Modificare program vizitare minor. Jurisprudență Minori
| Comentarii |
|
Judecătoria OLTENIŢA Sentinţă civilă nr. 115 din data de 17.01.2013
5. Modificare program vizitare minor.
- art.401 și urm. din Noul Cod Civil
JUDECĂTORIA OLTENIȚA - SENTINȚA CIVILĂ NR.115 DIN 17.01.2013
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20/03/2012 sub nr./269/2012, reclamanta CEE, în calitate de reprezentant legal al minorei NA, l-a chemat în judecată pe pârâtul NP, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună restrângerea programului de vizitare a minorei stabilit prin sentința civilă nr.2341/24.11.2010 a Judecătoriei Oltenița.
În motivarea acțiunii a arătat că imediat după pronunțarea sentinței anterior menționate, pârâtul a ignorat dispozițiile acesteia, în sensul că a refuzat în nenumărate rânduri să-i aducă minora la sfârșitul programului de vizitare, fiind necesară intervenția poliției pentru readucerea minorei la domiciliul său.
Mai mult, aproape de fiecare dată când minora s-a aflat la domiciliul tatălui, din cauza neglijenței de care acesta a dat dovadă, minora se îmbolnăvea grav, culminând cu internarea ei la Spitalul Grigore Alexandrescu.
În ceea ce privește vizitele la domiciliul său, acestea se soldau de fiecare dată cu dispute violente, provocate tot de către pârât, care venea mereu în stare de ebrietate. Comportamentul pârâtului față de minoră, de reclamantă și de rudele ei s-a degradat și mai mult odată cu formularea plângerilor penale pentru faptele anterior menționate. Solicită stabilirea unui program de vizitare restrâns, numai la domiciliul reclamantei, o dată pe lună, în a treia sâmbătă, între orele 16.00-18.00.
În drept a invocat art.44 C.fam și art.16 al.2 din Legea 272/2004.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri și martori.
Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea cererii principale ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că la momentul pronunțării sentinței civile nr.2341/2010 a convenit cu reclamanta asupra programului de vizitare având în vedere vârsta foarte mică a copilului la acel moment. Susține că deși programul stabilit era foarte lejer, reclamanta i-a îngreunat de fiecare dată dreptul de a avea legături personale cu minora, iar motivele invocate în cererea introductivă sunt false.
Menționează că a adus întotdeauna minora după orele de program, o singură dată întârziind din cauza șoferului care urma să îi transporte. Precizează că a mai fost o situație în care a ținut fetița o jumătate de oră în plus, întrucât nu o văzuse în săptămâna anterioară, lucru pe care îl stabilise în prealabil cu reclamanta, însă aceasta din urmă a anunțat poliția.
Mai arată că nu a pus niciodată în pericol sănătatea minorei, dimpotrivă, a protejat-o chiar în detrimentul dreptului său de vizită, respectiv nu a luat niciodată copilul când nu găsea o mașină să o transporte, dacă din cauza condițiilor meteo nu o putea duce pe jos pentru a nu fi expusă intemperiilor.
În drept a invocat art.115 C.pr.civ. și art.401 C.civ.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, martori și anchete sociale.
Prin cererea reconvențională, pârâtul-reclamant a solicitat modificarea programului de vizitare stabilit prin sentința civilă nr.2341/2010 în următoarea modalitate:
- în prima și a treia săptămână din lună, de vineri orele 16.00 până duminică orele 16.00, prin luarea minorei la domiciliul său;
- de sărbătorile creștine, în anii pari Crăciunul la el, iar Paștele la reclamantă și invers, în anii impari Crăciunul la reclamantă și Paștele la el;
- de ziua aniversară a minorei, în anii pari la domiciliul lui, iar în cei impari la reclamantă;
- de ziua onomastică a minorei (Sf. Ștefan) în anii pari la domiciliul lui, iar în cei impari la reclamantă;
- 3 săptămâni în perioada de vară și 2 săptămâni în perioada de iarnă la el, cu posibilitatea de a pleca din localitate cu minora în concedii.
În motivarea cererii reconvenționale a arătat că programul de vizitare din sentința 2341/2010 a fost stabilit pe baza acordului cu reclamanta, având în vedere că la acel moment fetița avea o vârstă foarte fragedă, respectiv 5 luni, precizând însă că modalitatea de vizitare va fi reconsiderată pe măsură ce copilul va crește.
Consideră că aceste împrejurări s-au schimbat și se impune modificarea lor, având în vedere că minora are aproape 2 ani, este complet diversificată din punct de vedere alimentar, nu are probleme de sănătate, are capacitatea de a comunica în limitele impuse de vârstă, este familiarizată și atașată de el și de membrii familiei sale și are o dezvoltare psiho-somatică normală pentru vârsta ei. Apreciază că este în interesul minorei să simtă implicarea constanță și substanțială în viața ei și a părintelui cu care nu locuiește permanent.
