Interpretarea clauzei atributive de competenţă, conform articolului 1203 Noul Cod Civil, în condiţiile în care părţile au convenit atât asupra legii aplicabile contractului cât şi asupra jurisdicţiei
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 465 din data de 07.09.2015
Domeniul: Litigii cu profesioniști. Aspecte de drept material
Interpretarea clauzei atributive de competență, conform articolului 1203 Noul Cod Civil, în condițiile în care părțile au convenit atât asupra legii aplicabile contractului cât și asupra jurisdicției .
S-a susținut, în cauză, că în concepția dispozițiilor articolului 1203 Cod civil, clauzele neuzuale sunt"; clauzele standard [...] sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți [...] legea aplicabilă, clauzele compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești"; și care "nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte";.
În cauză, însă, contractul a fost valabil încheiat în forma ofertei urmate de acceptare, inclusiv sub aspectul clauzei privind legea aplicabilă cât și jurisdicția, astfel încât, dat fiind, raportul juridic încheiat în această formă, nu sunt aplicabile dispozițiile articolului 1203 din Codul Civil Român.
- Articolul 1203 Noul Cod civil
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ,
DECIZIA CIVILĂ NR.465 din 07.09.2015)
Prin încheierea din 21.04.2015, pronunțate de Tribunalul Ilfov în dosarul nr.1624/93/2014 a fost admisă excepția necompetenței instanțelor romane invocată de chemata în garanție SC D.L SA și s-a acordat termen la data de 16.06.2015 F 24 cu citarea părților, pentru a pune în discuția părților disjungerea cererii de chemare în garanție.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 11.07.2014 reclamanta a depus la dosar cerere de chemare în garanție a numitelor SC D SA și SC S. T. SRL.
La data de 10.09.2014 chemata în garanție SC D SA a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă în care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Ilfov.
În susținerea excepției a arătat că respectivul contract încheiat între părți conține art. 7 ("Competența";), o clauză compromisorie, potrivit căreia, contractul va fi interpretat în conformitate cu legile din Spania iar orice litigiu în legătură cu acest contract va fi soluționat de Curtea din Bibao - Spania.
Deliberând asupra excepției necompetenței generale a instanțelor din România , instanța constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11.07.2014 reclamanta a arătat că, în ipoteza admiterii cererii reconvenționale, înțelege să cheme în garanție societățile D SA și S T S RL în calitate de producători ai echipamentelor vândute de reclamată pârâtei. În motivarea cererii de chemare în garanție reclamanta a arătat că a încheiat cu D SA un contract de vânzare cumpărare. Contractul a fost încheiat la distanță în temeiul ofertei transmise de chemata în garanție și al acceptării ofertei de către reclamantă.
Potrivit clauzelor contractului de vânzare cumpărare încheiat între reclamantă și chemata în garanție părțile au convenit ca legea contractului să fie legea spaniolă iar eventualele litigii de natură contractuală să fie soluționate de instanțele competente din Bilbao Spania.
Tribunalul nu a primit apărările reclamantei având în vedere că acordul de voință al acesteia cu privire la toate clauzele contractului este exprimat în mod expres și neechivoc prin corespondența purtată cu D SA, corespondență ce a fost depusă la dosar chiar de reclamantă în susținerea cererii de chemare în garanție. De asemenea apreciază că reclamanta nu a făcut dovada că s-ar fi aflat într-o poziție de inferioritate ori că ar fi semnat un contract de adeziune având în vedere că cele două părți sunt societăți comerciale, obiectul contractului a fost reprezentat de bunuri mobile ce puteau fi achiziționate și de la alți producători, între reprezentanții societăților a avut loc o corespondență considerabilă, toate clauzele contractului au fost redactate cu aceleași caractere, inclusiv clauza atributivă de competență.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, reținând că în speță în relațiile dintre reclamantă și chemata în garanție sunt aplicabile dispozițiile contractuale privind atribuirea de competență, Tribunalul a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești din România. Față de această împrejurare a apreciat că este necesar a pune în discuția părților disjungerea cererii de chemare în garanție motiv pentru care a acordat termen la data de 16.06.2015.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs recurenta reclamantă SC P. C. SRL ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a V- a Civilă.
