Partajarea bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 1586/R din data de 19.12.2013
Tribunalul a interpretat greșit dispozițiile art. 33 din Codul familiei, considerând că imposibilitatea desfășurării unei executări silite asupra bunurilor personale ale debitorului nu poate rezulta decât dintr-un dosar execuțional pornit în baza aceluiași titlu executoriu pe care se întemeiată și acțiunea de partajare a bunurilor comune. Această interpretare este una restrictivă, deoarece trecerea la executarea bunurilor comune ale soților pentru datoria unuia dintre aceștia poate avea loc atunci când nu pot fi urmărite bunurile proprii ale debitorului, indiferent de împrejurarea în care acest ultim aspect a fost dovedit.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgu-Mureș, reclamantul H. I.-A. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului S. N. la plata prețului neachitat și a împrumutului nerambursat. Totodată, reclamantul a solicitat partajarea bunurilor comune ale pârâtului S. N. și a soției acestuia, S. E.
Prin sentința civilă nr. 2072 din 17.03.2009 a Judecătoriei Târgu-Mureș s-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Mureș.
Cele două petite din cererea reclamantului au fost disjunse, acțiunea de partaj a bunurilor comune fiind înregistrată sub nr. 1238/102/2009. În acest dosar nou format, cererea de partaj a fost suspendată până la soluționarea capătului de cerere având ca obiect pretenții. Ulterior, după repunerea pe rol, Tribunalul Mureș și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureș.
Curtea de Apel Târgu-Mureș, în regulator de competență, a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Târgu-Mureș.
La data de 18.06.2012, domnul H. M. a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat obligarea pârâtului Suciu Nicolae la plata sumei de 44.900 euro, echivalentul a 188.580 lei.
Reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată la data de 08.10.2012, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 547.560 lei cu titlu de preț neachitat și partajarea imobilului, proprietatea pârâților, imobil înscris în CF xxx, nr. cadastral xxx.
Reclamantul și-a motivat cererea arătând că, în baza unei procuri, l-a împuternicit pe pârâtul de rândul 1 ca, în numele lui și pentru el, să realizeze toate demersurile necesare în vederea dezmembrării și vânzării cotei părți pe care o deține din imobilul înscris în CF xxx, nr. cadastral xxx. Pârâtul de rândul 1 a vândut pentru reclamant, după dezmembrare, partea din imobilul mai sus identificat și, de asemenea, printr-o declarație autentică, s-a angajat să-i achite reclamantului partea din prețul obținut aferentă cotei pe care a deținut-o.
Pârâtul a recunoscut, printr-un contract de împrumut sub semnătură privată, că trebuie să-i plătească reclamantului suma de 40.000 euro cu titlu de împrumut.
Toate aceste obligații nu au fost respectate de pârât, astfel încât suma datorată este de 547.560 lei.
Judecătoria Târgu-Mureș, prin sentința civilă nr. 7224 din 15.10.2012, a respins acțiunea de partaj formulată și precizată de reclamant în contradictoriu cu pârâții S. N. și soția E. și a anulat ca netimbrată cererea de intervenție formulată în interes propriu de domnul H. M.
În motivarea hotărârii instanța a arătat că datoria invocată de reclamant este una personală a pârâtului S. N. și în raport cu dispozițiile art. 33 alin. 1 și 2 din Codul familiei, urmărirea bunurilor comune ale soților se poate realiza doar dacă bunurile personale ale soțului debitor nu sunt în măsură să acopere această datorie. Cum, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada inițierii unei executări a bunurilor proprii ale pârâtului S.N., partajarea bunurilor comune, ca parte a executării bunurilor comune, nu poate avea loc.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, admiterea cererii de partaj și notarea procesului în cartea funciară.
În motivarea apelului s-a arătat că hotărârea Judecătoriei Târgu-Mureș este nelegală și netemeinică, întrucât instanța nu a stăruit prin toate mijloacele legale - administrarea tuturor probelor - la descoperirea sau la aflarea adevărului, la stabilirea situației de fapt și la aplicarea corectă a legii.
În continuare, reclamantul a reluat motivele invocate în cererea de chemare în judecată, precum și în precizarea formulată ulterior, susținând că imobilul a cărui partajare a solicitat-o este bun comun al celor doi soți pârâți și actele emise de executorul judecătoresc dovedesc faptul că pârâtul debitor S. N. nu deține alte bunuri proprii care să acopere creanța existentă.
Tribunalul Mureș, prin decizia civilă nr. 172 din 09.09.2013, a respins apelul reclamantului ca nefondat.
În motivarea deciziei, Tribunalul a reținut următoarele:
Este indubitabil faptul că prin sentința civilă nr. 1261/2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. 5363/320/2008, pârâtul S. N. a fost obligat să plătească reclamantului H. A. echivalentul în lei a sumei de 100.000 euro, cu dobânzi aferente. La baza acestei obligații a stat contractul de mandat și cel de împrumut încheiat între reclamant și pârâtul de rândul 1. Așadar, este de necontestat caracterul personal al datoriei pârâtului S. N.. În această situație sunt aplicabile dispozițiile art. 33 alin. 1 și 2 din Codul familiei, care stabilesc caracterul subsidiar al urmăririi bunurilor comune ale soților pentru datoria unuia dintre aceștia, creditorul având obligația de a urmări, în prealabil, bunurile personale ale debitorului.
