Litigiu comercial. Faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Competenţă materială
| Comentarii |
|
Art. 4 C.com. statuează că se socotesc ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul. De asemenea, potrivit art. 7 C.com., sunt comercianţi societăţile comerciale, iar art. 890 stabileşte fără echivoc la pct. I că aparţin jurisdicţiei comerciale toate contestaţiunile relative la faptele de comerţ între orice persoane. Ca atare, este evident că legiuitorul român a socotit obligaţii de natură comercială şi acele angajamente care rezultă pentru persoana ce exercită un comerţ din săvârşirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerţului. Altfel spus, în raport de prezumţia de comercialitate instituită de art. 4, vor constitui fapte de comerţ nu numai obligaţiile contractuale, ci şi cele derivând din fapte licite sau din săvârşirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului. Aceasta, întrucât este ştiut faptul că printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligaţii, alături de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză, se regăseşte şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art. 3 C.com.
Secţia comercială, Decizia nr. 2 din 13 ianuarie 2009
Prin cererea înregistrată la inițial la Judecătoria Timișoara sub dosar nr. 10397/325/2008, reclamanții O.S. și S.I. au chemat în judecată pârâții S.N. A Timișoara, Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâților S.N. A Timișoara și Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului la ridicarea gardului împrejmuitor de pe proprietățile lor, înscrise în CF nr. 2096 și nr. 2097 Remetea Mare, de îndată și necondiționat, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei pe zi de întârziere, obligarea pârâților la plata, în solidar, a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință pe perioada 26.06.2005 și până la eliberarea completă a imobilelor, iar dacă din motive obiective gardul menționat nu poate fi ridicat, să se constate că reclamanții au fost expropriați de facto în mod abuziv, cu obligarea pârâților la plata, în solidar, a unei despăgubiri juste la valoarea de circulație a terenului, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii.
Prin sentința civilă nr. 10945/16.09.2008, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cererii reclamanților în favoarea Tribunalului Timiș, apreciind că acțiunea conține două petite principale: unul constând într-o obligație de a face, iar celălalt de acordare a despăgubirilor ca urmare a constatării exproprierii.
Prima instanță învestită a considerat că solicitarea reclamanților de a obliga pârâta S.N. A Timișoara de a ridica un gard amplasat pe proprietățile lor constituie o obligație comercială, potrivit dispozițiilor art. 4 C.com., neevaluabilă în bani, competența de soluționare revenind, față de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) teza a II-a C.proc.civ., tribunalului în primă instanță. Cu privire la acordarea despăgubirilor juste la valoarea de circulație a imobilului ca urmare a constatării exproprierii de facto, raportat la dispozițiile Legii nr. 33/1994, judecătoria a reținut că și aceasta reprezintă o cerere dată spre soluționare în primă instanță tribunalului, instanță care are o competență exclusivă, ce nu poate fi înlăturată prin voința părților. Tribunalul, fiind competent să soluționeze petitele principale ale acțiunii, va soluționa și cererile accesorii, cum ar fi cea de acordare a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor, potrivit art. 17 C.proc.civ.
Prin declinare s-a format la Tribunalul Timiș dosarul nr. 10397/325/2008, în care, prin sentința civilă nr. 1064/P.I. din 7.11.2008, această instanță și-a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Timișoara și, constatându-se ivit conflictul negativ de competență, s-a solicitat pronunțarea unui regulator de către Curtea de apel.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că judecătoria în mod corect a constatat că obiectul acțiunii nu este evaluabil în bani, însă a considerat în mod eronat că litigiul ar avea natură comercială.
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea unei societăți comerciale și a unui minister la ridicarea gardului împrejmuitor de pe proprietatea a două persoane fizice. Potrivit art. 4 C.com., se socotesc, în afară de cele obiective, ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă din însuși actul nu rezultă contrariul. Această normă instituie o prezumție relativă de comercialitate tuturor actelor comerciantului, prezumție ce poate fi răsturnată în cazurile limitativ prevăzute de același text de lege.
în speță, natura obligației de a face este civilă. Deși pârâta S.N. A Timișoara S.A. este comerciant, prestația la care reclamanții solicită a fi obligată este străină comerțului, ridicarea gardului nefiind cerută în virtutea activității comerciale a acesteia, neavând legătură cu fondul său de comerț. Referitor la capătul de cerere privind constatarea exproprierii, se observă că acesta este formulat ca fiind unul eventual, în situația în care, din motive obiective, gardul nu poate fi ridicat de pe proprietatea reclamanților. în consecință, litigiul are natură civilă, iar cum obiectul principal al procesului este neevaluabil în bani, competența soluționării cauzei în primă instanță revine judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr. 2/13.01.2009 pronunțată în dosarul nr. 10397/325/2008, Curtea de Apel Timișoara a constatat că în prezenta cauză competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Timiș pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ., tribunalul judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.
Ambele instanțe aflate în conflict în mod just au reținut că obiectul litigiul pendinte, cel puțin în această fază procesuală, nu este unul evaluabil în bani. Totuși, doar judecătoria a calificat corect natura litigiului, ca fiind una comercială.
Este adevărat că prin capătul de cerere principal reclamanții au solicitat obligarea pârâtei S.N. A Timișoara la ridicarea, de îndată și necondiționat, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei/zi de întârziere, a gardului împrejmuitor de pe proprietatea lor. însă, desființarea acestui gard a fost cerută de reclamanți tocmai în virtutea activității comerciale întreprinse de pârâtă, împrejmuirea fiind realizată de societate în strictă legătură cu „comerțul” desfășurat - prestarea de activități aeronautice civile, respectiv pentru asigurarea unei zone de protecție ca urmare a aplicării normelor de siguranță aeroportuară cuprinse în Codul aerian și în Programul național de securitate aeronautică.
Pe de altă parte, reclamanții și-au întemeiat acțiunea, printre altele, și pe dispozițiile art. 998-999 C.civ. Or, art. 4 C.com. statuează că „se socotesc (…) ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”. De asemenea, potrivit art. 7 din același cod, „sunt comercianți (…) societățile comerciale”, iar art. 890 stabilește fără echivoc la pct. I că aparțin jurisdicției comerciale „toate contestațiunile relative la faptele de comerț între orice persoane”.
Ca atare, singura concluzie judicioasă care se impune este aceea că legiuitorul a socotit obligații de natură comercială și acele angajamente care rezultă pentru persoana ce exercită un comerț din săvârșirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerțului. Altfel spus, în raport de prezumția de comercialitate instituită de art. 4, vor constitui fapte de comerț nu numai obligațiile contractuale, ci și cele derivând din fapte licite sau din săvârșirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului, cum este cazul în speță, unde răspunderea pe care reclamanții o atribuie societății pârâte are un caracter vădit comercial. Aceasta, întrucât este știut faptul că printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligații, alături de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză, se regăsește și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art. 3 C.com. Ca atare, în baza art. 22 C.proc.civ., Curtea a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, instanță căreia i s-a trimis dosarul spre soluționare.
(Judecător Csaba Bela Nasz)
| ← Dreptul la pensie. Cumularea de către consilierii locali a... | Competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect... → |
|---|