În motivarea recursului se arată în esență că instanța de judecată a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material ale art. 1.203 NCC
Astfel, se susține, prima instanță a respins, în mod greșit, apărarea recurentei privind nevalabilitatea clauzei atributive de competență teritorială inserată în Contractul încheiat între recurenta și D, deși aceasta avea caracter neuzual și nu a fost acceptată în mod expres de recurentă, conform exigențelor legale.
Clauzele neuzuale, mai arată recurenta, sunt, în concepția dispozițiilor art 1.203 NCC: "Clauzele standard [...] sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți [...] legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești" și care "nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte".
Inserarea prevederii în rândul clauzelor uzuale a Clauzei 7 denumită "Jurisdicția" face parte din Condițiile generale ale ofertei D, câtă vreme: (i) acest fascicul de clauze scrise cu litere mici vizează exclusiv partea de la care emană, fără a se face măcar o referire la P.; (ii) sunt neadaptate specificului raportului juridic asupra căruia s-a contractat; (iii) mențiunea plasată în dreapta sus "octombrie 2005" nu face decât să întărească faptul că acestea sunt aceleași condiții pe care D le folosește încă din 2005 (deci de mai bine de 10 ani). Relevant în acest sens este faptul că, producătorul D folosește aceleași Condiții Generale și în relație cu alți clienți. Un exemplu grăitor în acest sens este Contractul încheiat cu P. Turcia.
Cu privire la calificarea clauzei ca fiind neuzuală și la neacceptarea expresă a acestei clauze, recurenta susține că este cât se poate de limpede - din chiar redactarea textului de lege - că prevederea relativă la legea aplicabilă și la clauza atributivă de competență inserată în Condițiile generale este o veritabilă clauză neuzuală (de adeziune). în acest sens, în doctrină, s-a arătat că o acceptare în termeni generali nu este suficientă, clauzele trebuind a fi identificate și acceptate în mod corespunzător.
Se mai arată de către recurentă că aceste clauze au fost propuse de D laolaltă cu celelalte condiții generale, însă nu au fost nici discutate și nici însușite de P. prin acceptare expresă. Mai mult decât atât, propunerea D a fost efectuată printr-o comandă on-line axată pe aspecte de factură tehnică, astfel că, în mod inevitabil, condițiile generale au scăpat atenției reprezentanților P.. Câtă vreme nu există o acceptare care să provină de la P. și care să îndeplinească aceste cerințe explicit prevăzute de dispoziția din NCC, este cât se poate de limpede că părțile nu au convenit expres prorogarea de competență (care prorogare?) cum insinuează D, ci numai că au fost acceptate clauzele specifice ale ofertei propriu-zise, în forma în care acestea erau redactate.
Așa cum a precizat anterior, clauza contractuală privind Jurisdicția nu face vreo referire la P. și, în mod cert, nu are în vedere raportul juridic reprezentat de cumpărarea echipamentelor în discuție. De asemenea, modalitatea de redactare a clauzelor este în detrimentul recurentei. Câtă vreme în lipsa prevederilor art. 7 din Condițiile generale, competența de soluționare ar fi revenit Tribunalului Ilfov ca instanță învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată, prin intermediul acestor prevederi se urmărește practic să se deroge de la normele privind competența instanțelor judecătorești, în absența unui acord expres provenind de la P..
