Litigiu comercial. Ordonanţă de plată. Competenţa teritorială
| Comentarii |
|
În materie comercială, competenţa teritorială a instanţei se stabileşte în baza art. 5 şi art. 10 C.proc.civ., revenind reclamantului dreptul de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente. Prin derogare de la art. 1104 C.civ., art. 59 C.com. prevede că atunci când nu există clauză expresă, locul executării contractului este acela unde îşi are stabilimentul comercial cel ce se obligă.
Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 70 din 30 ianuarie 2009
Prin cererea înregistrată la 19.09.2008, creditoarea SC D.I. SRL a chemat în judecată pe debitoarea SC M. SRL pentru emiterea unei ordonanțe de plată a sumei de 300.000 lei.
în motivare, s-a arătat că între părți s-a încheiat la 28.05.2008 un contract de furnizare prin care creditoarea se obliga să livreze debitoarei un număr de 1.252 bucăți anvelope. în același contract, părțile au convenit că în cazul în care achizitorul va cumpăra anvelopele de la un alt furnizor, va plăti actualei creditoare 300.000 lei cu titlu de penalitate.
Cum această clauză penală a devenit operantă, iar creanța creditoarei este certă, lichidă și exigibilă, sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007 pentru emiterea unei ordonanțe de plată.
La 16.10.2008, debitoarea a formulat întâmpinare prin care a invocat atât apărări de fond, cât și excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Comercial Argeș, susținând că obligația nu a luat naștere în Pitești și nu sunt incidente prevederile art. 10 pct. 4 C.proc.civ.
Prin sentința comercială nr. 991/C/2008, Tribunalul Comercial Argeș și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Giurgiu, reținând ca întemeiată excepția necompetenței teritoriale.
în susținerea acestei concluzii s-a arătat că pârâta are sediul la Giurgiu, mențiunea potrivit căreia contractul s-a încheiat la Pitești nu este semnată și ștampilată de debitoare, iar locul plății nu este nici el la Pitești, în condițiile în care plata urma să se facă prin filă CEC, deci banca plătitoare se afla la sediul debitoarei.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea, pentru motive încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Examinând criticile formulate, s-a constatat că ele sunt fondate, pentru cele de mai jos.
Raporturile invocate de reclamantă drept cauză juridică a pretențiilor sale sunt raporturi de drept comercial, decurgând dintr-un contract intitulat ca fiind de furnizare, dar care are caracteristicile unui contract de vânzare-cumpărare, în care ambele părți au calitatea de comercianți, iar bunul ce face obiectul convenției ține de activitatea desfășurată de acestea (art. 3 și art. 56 C.com.).
Fiind un raport de drept comercial, ce își are izvorul într-un contract, creditoarea a înțeles să invoce dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007 și judecata să se facă după regulile instituite de acest act normativ.
Potrivit art. 5 din Ordonanță, „Cererea privind creanța de plată a prețului se depune la instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță”.
Așadar, competența de soluționare a unei cereri întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007 revine instanței care ar fi avut competența să soluționeze fondul pricinii.
în conformitate cu prevederile art. 5 C.proc.civ., de principiu, sub aspect teritorial competența se stabilește în raport de domiciliul pârâtului, regulă de la care actul normativ prevede că se poate deroga potrivit altor prevederi legale, printre care și cele de la art. 10, unde în alin. (1) la pct. 1 se dispune că cererile privitoare la executarea sau desființarea unui contract revin instanței locului prevăzut în contract pentru executarea obligației. La pct. 4 din același articol se arată că în cazul cererilor privitoare la obligații comerciale, competența revine instanței locului unde obligația a luat naștere sau cea a locului plății.
Alegerea, atunci când mai multe instanțe sunt deopotrivă competente, revine reclamantului, așa cum prevede art. 12 C.proc.civ.
S-a impus, așadar, să se stabilească dacă Tribunalul Comercial Argeș era competent teritorial să soluționeze cauza de față în raport de locul nașterii obligației, al executării acesteia sau al plății.
în materie comercială executarea obligațiilor este parțial diferită de cea reglementată de Codul civil.
în dreptul civil, potrivit art. 1104 C.civ., plata se face la locul arătat în contract sau la domiciliul debitorului, deci ea este cherabilă, iar în materie de vânzare se face la locul predării obiectului convenției.
Aceste reguli, așa cum s-a arătat, au suferit în dreptul comercial modificări adaptate și impuse de nevoile, tradiția și uzurile traficului comercial, modificări ce se regăsesc în art. 59 C.com.
Potrivit acestui text de lege, orice obligațiune comercială trebuie să fie executată la locul arătat în contract, la cel care rezultă din natura operațiunii ori din intenția părților contractante. „în lipsă de o clauză expresă, contractul trebuie să fie executat în locul unde cel ce s-a obligat își avea stabilimentul său comercial sau cel puțin domiciliul ori reședința la formarea contractului”.
în concluzie, atunci când părțile nu convin nimic cu privire la locul executării contractului sub ambele lui aspecte, acesta se determină în funcție de sediul debitorului.
Cum, în cauză, contractul invocat nu conține clauze privind locul executării contractului, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 59 alin. (2) C.com., deci acesta s-a determinat după sediul furnizorului-vânzător.
Această statuare este susținută de faptul că el este debitorul obligației reglementate din contract, aceea de livrare a unor anvelope, iar celelalte clauze, printre care și cea de plată a unor penalități, sunt numai accesorii ale obligației principale.
Față de toate aceste elemente, reținând că sediul debitoarei este în Pitești, că părțile nu au convenit expres asupra locului de executare a obligațiilor, că sunt incidente dispozițiile art. 59 alin. (2) C.com., iar valoarea pretențiilor este de peste 100.000 lei, s-a apreciat că Tribunalul Comercial Argeș era una dintre instanțele competente teritorial să soluționeze cauza.
în concluzie, s-a reținut că recursul este fondat și el a fost admis, iar în baza art. 312 alin. (2) C.proc.civ., a fost casată sentința și trimisă cauza pentru continuarea judecății la această instanță.
| ← Competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect... | Calitate procesuală activă. Transmisiunea convenţională a... → |
|---|