Mai arată că modalitatea propusă de el ar satisface pe deplin cerințele legale privind dreptul părintelui de a păstra legături personale cu copilul său, având în vedere și faptul că nu doar reclamanta, ci și părinții acesteia îl împiedică în mod repetat să-și exercite acest drept, prin diverse acte șicanatorii, atitudini necivilizate și metode incorecte.
Precizează că reclamanta a refuzat să comunice cu el, nerăspunzându-i la telefon, așa încât era nevoit să o contacteze pe mama acesteia pentru a veni la copil. Întrucât i se interzicea brutal accesul în locuință, de cele mai multe ori mergea însoțit de încă o persoană, pentru a evita aceste manifestări.
În drept a invocat art.401, 403 C.civ., art.46 din Legea 71/2011, art.119 C.pr.civ.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, martori și anchete sociale.
Reclamanta-pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvențională prin care a solicitat respingerea acesteia.
În motivare a arătat că vârsta minorei presupune o supraveghere permanentă din partea ei. Totodată, la domiciliul pârâtului-reclamant se află părinții și fratele acestuia, care suferă de o boală ce îi creează mari dubii cu privire la posibilitatea de îngrijire și supraveghere a minorei. Mai invocă în susținerea apărării caracterul violent al pârâtului și refuzul constant al acestuia de a respecta hotărârea judecătorească.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, interogatorii reciproce, referat de anchetă psihosocială, precum și proba testimonială, fiind audiați martorii BM, PF și HI, propuși de reclamanta-pârâtă, respectiv IVV, BG și ȘI, propuși de pârâtul-reclamant.
Analizând actele dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, părțile prezentei cauze sunt părinții minorei NA, născută la 07.07.2010, care prin sentința civilă nr.2341/24.11.2010 a Judecătoriei Oltenița a fost încredințată spre creștere și educare mamei reclamante, pârâtul fiind obligat la plata pensiei de întreținere. De asemenea, în baza acordului părților, prin sentința civilă menționată a fost stabilit în favoarea tatălui un program de vizitare la modificarea căruia ambele părți tind prin cererile adresate instanței în prezenta cauză.
În ceea ce privește cererea principală, reclamanta-pârâtă susține în esență că pârâtul-reclamant nu a respectat programul de vizitare stabilit pe cale judecătorească, dând dovadă totodată de neglijență în ceea ce privește supravegherea și îngrijirea minorei, pe care a adus-o întotdeauna înapoi bolnavă. De asemenea, mai susține că pârâtul se comportă violent, pe fondul stării de ebrietate în care se prezintă în vederea exercitării dreptului de vizitare.
Aceste aspecte sunt reiterate de către martorii propuși de reclamantă. Se constată însă faptul că pe de o parte, declarațiile sunt contradictorii, iar pe de altă parte, majoritatea evenimentelor relatate de martori nu au fost percepute în mod direct de către aceștia, având cunoștință doar din discuțiile purtate cu reclamanta și membrii familiei sale.
În mod unanim, martorii propuși de reclamantă confirmă faptul că pârâtul consumă frecvent băuturi alcoolice, venind să ia minora în stare de ebrietate, iar în acest context apar stări conflictuale. Martora BM precizează că a luat la cunoștință despre aceste aspecte din relatările mamei reclamantei și nu a asistat la alte vizite ale pârâtului, cu excepția celei din ziua de Iertăciune. La rândul său, martora PF declară că pârâtul vine mereu în stare de ebrietate și provoacă scandal. Nu l-a văzut personal venind să ia minora cu scuterul, ci cunoaște aceste aspecte din relatările reclamantei. Mai arată martora faptul că minora a fost adusă mirosind a fum de țigară și având hainele pătate cu vin. De asemenea, pârâtul lua minora pe jos în condiții meteo nefavorabile, astfel că a doua zi era bolnavă. A perceput aceste aspecte în contextul vizitelor relativ frecvente pe care le face la domiciliul reclamantei. În sfârșit, martora HI declară că de fiecare dată când pârâtul lua minora la el, aceasta se întorcea bolnavă și mirosind a fum de țigară. Revine însă și precizează că singurul incident cu privire la îmbolnăvirea minorei de care a luat la cunoștință personal este cel din momentul când aceasta avea 4 luni. Tot în acea perioadă s-a întâmplat ca pârâtul să ia minora cu scuterul.