În ce privește poziția de inferioritate a P. față de D, se arată că în cazul de față, recurenta P. are o poziție similară unui consumator care este nevoit să suporte cheltuieli excesive pentru a-și putea recupera prejudiciul suferit, de la o societate cu o potență economică net superioară. Astfel fiind, prin inserarea acestei clauze, chemata în garanție nu reușește decât să își întărească poziția sa contractuală dominantă, de altfel, incontestabilă dacă avem în vedere că pretinsa clauză atributivă de competență face referire la instanțele spaniole situate în țara de proveniență a D (!) - și să impună părții mai slabe din Contract condiții profund dezavantajoase. Văzând rațiunile dispozițiilor art. 1.203 NCC, este clar că, pentru o societate românească de talia P., susținerea unui proces în fața instanțelor spaniole ar reprezenta un efort logistic și economic semnificativ, pe care recurenta nu avea de ce să și-1 asume. Nu este, prin urmare, rezonabil ca P. să fi acceptat o asemenea clauză.
Textul legal reprezentat de dispozițiile art. 1.203 NCC sunt clare și au în vedere orice tip de contract, fie el încheiat între profesioniști, între profesioniști și persoane fizice sau între persoane fizice. O prevedere contractuală privind alegerea competenței instanței judecătorești, legea aplicabilă sau inserarea unei clauze compromisorii nu poate fi considerată valabilă fără o acceptare expresă, cu atât mai mult în cazul de față, în care contractul a fost încheiat on-line, posibilitatea de negociere fiind practic inexistentă. Programul on-line ar fi trebui să permită modificarea clauzelor din Condițiile Generale atunci când oferta tehnică corespunde solicitării cumpărătorului, ceea ce nu a fost cazul.
În cazul de față, consideră recurenta, este întrunită ipoteza în care D prezintă un formular standard pentru încheierea contractului, respectiv de a accepta oferta tehnică care prezenta interes pentru recurenta și fără o posibilitate reală de a pretinde, cu șanse de succes, eliminarea clauzei atributive de competență. în acest context este cu atât mai evidentă poziția de inferioritate a recurentei în calitate de cumpărător.
Învederează instanței că alegerea producătorului D nu a avut un caracter aleatoriu. Dat fiind că echipamentele reprezentau un prototip am ales să realizăm acest produs împreună cu unul dintre producătorii cu care P. colaborează în toată Europa. Câtă vreme opțiunea P. pentru producătorul D s-a grefat pe calitățile intuituu personae ale acestuia, este limpede că nu se poate reține faptul că bunurile ar fi putut fi achiziționate de la alți producători. Corespondența dintre părți care a precedat încheierea Contractului a vizat exclusiv chestiuni de ordin tehnic, aspect ce poate fi observat prin simpla lecturare a sa. În niciun moment prin comunicarea dintre părți, P. nu a aceptat, în mod direct și nici chiar implicit clauzele privind atribuirea competenței eventualelor litigiile în fața instanțelor din Spania.
Pe de altă parte, se susține, este irelevant, prin raportare la prevederile NCC privind clauzele neuzuale, mărimea caracterelor utilizate în Condițiile Generale ale acestuia (ce cuprind și clauza atributivă de jurisdicție) câtă vreme comparația trebuie să se realizeze prin raportare la Condițiile specifice; iar caracterele din Condițiile Generale sunt mai mici decât cele din Condițiile Speciale (!).
Recurenta mai arată că în afară de împrejurarea că a făcut dovada poziției sale de inferioritate, mai precizează că o asemenea probă nu era necesară pentru a atrage incidența normei menționate, de vreme ce dispozițiile art. 1.203 NCC prezumă această situație prin simplul fapt al neacceptării exprese a clauzei. Prin urmare, conform prevederii invocate, echivocul profită recurentei, clauza nefiind valabilă atâta vreme cât aceasta nu a fost acceptată în mod expres de către recurenta.
