrală, ce au fost depuse de către recurentă doar în copie, formulând în acest sens cerere de înscriere în fals.
Curtea apreciază ca fiind legală soluția primei instanțe de respingere a excepției tardivității formulării acțiunii în anulare de către intimata-reclamantă Ghiță Ecaterina, criticile expuse de către recurentă în acest sens fiind pe cale de consecință nefondate. Într-adevăr conform art. 365 alin. 2 C.proc.civ. acțiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Rezultă din cuprinsul acestor dispoziții legale faptul că momentul de la care termenul de o lună începe să curgă este cel al comunicării hotărârii arbitrale. În lipsa unei dovezi legale de comunicare a hotărârii arbitrale, instanța se află în imposibilitate de-a stabili momentul de care începe să curgă termenul, astfel încât în mod corect în cauză acțiunea în anulare a fost considerată ca fiind introdusă în termen. Curtea reține în acest sens faptul că tribunalul a avut în vedere inexistența unei dovezi de comunicare a hotărârii arbitrale, înscris care să fie depus în original, întrucât înscrisul aflat la fila 65 din dosarul de fond nu ar fi putut fi luat în considerare, neavând calitățile probatorii ale unui înscris autentic în condițiile în care a și fost contestat de către intimata reclamantă G. E..
În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul de-a fi luat în considerare ca moment inițial de calcul al termenului de 30 de zile comunicarea de către executorul judecătoresc a somației de executare, Curtea reține că în mod corect tribunalul nu a aplicat prin asemănare dispozițiile art. 284 alin. 2 C.proc.civ., prevederi legale care se aplică exclusiv căii de atac a apelului și a cărora aplicare nu poate fi extinsă prin asemănare și altor căi de atac, cum este cazul acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, care astfel cum s-a reținut anterior este o cale de atac sui generis. În plus, Curtea reține că dispozițiile art. 284 alin. 2 C.proc.civ instituie un caz de echipolență (când comunicarea actului de procedură ca moment de la care începe să curgă termenul este înlocuit cu un alt act echivalent), iar cazurile de echipolență sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie și altor căi de atac decât celor în privința cărora au fost reglementate.
Referitor la motivele de admitere a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale nr. 27/A din data de 30 iulie 2011, pronunțată în dosarul arbitral nr. 27/A/2010 de către arbitrul unic I. G., Curtea apreciază că în mod legal tribunalul a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 364 lit d și g C.proc.civ. Astfel, față de lipsa înscrisurilor originale din dosarul arbitral, tribunalul a reținut lipsa dovezii îndeplinirii procedurii de citare la data la care au avut loc dezbaterile (motiv prevăzut expres de art. 364 lit d). În plus, sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că hotărârea arbitrală cuprinde locul pronunțării, fiind indicat în cuprinsul acesteia doar localitatea, respectiv București, fără a exista alte date suplimentare de individualizare în spațiu a locului unde a avut loc judecarea pricinii de către arbitrul unic. Or, în raport de aceste considerente, Curtea apreciază că în mod just Tribunalul a reținut că hotărârea arbitrală nu cuprinde locul pronunțării, motiv de nulitate prevăzut expres de art. 364 lit. g C.proc.civ.
Curtea apreciază că sunt nefondate și criticile aduse sentinței civile nr. 5770/20.11.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. 39537/3/2013, prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, fiind respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta SC M.I.SRL.
Curtea constată că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost pusă în discuție la termenul de judecată din data de 23.10.2014, termen de judecată pentru care procedura de citare cu recurenta-pârâtă SC M.I.SRL a fost legal îndeplinită, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 4 vol. 2. Cererea de amânare formulate de către recurenta-pârâtă pentru acest termen de judecată a fost legal respinsă de către prima instanță. Se reține în acest sens că dispozțiile art. 156 C.proc.civ. nu impun cu titlu obligatoriu instanței de judecată amânarea cauzei pentru motivul formulării unei cereri în acest sens, ci dimpotrivă amânarea judecării cauzei la cererea părților se poate dispune numai în măsura în care există motive temeinice. În speță, prima instanță a apreciat în mod corect inexistența unor astfel de motive, având în vedere că potrivit art. 234 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat dispune că în cazul in care avocatul este impiedicat sa indeplineasca serviciul profesional, isi va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care isi desfasoara activitatea intr-o alta forma de exercitare a profesiei. Or, ținând seama de aceste îndatoriri ale avocatului, coroborate cu împrejurarea că în fapt cauza a suferit mai multe amânări precum și principiul celerității, prima instanță a respins cererea de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului recurentei-pârâte. În plus, Curtea constată că prima instanță a amânat pronunțarea în cauză conform art. 156 alin. 2 C.proc.civ. pentru a acorda posibilitatea recurentei-pârâte de-a depune la dosar concluzii scrise, astfel încât apreciază că dreptul la apărare al acesteia a fost respectat.
De asemenea, Curtea constată că toate înscrisurile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția au fost depuse la dosar în termen procedural, susceptibile a fi cunoscute de către recurenta-pârâtă, astfel încât Curtea apreciază că recurenta-pârâtă suferit nicio vătămare procesuală nici sub acest aspect.
În ceea ce privește soluția pronunțată, Curtea constată că prima instanță a aplicat corect prevederile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că solicitarea inițială a recurentei-pârâte de obligare a intimate-reclamante la plata unei sume de bani reprezintă o acțiune patrimonială, care se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune, în speță data 6 zile de la data emiterii facturii din 23.02.2009, respectiv data de 02.03.2009. Și față de singura data care ar fi putut fi luată în considerare ca data certă în sensul disp. art. 1182 C.civ., respectiv data învestirii cu formula executorie a hotărârii arbitrale (30.03.2012), acțiunea formulată a fost considerată în mod corect ca fiind prescrisă.
În plus, Curtea constată că recurenta-pârâtă nu a dezvoltat critici punctuale cu privire la acest aspect, în condițiile în care argumentele expuse cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți nu pot face obiectul analizei în calea de atac din moment ce nu au fost analizate nici de către prima instanță, care, astfel cum s-a reținut anterior, nu a soluționat fondul cauzei ci a respins acțiunea ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
În consecință, față de considerentele expuse anterior, apreciind că ambele sentințe pronunțate în dosarul nr. 39537/3/2013 sunt legale și temeinice și în considerarea caracterului nefondat al motivelor de recurs, cu observarea disp. art. 312 C.proc.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
| ← Interpretarea clauzei atributive de competenţă, conform... | Aplicarea în timp a Codului de procedură civilă de la 1865... → |
|---|
