Notarea în cartea funciară a interdicţiei de înstrăinare a unui imobil ipotecat. Lipsa efectelor cu privire la cursul prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzar
| Comentarii |
|
NCC, art. 902 alin. (2) Legea nr. 7/1996, art. 48
Prin sentinţa civilă nr. 1121/09.11.2009, Tribunalul Timiş, Secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea precizată şi a admis ccrerca reconvenţională, obligând reclamanta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la „clădire garaj şi atelier întreţinere auto”, obiect al contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205/22.01.1999 sau, în caz dc refuz, tribunalul a dispus ca hotărârea pronunţată să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, obligând reclamanta la plata sumei de 2567 lei, cu titlu dc cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că între pârâtă şi antecesoarea reclamantei SC R. SRL s-a încheiat contrac-
tul dc leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare nr. 205/22.01.1999, contract prin care reclamanta, prin antecesoarea sa, s-a obligat să-i transmită pârâtei dreptul de folosinţă asupra imobilului intitulat „clădire garaj şi atelier întreţinere auto”, cu suprafaţa de 279 mp, cu respectarea dreptului pârâtei, la expirarea contractului, de achiziţionare a bunului ce face obiectul acestui contract. Totodată, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 5 din contract, durata contractului a fost stabilită de părţi la 5 ani, cu începere de la 22.01.1999.
Ca atare, tribunalul a apreciat că acţiunea principală, faţă de aspectul expirării termenului contractual, acţiune prin care reclamanta a solicitat să se constate rezoluţiunea contractului de leasing imobiliar, a rămas fară obiect. în plus, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reiese că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate pe care reclamanta susţine că nu şi le-ar fi îndeplinit.
Cât priveşte pretenţiile formulate prin cererea reconvenţională, instanţa de fond a reţinut că acestea sunt întemeiate, întrucât pârâta a solicitat SC R. SRL, antecesoarea reclamantei, încă din anul 2002 încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu cererea nr. 710/ 06.02.2002, menţionând că la acea dată a achitat integral valoarea contractului de leasing, aspect ce a fost confirmat de SC R. SA cu adresa nr. 452/01.02.2002.
Prin decizia civilă nr. 64/A/23.03.2009, Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea reconvenţională, obligând pârâta la plata sumei de 353 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel a apreciat că dreptul la acţiune al pârâtei-recla-mante a luat naştere la expirarea termenului contractual de 5 ani, respectiv la data de 22.01.2004, deoarece prin acest contract utilizatorul s-a obligat să încheie contractul de vânzare-cumpărare a bunului după expirarea unui termen de 5 ani de utilizare în sistem de leasing.
Ca atare, a reţinut instanţa de apel, pârâta-rcclamantă avea la dispoziţie, începând cu data de 22.01.2004, un termen de 3 ani pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Curtea de Apel a respins apărările pârâtei-reclamante cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, în sensul că la 2 ani şi jumătate de la naşterea dreptului său la acţiune, s-a notat în cartea funciară o
interdicţie de înstrăinare începând cu data de 21.07.2006 şi până la
11.06.2007, iar la 31.05.2007 s-a instituit un nou drept de ipotecă şi interdicţie de înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA pentru acelaşi imobil, interdicţie neradiată, astfel încât în această perioadă a fost
împiedicată să acţioneze. In motivarea soluţiei de respingere, instanţa de apel a reţinut că notarea în cartea funciară a unei interdicţii de înstrăinare a unui imobil nu constituie un caz de forţă majoră şi nici o imposibilitate obiectivă de a acţiona.
Cu privire la acţiunea precizată, Curtea de Apel a reţinut că în mod temeinic şi legal prima instanţă de fond a apreciat că aceasta a rămas fară obiect, prin expirarea termenului contractual şi, deci, încetarea raporturilor dintre părţi.
Prin decizia civilă nr. 1657/11.05.2010 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta-reclamantă SC P. SRL, pentru argumentele arătate mai jos.