În ce privește inoperabilitatea prevederilor art. 7 din Condițiile Generale se arată că toate elementele indicate nu fac decât să confirme faptul că acest Contract conține un set de reguli generale folosite de chemata în garanție și care nu au putut face obiectul modificării de către vreun co-contractant al acesteia. De altfel, aceasta este situația și în cazul de față. Ca urmare a corespondenței ce a avut loc între părți, se poate observa că recurenta P. nu a avut posibilitatea reală de a proceda la modificarea conținutului Contractului decât cu privire la bunurile pe care le dorea și cu privire la preț, restul elementelor - și arată recurenta că are aici în vedere aspectele din Condițiile Generale unde a fost inserată presupusa clauză atributivă de competență - fiind stabilite în mod unilateral și discreționar de către cealaltă parte, fără ca recurentei P. să i se ofere vreo posibilitate de negociere a acestora.
Astfel fiind, arată recurenta, în considerarea implicațiilor sale, o decizie a părților în sensul supunerii litigiilor dintre ele jurisdicției instanțelor unui alt stat, ar fi trebuit să reprezinte un element prealabil convenit și acceptat în mod expres de către ambele părți, iar nu o clauză introdusă "cu forța" de către partea privilegiată în Contract.
O altă critică adusă hotărârii este în sensul că instanța de judecată nu a avut în vedere prevederile art. 123 C.proc.civ. privind competența.
În acest sens, se arată că instanța de judecată a pronunțat Hotărârea sa cu nerespectarea prevederilor art. 123 C.proc.civ. din materia competenței, care impun judecarea împreună a cererilor având o natură incidentală față de cererea principală, reguli a căror nerespectare se sancționează cu nulitatea.
Cererea de chemare în garanție a fost formulată în considerarea pretențiilor invocate de A. și C. prin cererea reconvențională. Altfel spus, având în vedere strânsa legătură între pretențiile A. și C. și obiectul cererii de chemare în garanție, prin atragerea D în acest proces, recurenta susține că a urmărit să își asigure o garanție pentru ipoteza în care ar cădea în pretenții.
În continuare, se mai arată că natura incidentală a cererii de chemare în garanție impune soluționarea acesteia în procesul în care a fost formulată
Fiind o cerere formulată în cadrul unui proces aflat în curs, cererea de chemare în garanție are natura juridică a unei cereri incidentale. Caracterul relativ al normei prevăzute de dispozițiile art. 107 din NCPC nu se poate invoca cu ignorarea reglementării speciale, privind prorogarea în cazul cererilor incidentale.
Interpretarea doctrinară a dispozițiilor art. 123 alin. (1) NCPC susține ideea conform căreia: nu poate fi nesocotită "opțiunea univocă a legiuitorului ca cererile aflate într-o strânsă legătură, deduse judecății într-una și aceeași cauză, să fie soluționate împreună, pentru buna administrare a justiției și prevenirea unor soluții divergente, greu sau imposibil de conciliat". Un argument suplimentar în sensul că aceste prevederi referitoare la prorogarea de competență au o reglementare particulară și trebuie aplicate cu prioritate, se desprinde din amplasarea dispozițiilor art. 123 din NCPC, în Capitolul III din Cartea I intitulat "Dispoziții speciale".
Prin admiterea excepției de necompetență a instanțelor române, Tribunalul Ilfov a înfrânt prevederile art. 123 C.proc.civ., dispoziții ce au o natură imperativă, a căror nerespectare nu poate fi sancționată decât cu nulitatea. Mai precis, conform prevederilor art. 176 alin. (1) pct. 3, în cazul nerespectării prevederilor privitoare la competența instanței, sancțiunea ce intervine este nulitatea necondiționată, nefiind necesar a se face dovadă existenței vreunei vătămări.
Referitor la inoperabilitatea clauzei, se mai arată că pornind de la scopul formulării cererii reconvenționale (a) și având în vedere natura incidentală a cererii de chemare în garanție (b), recurenta susține că presupusa clauză atributivă de competență din oferta D este practic anihilată de existența clauzei atributive de competență din Contractul dintre P. și A. & C.. Legiuitorul a urmărit să confere întâietate clauzei atributive de competență din Contractul principal pe care se grefează însăși cererea de chemare în judecată, în detrimentul unei clauze care s-ar regăsi în contractul pe care se grefează cererea de chemare în garanție. Odată stabilită competența pentru cererea de chemare în judecată, aceasta devine competentă să judece și alte cereri incidentale, indiferent că acestea s-ar grefa pe o clauză care ar atribui competența unei alte instanțe.