De asemenea, martorele propuse de reclamantă relatează un presupus incident din ziua de 26 februarie (de Iertăciune), când pârâtul ar fi venit să ia minora în stare de ebrietate, iar când a revenit ar fi lovit-o pe reclamantă în timp ce avea copilul în brațe, astfel că amândouă s-au lovit de poartă. PF precizează că această stare conflictuală ar fi pornit de la împrejurarea că reclamanta nu-i spusese pârâtului că minora a fost internată. Deși martorele oferă o descriere similară a acestui incident, instanța constată că există o vădită contradicție între susținerile acestora. Astfel, în timp ce PF și BM declară că au asistat la conflict, aflându-se în vizită la reclamantă, martora HI infirmă această variantă, arătând că nu au asistat decât mama reclamantei și o vecină care trecea pe stradă.
În consecință, instanța nu va putea reține drept credibile afirmațiile martorelor, apreciind totodată că ele nu sunt apte să probeze aspectele invocate în cuprinsul acțiunii, din moment ce majoritatea evenimentelor descrise nu au fost percepute în mod direct, ci acestea au luat la cunoștință despre ele din relatările reclamantei și ale membrilor familiei sale.
Pe de altă parte, unele contradicții și indicii de nesinceritate rezultă și din declarațiile martorilor propuși de pârâtul-reclamant. Deși susține că l-a însoțit pe pârât cu ocazia vizitelor, asigurându-i transportul cu autoturismul, martorul BG nu poate preciza nici măcar cu aproximație de câte ori a procedat astfel. Mai arată că împreună cu el și cu pârâtul reclamant au mai mers doar părinții pârâtului, niciodată martorul ȘI, acesta din urmă susținând însă că i-a însoțit pe cei doi chiar în ziua de Iertăciune. De asemenea, martorul BG afirmă că pârâtul nu consumă băuturi alcoolice, chiar el oferindu-i bere în mai multe rânduri și fiind refuzat. Martorul ȘI arată însă că pârâtul consumă băuturi alcoolice ca un om obișnuit, "poate o bere pe zi";.
Din ansamblul probelor administrate rezultă cu certitudine faptul că între părți subzistă o stare conflictuală, neînțelegerile vizând pe de o parte programul de vizitare, iar pe de altă parte executarea obligației de întreținere stabilită în sarcina pârâtului-reclamant.
Din analiza înscrisurilor existente la dosar rezultă că ambele părți au formulat diverse petiții și reclamații reciproce. Prin răspunsul la interogatoriu, pârâtul recunoaște că a fost sancționat pentru faptul că a adresat cuvinte jignitoare mamei reclamatei. Pe de altă parte, din înscrisurile depuse de pârâtul-reclamant rezultă că acesta a fost împiedicat să-și exercite dreptul de vizită, tatăl vitreg al reclamantei-pârâte amenințându-l, motiv pentru care a formulat plângerea penală ce a făcut obiectul dosarului nr.306/P/2011. Martorii audiați confirmă împrejurarea că pârâtul nu era primit în casă, copilul fiindu-i adus la poartă. De asemenea, prin răspunsurile la interogatoriu, reclamanta-pârâtă recunoaște că și-a schimbat numărul de telefon fără a-l comunica și pârâtului, ceea ce echivalează cu o piedică indirectă în exercitarea dreptului său la vizită. Mai mult, reclamanta recunoaște că pârâtul anunța în prealabil intenția de a vizita minora și chiar pe cea de a o ține peste programul stabilit, așa cum rezultă expres din plângerea formulată de ea la 01.03.2012.
Rezultă că motivele invocate în cuprinsul cererii principale nu se confirmă. Nerespectarea programului de vizitare invocată de reclamantă nu numai că nu este dovedită, dar ea nu constituie prin ea însăși un temei care să justifice restrângerea acestuia. Totodată, pretinsul comportament conflictual și violent al pârâtului este dovedit numai în parte și se pare că este determinat și prin atitudinea reclamantei și a rudelor sale. Oricum, din perspectiva programului de vizitare interesează raporturile dintre tată și minoră, iar nu relațiile dintre părți și rudele lor. Cu alte cuvinte, în raport de obiectul cauzei se impune a verifica în principal relația existentă între tată și copilul minor, pentru a determina dacă asigurarea interesului minorei impune restrângerea, menținerea sau extinderea programului de vizitare.
În sfârșit, nici în privința pretinselor îmbolnăviri repetate ale minorei nu s-a făcut dovada că ar fi imputabile pârâtului-reclamant. Din analiza actelor medicale depuse la dosar rezultă că minora a suferit unele afecțiuni uzuale, încă dinainte de pronunțarea sentinței civile nr.2341/24.11.2010. Astfel, la data de 23.08.2010 a fost diagnosticată cu IACRS (infecție acută a căilor respiratorii superioare), la 04.11.2010 cu faringită, continuând apoi în lunile decembrie 2010, martie 2011, ianuarie, februarie, martie 2012 cu diverse afecțiuni similare (faringite, laringite). Prin urmare, afecțiunile minorei nu numai că sunt comune oricăror persoane în anotimpul rece, dar unele dintre ele se situează în timp chiar anterior pronunțării sentinței de încredințare, astfel că nu poate fi stabilită o legătură certă de cauzalitate între acțiunile pârâtului-reclamant și îmbolnăvirea minorei.