Potrivit dispoziţiilor art. 13-14 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, cursul prescripţiei extinctive este suspendat în cauzele expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv: forţa majoră; participarea la forţele armate ale României care sunt pe picior de război; reclamaţia administrativă în condiţiile reglementate la lit. c); între creditor şi ocrotit până când socotelile nu au fost date şi aprobate; cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal sau cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are ocrotitor legal care să-i încuviinţeze actele, în raporturile dintre soţi.
Interpretând per a contrario cauzele legale de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, se desprinde concluzia conform căreia prescripţia extinctivă presupune ca persoana împotriva căreia curge termenul de prescripţie să fi avut posibilitatea să acţioneze şi, totuşi, să nu fi acţionat. Raţiunea legiuitorului este aceea că nu se poate reţine culpa creditorului în cazul în care s-a aflat în imposibilitate să formuleze pretenţii şi, deci, să pornească acţiune în justiţie, suspendarea operând pentru ocrotirea interesului legitim al acesteia, în sensul împiedicării vremelnice a curgerii termenului dc prescripţie extinctivă.
Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, în sistemul românesc de drept sunt cauze legale, în sensul că sunt stabilite prin lege, sunt limitative, în sensul că sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse prin aplicarea principiului analogiei în
drept şi produc efecte ope legis, în sensul că instanţa de judecată nu poate decât să constate intervenirea lor.
O atare interpretare restrictivă este impusă de natura normelor juridice incluse în Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinc-tivă, respectiv aceea de dispoziţii imperative ce vizează ocrotirea interesului general al securităţii circuitului civil.
Ca atare, sistemul prevăzut de legea română exclude aplicarea principiului contra non valentinii agere non curriat praescriptio în alte cazuri decât cele reglementate de lege, judecătorului nefiindu-i lăsată libertatea de apreciere a faptelor ce ar putea atrage imposibilitatea de acţiune a persoanei interesate şi, deci implicit, suspendarea cursului prescripţiei extinctive.
Din modul de redactare a textului art. 13 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că nu există alte cauze de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, în afară de cele determinate de lege, iar instanţele de judecată sunt ţinute de o interpretare stricto sensu a textelor de lege vizate.
Cu privire la motivele de nelegalitate invocate în prezenta cauză, Curtea reţine că, deşi recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 CPC, argumentele dezvoltate în susţinerea recursului declarat se circumscriu motivului prevăzut în art. 304 pct. 9 CPC, recurenta însăşi apreciind, ca şi instanţele de fond, că termenul de prescripţie extinctivă priveşte un drept de creanţă prescriptibil în termen de 3 ani şi că dreptul la acţiune al pârâtei a luat naştere la expirarea termenului de 5 ani convenit de părţi, respectiv la data de 22.01.2004.
Aplicând considerentele mai sus arătate la motivul de nelegali-
tate invocat, înalta Curte reţine că recursul dcclarat este nefondat, notarea unei interdicţii de înstrăinare în cartea funciară şi, implicit, a unui drept de ipotecă neîncadrându-se în cauzele expres şi limitativ prevăzute de art. 13 şi art. 14 din Decretul nr. 167/1958
privind prescripţia extinctivă. Faţă de argumentele expuse, înalta Curte reţine că aspectele invocatc nu pot fi considerate drept cauză generală de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, întrucât legiuitorul român nu lasă loc de o atare interpretare extensivă, dată fiind natura normelor interpretate, respectiv aceea dc normă legală imperativă care exclude aplicarea principiului suveranităţii instanţei de judecată în aprecierea faptelor ce pot constitui ipoteza legală a normei analizate.