O interpretare contrară, consideră recurenta, ar reprezenta o gravă lezare a intereselor procesuale ale recurentei P., care ar conduce la nerespectarea dreptului la un proces echitabil și, prin aceasta, la nesocotirea dreptului la apărare și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. De aceea, competența trebuie stabilită de o manieră care să respecte proporționalitatea și rezonabilitatea, mai ales prin prima faptului că, până la urmă, recurenta P. avem calitatea de reclamantă și am introdus cererea de chemare în judecată pentru ca Ana & Cornel să-și execute obligația de plată a prețului pentru echipamentele vândute.
Recurenta subliniază din nou că nu a formulat o acțiune în răspundere contractuală de sine - stătătoare față de D, ci în virtutea poziției sale procesuale de pârât din cererea reconvențională s-a impus formularea cererii de chemare în garanție.
În continuare, recurenta mai susține că instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 126 C.proc.civ. privind competența, în sensul că, în mod greșit, prin Hotărârea pronunțată a apreciat că dispozițiile art. 7 din Contract ar avea natura unei clauze atributive de competență și că în speță ar fi aplicabile prevederile art. 126 C.proc.civ. privind alegerea competenței de către părți.
Clauza 7 din Contract nu este aplicabilă prezentului litigiu, față de modul în care aceasta este formulată, ea neavând natura unei clauze atributive de competență, precizează recurenta.
Contrar exigențelor în materie, se arată, această clauză nu conține nici termenul "exclusiv", nici cuvântul "numai" care să înlăture orice îndoială relativă la unicitatea competenței instanțelor spaniole; prin urmare, dacă s-ar accepta că această clauză ar produce efecte, nu numai instanțele spaniole ar avea competență să judece procesul .
Din perspectivă jurisprudențială, în astfel de situații, susține recurenta, instanțele au hotărât că o asemenea clauză trebuie interpretată împotriva celui care a redactat-o, în virtutea adagiului in dubio pro reo. Tot pe cale pretoriană s-a mai considerat că limbajul utilizat la momentul redactării clauzei trebuie interpretat în sensul obișnuit al termenilor, absența unei formulări precise care să facă referire la exclusivitate fiind decisiv în sensul inexistenței unei competențe exclusive».
În lumina acestor statuări jurisprudențiale, recurenta consideră că , raportat la circumstanțele specifice ale prezentei cauze, dispozițiile art. 7 din Contract, nu reprezintă, în realitate, o clauză atributivă de competență.
Instanța de judecată a nesocotit prevederile art. 1073 C.proc.civ. privind prorogarea competenței.
Instanța de judecată a pronunțat Hotărârea sa cu nerespectarea prevederilor art. 1073 C.proc.civ., care prevăd posibilitatea prorogării de competență în ceea ce privește cererile de intervenție în care există un element de extraneitate.
Astfel, având în vedere faptul că prin introducerea în proces a chematei în garanție D, cu sediul în Spania și raportat la dispozițiile art. 7 din Contract privind presupusa clauză atributivă de competență teritorială se introduce un element de extraneitate, face trimitere la prevederile art. 1.073 lit. a) din NCPC, conform cărora: "Instanța competentă să judece cererea originară este, de asemenea, competentă să judece: a) cererile de intervenție, cu excepția cazurilor când asemenea cereri ar fi fost formulate numai pentru a-l sustrage pe intervenient de la jurisdicția normal competentă [...]".