Nici măcar incidentul care a determinat internarea minorei nu poate fi imputat cu certitudine pârâtului-reclamant, ci din contră. Astfel, în cuprinsul biletului de ieșire din spital se menționează că minora a fost internată la data de 18.02.2012, debutul epicrizei plasându-se cu 10 zile în urmă. Or, prin răspunsul la întrebarea nr. 9 din interogatoriu, reclamanta-pârâtă recunoaște că în luna februarie minora a fost luată de reclamant numai în ziua de 26. De altfel, martora PF declară că reacția violentă a pârâtului-reclamant a fost determinată de faptul că reclamanta-pârâtă nu i-a adus la cunoștință împrejurarea că minora a fost internată. Toate aceste elemente de fapt conduc la concluzia că înghițirea mărgelelor de către minoră nu s-a produs în intervalul în care aceasta a fost luată de tată.
Reclamanta nu a făcut nici dovada "neglijenței crase a pârâtului";, invocată în cererea de chemare în judecată, respectiv nici actele, nici martorii nu au atestat vreun incident care să fi vătămat sau cel puțin periclitat sănătatea și integritatea fizică a minorei: căzături, lovituri, înțepături, arsuri sau alte asemenea accidente care se pot întâmpla unui copil de circa 2 ani în lipsa unei supravegheri adecvate.
În raport de aceste considerente, instanța concluzionează că motivele arătate în cererea principală nu sunt confirmate prin probele administrate și nu justifică restrângerea programului de vizitare, varianta propusă de reclamantă fiind de altfel total inadecvată și contrară interesului superior al copilului de a beneficia de afecțiunea și implicarea ambilor părinți în procesul de creștere și educare.
În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța reține că pârâtul-reclamant a făcut dovada faptului că are la domiciliu condiții materiale relativ adecvate pentru găzduirea minorei.
Programul de vizitare extins, solicitat prin cererea reconvențională, presupune rămânerea minorei la domiciliul pârâtului-reclamant pe intervale mai lungi ce timp, ceea ce impune implicit asigurarea unor garanții în sensul că minora va beneficia de supraveghere, alimentație și igienă corespunzătoare.
Din actele dosarului rezultă că părțile s-au despărțit după nașterea minorei, de la acest moment copilul rămânând în grija exclusivă a mamei, care a întreprins toate activitățile specifice creșterii unui nou-născut. Or, în condițiile în care pârâtul nu a conviețuit cu reclamanta după nașterea fiicei sale, el nu a avut posibilitatea să cunoască nevoile minorei și să experimenteze specificul activităților practice impuse în viața de zi cu zi de existența unui copil. Cu alte cuvinte, pârâtul-reclamant nu oferă suficiente garanții că în raport de vârsta minorei ar putea răspunde în mod adecvat nevoilor acesteia de hrănire, igienă și supraveghere. Totodată, în condițiile în care la domiciliul pârâtului-reclamant mai locuiește un frate vitreg încadrat în gradul I (grav) de handicap, posibilitatea membrilor familiei de a-l ajuta în activitățile menționate este cel mai probabil diminuată.
Vârsta minorei și caracteristicile psiho-comportamentale specifice acesteia, astfel cum au fost analizate în contextul evaluării psihologice realizate în cauză, determină necesitatea asigurării stabilității în ceea ce privește locuința, programul de hrană, plimbări, somn etc., fapt ce nu poate fi realizat pe deplin în formula programului solicitată de pârâtul-reclamant, pentru motivele expuse mai sus.
Așa cum s-a stabilit în mod constant în practica judiciară, hotărârile judecătorești în materia programului de vizitare au doar autoritate relativă de lucru judecat, în sensul că măsurile dispuse pot fi reanalizate dacă intervin modificări esențiale ale împrejurărilor care au stat la baza pronunțării lor. În acest sens dispune și art.403 C.civ. Din ansamblul considerentelor expuse, instanța concluzionează că în raport de situația părților, dar mai ales de vârsta și nivelul de dezvoltare fizică și psihică a minorei, în cauză nu poate fi reținută o astfel de modificare esențială care să justifice la acest moment o reformare a programului de vizită stabilit prin sentința civilă nr. 2341/24.11.2010. Programul menționat este încă adecvat vârstei minorei, fiind totodată apt să asigure prezența efectivă a tatălui în viața ei în mod constant, pe parcursul a 4 zile din săptămână, astfel că nu se justifică nici restrângerea, nici extinderea lui. Prin urmare, instanța va respinge atât cererea principală, cât și cererea reconvențională, ca neîntemeiate.
| ← Nerespectarea de către angajator a obligaţiei de a trimite... | Punere sub interdicţie. Jurisprudență → |
|---|