Prin urmare, înalta Curte a respins motivele relative la natura cauzei invocate, respectiv notarea interdicţiei de înstrăinare în cartea
funciară, drept cauză care suspendă cursul prescripţiei extinctive. Totodată, nu se poate reţine argumentaţia recurentei-pârâte în sensul că orice demers jurisdicţional pe această perioadă ar fi fost paralizat de invocarea excepţiei lipsei de interes, deoarece regimul juridic al unei atare notări în cartea funciară vizează, în esenţă, ocrotirea dreptului de garanţie ce afectează bunul respectiv, drept care este prevăzut în favoarea terţului creditor, în speţă, societatea bancară implicată. O atare interpretare este impusă şi de caracterul non-con-stitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară, singurul efect fiind acela de opozabilitate faţă de terţi a dreptului înscris, şi nu în ultimul rând, de principiul relativităţii unor atare înscrieri.
I.C.C.J., s.com., dec. nr. 1657 din 11 mai 2010, www.scj.ro
Comentarii: în vechea reglementare, cursul prescripţiei extinctive putea fi suspendat sau întrerupt pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 13, art. 14 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, în respectarea caracterului imperativ al normelor juridice care reglementau această institutie.
In Noul Cod Civil, legiuitorul a optat pentru reglementarea prescripţiei extinctive ca o instituţie juridică de ordine privată, lăsată la dispoziţia părţilor, fără posibilitatea pentru organul judiciar competent de a o invoca din oficiu, aceste reguli fiind clar expuse în cuprinsul art. 2512 NCC. Totuşi, ca regulă, în noua reglementare cauzele de suspendare şi de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive sunt, de asemenea, cele prevăzute de lege, la care se adaugă posibilitatea recunoscută ambelor părţi ca, prin acordul lor expres, să modifice cauzele legale de suspendare ori de întrerupere, în condiţiile prevăzute de art. 2515 alin. (3) NCC. Cu alte cuvinte, în lipsă de convenţie expresă între părţi care să aibă ca obiect modificarea cauzelor legale de suspendare şi/sau întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, acestea vor interveni exclusiv în ipotezele prevăzute de lege, conform art. 2532 şi art. 2537 NCC.
Aşa fiind, în cauza de faţă, notarea interdicţiei de înstrăinare a imobilului ipotecat nu are valoarea unei cauze legale de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, soluţia pronunţată fiind pe deplin valabilă şi în forma actuală a reglementării instituţiei de ordine privată a prescripţiei extinctive, cu condiţia ca părţile să nu fi stipulat contrariul prin acordul lor expres.
Instanţa de recurs a reţinut în mod corect faptul că prescripţia extinctivă nu este suspendată în situaţia notării în cartea funciară a unei interdicţii de înstrăinare, această notare fiind efectuată în scop de opozabilitate faţă de terţi şi neîmpiedicând în niciun mod exerciţiul dreptului material la acţiune al părţii împotriva căreia curge prescrip
ţia. în literatura de specialitate*11, suspendarea prescripţiei extinctive este definită ca fiind acea modificare a cursului prescripţiei ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile care îl pun pe titularul dreptului la acţiune în imposibilitate de a acţiona. Or, în cauza de faţă, notarea interdicţiei în cartea funciară nu este prevăzută de lege drept cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive şi nici nu afectează în vreun mod exerciţiul dreptului material la acţiune al promitentului-cumpărător, care opune ca temei al cererii sale un act juridic încheiat mai înainte de efectuarea înscrierii. în orice caz, inclusiv în condiţiile legislaţiei actuale, notarea în cartea funciară se realizează în scop de opozabilitate fată de terti, conform art. 902 NCC, astfel încât eventualul
i » 7 1
act translativ de proprietate, realizat fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească, nu poate fi împiedicat din cauza îndeplinirii acestei formalităţi de publicitate imobiliară.
Totodată, în privinţa întreruperii cursului prescripţiei extinctive, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile generale cuprinse în art. 20 alin. (4) NCC, în baza cărora s-a instituit regula conform căreia publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
<| ← Acţiunea în prestaţie tabulară. Condiţii de admisibilitate.... | Notarea litigiului având ca obiect acţiunea în rezo-luţiune.... → |
|---|