Recurenta arată că în doctrină s-a reținut că regula este aceea că prorogarea legală de competență nu poate opera cu încălcarea normelor de competență generală, cu excepția cazurilor în care legiuitorul prevede expres contrariul, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 1072 și art. 1073 NCPC, atunci când instanța este competentă a soluționa cererea principală, judecă, în condițiile expres prevăzute, atât chestiunile preliminare, cât și cererile incidentale. Lit. a) a art. 1073 NCPC face referire, în mod generic, la "cererile de intervenție"; ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, astfel că sunt vizate, așadar, ambele forme de intervenție - i.e. atât cererea de intervenție voluntară cât și cea forțată. Prin urmare, prorogarea legală de competență a instanței române inițial învestită cu soluționarea cererii de chemare in judecată operează și în cazul cererii de chemare în garanție, în virtutea apartenenței sale la categoria de cereri de intervenție forțată (!).
Se mai subliniază de către recurentă oportunitatea soluționării cererii de chemare în garanție în cadrul procesului principal, arătând următoarele:
Cadrul procesual existent la acest moment reprezintă practic unica șansă de reunire, sub umbrela aceluiași litigiu a tuturor acestor participanți la proces, astfel că s-ar fi cuvenit a se da prioritate cererii introductive de instanță sub aspectul competenței.
De aceea, consideră recurenta, judecătorul învestit cu soluționarea cererii principale, este cel mai în măsură să aprecieze și asupra temeiniciei cererii de chemare în garanție. Pentru aceste considerente, legiuitorul a reglementat, ca regulă principală, soluționarea cererii de chemare în garanție odată cu cererea principală.
De asemenea, arată recurenta, pentru această măsură pledează și rațiuni de mai bună administrare a justiției, soluționarea unitară a celor 3 cereri deduse judecății și economia de resurse financiare și de timp.
În fine, recurenta critică hotărârea și pentru aceea că instanța nu s-a pronunțat cu privire la argumentele susținute de recurenta cu privire la respingerea excepției necompetenței.
Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) NCPC, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele care au stat la baza soluției pronunțate de judecător.
Având în vedere că instanța a ignorat toate textele legale incidente argumentate de pârâtă în susținerea respingerii excepției invocate, apreciază că instanța a considerat apărările mai sus prezentate și a pronunțat o hotărâre insuficient motivată raportat la raționamentul legal demonstrat de recurenta.
În analiza acestui motiv de casare se subliniază de către recurentă rolul fundamental pe care motivarea hotărârii o are în respectarea art. 6 paragraful 1 din Convenția EDO, sens în care dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, acestea având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin a le aprecia pertinența". Cu alte cuvinte, instanța trebuie să fi analizat, în mod real, chestiunile fundamentale care au fost prezentate1-.
Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să justifice aplicarea dispozițiilor legale în materie, răspunzând în fapt și în drept la toate pretențiile formulate, dar și la excepțiile procesuale și apărările de fond invocate, motivarea instanței trebuie să exprime în mod coerent și consistent raționamentul prin care instanța a ajuns la deznodământul judiciar.
Prin urmare, concluzionează recurenta, nemotivarea hotărârii împiedică exercitarea controlului judiciar.
În dovedirea recursului se solicită proba cu înscrisuri.
În drept, recurenta invocă art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8, art. 132 alin. (4), art. 74 alin. (2), art. 64 alin. (4) NCPC, precum și orice altă prevedere legală la care a făcut referire.
Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la critica recurentei referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1203 din Noul Cod civil, în sensul că acea clauză atributivă de competență ( art. 7 din contract) avea un caracter neuzual, astfel că nu trebuia să se țină seama de aceasta, deoarece nu a fost acceptată în mod expres de către reclamantă, aceasta este nefondată.
Astfel, în primul rând, Curtea reține că în condițiile în care părțile au convenit atât asupra legii aplicabile contractului( legea spaniolă), cât și asupra jurisdicției spaniole, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1203 din Codul civil român, motiv pentru care o atare susținere apare nefondată date fiind circumstanțele cauzei.
Pe de altă parte, însăși reclamanta a invocat prin cererea de chemare în garanție contractul dintre aceasta și D, încheiat sub forma ofertei urmate de acceptare (fila 597 alin. 1 din dosarul Tribunalului Ilfov - vol. II), contract valabil în întregime, încheiat între absenți, practicat pe scară largă între comercianți. Or, în condițiile în care însăși reclamanta invocă în susținerea drepturilor sale subiective raportul juridic contractual încheiat în această formă, nu se pot elimina din contractul propriu-zis, trunchiat, o parte din clauze, pe motiv că unele ar fi uzuale, iar altele neuzuale, după bunul plac al acesteia sau după interesul procesual de a se judeca, după caz, în România sau în Spania.
Subliniind astfel concluzia instanței că acest contract a fost valabil încheiat în forma ofertei urmate de acceptare, inclusiv sub aspectul clauzei privind legea aplicabil și jurisdicția spaniolă, Curtea va respinge această critică, fiind nefondată.
Critica recurentei referitoare la nereținerea de către prima instanță, a poziției reclamantei de inferioritate în raport cu chematele în garanție, este de asemenea nefondată pentru cel puțin două considerente:
Un prim considerent constă în aceea că această susținere se subsumează primei critici referitoare la aplicabilitatea art. 1203 din Codul civil român, cu privire la care pentru argumentele mai sus arătate, am apreciat că este inaplicabil, ceea ce conduce la aceeași concluzie și pentru o atare aserțiune.
În al doilea rând, afirmația recurentei nu poate fi reținută și pentru aceea că regula în contractele de drept privat este egalitatea părților, nefiind demonstrată în nici un mod pretinsa poziție de inferioritate, ci doar afirmată. Pe de altă parte, atât reclamanta cât și chematele în garanție sunt societăți comerciale, respectiv persoane juridice de drept privat, cu activitate comercială, astfel încât nu se poate susține asimilarea vreuneia dintre acestea cu poziția de " consumator";, toate societățile implicate fiind comercianți profesioniști, între aceștia nefiind remarcată nici o diferență sub aspectul inferiorității uneia față de cealaltă.
În ce privește inoperabilitatea clauzei cuprinsă în art. 7 din contract, decurgând dintr-o pretinsă imposibilitate de modificare a condițiilor generale, și această critică este nefondată, deoarece în condițiile încheierii contractului prin corespondență, în forma ofertei urmate de acceptare și chiar executare, nu rezultă motivele obiective care ar fi împiedicat-o pe reclamantă să revină cu o corespondență ulterioară comunicării ofertei ( urmată de acceptare, aspect afirmat și confirmat de însăși reclamanta în conținutul cererii de chemare în garanție), în care să comunice dezacordul său eventual exclusiv cu privire la clauza compromisorie.
Așadar, încercarea reclamantei de a separa clauzele contractuale și de a invoca numai pe acelea pe care, în prezentul litigiu, le consideră " avantajoase";, considerând inoperabile clauzele care în litigiu i se par " dezavantajoase";, sub cuvânt că nu au fost acceptate expres, apare ca fiind de rea-credință, deoarece modalitatea de încheiere a contractului între absenți, prin oferta urmată de acceptare și executare, a fost convenită și acceptată de părți, care au și procedat la executarea parțială a acestor clauze.
De asemenea, critica recurentei în sensul aplicării greșite a art. 123 din C.pr. civ., deoarece cererea de chemare în garanție, având natura unei cereri incidentale, este de competența instanței competente să judece cererea principală este neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale invocate și citate se referă exclusiv la competența materială sau teritorială, iar nu la competența generală.
În cauza de față se constată că este în discuție competența generală a instanțelor române sau, mai exact, competența internațională a instanțelor române cum este aceasta calificată în doctrina și practica judiciară), cu privire la care nu operează prorogarea legală de competență reglementată de art. 123 din C.pr. civ., diferențele dintre competența materială, competența teritorială și competența generală a instanțelor române rezultând și din dispozițiile art. 129- art. 132 din C.pr. civ., astfel că nici această critică cu a fost reținută.
În continuarea aceluiași aspect, Curtea nu reține nici critica privind aplicarea greșită a art. 126 din C.pr. civ., deoarece clauza compromisorie cuprinsă în art. 7 din contract nu încalcă nicidecum interdicția instituită de textul de lege invocat privind convențiile părților referitoare la alegerea competenței, mai ales că art. 126 din Cod se referă la competența teritorială, iar nu și la competența generală a instanțelor române, în raport cu competența unui alt stat, pe teritoriul căruia își are sediul una dintre părțile contractante.
Critica recurentei referitoare la prorogarea de competență reglementată de dispozițiile art. 1073 din Codul civil, este nefondată, deoarece așa cum am reținut mai sus, aceste dispoziții sunt inaplicabile în raport cu clauza convenită de părți privind legea spaniolă, ca și lege aplicabilă contractului.
În ce privește susținerea privind oportunitatea soluționării cererii de chemare în garanție în cadrul litigiului declanșat prin cererea principală, Curtea o apreciază ca vădit nefondată, în condițiile în care necompetența generală a instanțelor române este o chestiune de ordine publică, de legalitate a procedurii și a jurisdicției române, care nu poate fi opusă unor argumente de oportunitate, aspect ce rezultă și din dispozițiile art. 129 alin. 2pct. 1 și art. 130 din C.pr. civ.
În fine, critica privind nemotivarea hotărârii atacate, este neîntemeiată, deoarece judecătorul fondului exprimă într-un limbaj clar, precis, dar și concis și sintetic, care au fost motivele de fapt și de drept pentru care a pronunțat o atare soluție. ÎN acest sens, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța a avut în vedere atât cererea de chemare în garanție formulată în subsidiar, numai pentru situația admiterii cererii reconvenționale formulată de pârâtă împotriva reclamantei ( fila 281 din dosarul Tribunalului, vol. IV), excepția de necompetență a instanțelor române invocată de chemata în garanție cât și apărările reclamantei în raport cu excepția invocată ca atare (fila 281 față-verso din același dosar, același volum).
Împrejurarea că argumentele instanței se caracterizează prin sinteza raționamentelor juridice avute în vedere în analiza fiecărui demers procesual inițiat de fiecare dintre părțile implicate, nu echivalează cu o " insuficientă motivare";, atâta timp cât aceasta este inteligibilă, nu conține omisiuni vădite. Așadar, Curtea reține că din perspectiva obligației judecătorului de motivare a hotărârii, hotărârea nu trebuie să reprezinte un răspuns concret și detaliat la toate afirmațiile, negările sau contestările în raport cu partea adversă, dacă din întreaga economie a textului considerentelor, se înțelege răspunsul la fiecare dintre acestea. Cu atât mai mult cu cât, așa cum reținea și Curtea, unele dintre susțineri, deși în aparență diferite, se circumscriu aplicabilității sau inaplicabilității acelorași texte legale, dar, eventual cuprind teze diferite.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat.
Întrucât recurenta a căzut în pretenții, în raport cu soluția pronunțată asupra căii sale de atac, iar intimata pârâtă SC A. &C. SRL a fost nevoită să își asigure apărarea în prezenta cale de atac, împrejurare de natură a pricinui acesteia cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, iar culpa procesuală a recurentei derivă din soluția pronunțată, în temeiul art. 451 din C.pr.civ. a obliga recurenta la plata acestor cheltuieli către intimata-pârâtă, al căror cuantum rezultă din dovezile depuse la dosarul cauzei (filele 145-146 din dosarul Curții).
| ← Acţiune în anulare sentinţă arbitrală întemeiată pe... | Instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în anularea... → |
|---|