Această condiție nu a fost îndeplinită de către reclamant. Este adevărat că în dosar s-a făcut dovada faptului că s-a pornit executarea silită împotriva pârâtului debitor, în acest sens constituindu-se dosarul execuțional nr. 65/2008 al BEJ S.-P., însă datele ce rezultă din actele depuse la dosar conduc la concluzia că în acea executare silită se urmărește realizarea unui alt drept de creanță și nu cea constatată prin sentința civilă nr. 1261/2009 a Tribunalului Mureș. Articolul 33 alin. 2 din Codul familiei condiționează existența unei corespondențe între dreptul de creanță a cărui executare se urmărește și dreptul în temeiul căruia se cere partajarea bunurilor comune. Câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada că a încercat executarea hotărârii judecătorești invocate mai sus, nu se justifică executarea silită a bunurilor comune a celor doi soți.
În altă ordine de idei, chiar și în cazul unei abordări mai puțin formaliste a acestei probleme deduse judecății, s-a apreciat că acțiunea reclamantului ar fi tot neîntemeiată. Astfel, depunerea la dosarul de apel a proceselor-verbale din datele de 02.04.2008 și 05.05.2008, întocmite în dosarul execuțional nr. 65/2008 al BEJ S.-P., nu reprezintă o dovadă suficientă a faptului că reclamantul creditor a încercat urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor înainte de a trece la executarea bunurilor comune.
Critica principală a acestor înscrisuri vizează vechimea considerabilă a înscrisurilor prezentate, acestea datând din prima parte a anului 2008, în condițiile în care dreptul de creanță pus în discuție în acest proces a fost recunoscut irevocabil printr-o hotărâre care datează de la sfârșitul anului 2009. Depunerea acestor înscrisuri la dosarul de apel la începutul anului 2013 creează prezumția că, până la această dată, de la începutul anului 2008, nu s-au făcut niciun fel de demersuri suplimentare pentru a se stabili dacă debitorul deține în proprietate exclusivă bunuri mobile sau imobile. Aceeași concluzie se poate deduce și din modul în care este redactată adresa din data de 04.04.2013, emisă în același dosar execuțional sus-menționat, în care executorul judecătoresc, la cererea reprezentantei reclamantului, face un rezumat al actelor de executare întocmite până la data curentă. Mai mult decât atât, informațiile furnizate de procesele-verbale din anul 2008, la care s-a făcut referire, potrivit cărora soțul debitor nu ar avea alte proprietăți exclusive apte să fie supuse executării silite, provin chiar de la debitor și de la soția acestuia, nefiind rezultatul unor verificări amănunțite efectuate de organul însărcinat cu executarea.
Și împotriva acestei decizii reclamantul a formulat recurs, solicitând modificarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii așa cum a fost ea formulată și precizată.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele:
Reclamantul a solicitat instanțelor de judecată partajarea bunului comun al pârâtului S. N. și al soției acestuia, S. E., evaluat printr-o expertiză extrajudiciară la 1.143.370 lei. Partajarea acestui bun a fost solicitată ca urmare a faptului că pârâtul S. N. datorează reclamantului o sumă importantă.
Reclamantul l-a împuternicit pe pârât să dezmembreze un teren și apoi să-l vândă, urmând să-i plătească prețul vânzării. Terenul a fost vândut și, printr-o declarație făcută în fața unui notar public, pârâtul s-a obligat să-i plătească reclamantului cota ce i-ar reveni din prețul vânzării, adică suma de 547.560 lei. Pe lângă această obligație, pârâtul s-a obligat în baza unui contract de împrumut să restituie suma de 40.000 euro, echivalentul a 144.000 lei, la data de 06.02.2008. Ulterior, pârâtul s-a obligat din nou, în anul 2007, printr-o declarație autentificată, să plătească reclamantului suma de 547.560 lei.
Întrucât obligațiile asumate nu au fost executate voluntar de către pârât și pentru că principalul bun aflat în patrimoniul pârâtului este imobilul înscris în CF xxx, în temeiul art. 36 alin. 2 din Codul familiei, s-a solicitat partajarea acestuia în condițiile în care bunul se află în coproprietatea devălmașă a pârâtului debitor, precum și a soției acestuia.
Adresele emise la data de 30.09.2013 în dosarul execuțional nr. 65/2008 de către Primăria Târgu-Mureș și ITM Târgu-Mureș fac dovada că pârâtul debitor nu are alte bunuri mobile a căror executare silită să ducă la acoperirea creanței. Aceste adrese dovedesc că executorul judecătoresc a făcut demersuri în vederea identificării bunurilor personale ale pârâtului debitor. Pe de altă parte, pe tot parcursul judecății cauzei, pârâtul S. N. a recunoscut creanța datorată, precum și cota parte pe care acesta o are din bunul supus partajării.
Probele administrate în cauză dovedesc faptul că sunt îndeplinite condițiile începerii executării silite a bunurilor comune ale celor doi soți și că pârâtul nu are bunuri proprii care să facă posibilă recuperarea debitului.
Pârâtul S. N. a formulat întâmpinare, solicitând, pe de o parte, anularea cererii ca netimbrată, iar, pe de altă parte, respingerea recursului ca nefondat.
În ceea ce privește excepția netimbrării, pârâtul S. N. a arătat că cererea de recurs formulată de reclamant nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 20 alin. 1 și 2 din Legea nr. 146/1997 și, prin urmare, nu poate fi soluționată pe fond.
Pe de altă parte, pârâtul a arătat că recursul reclamantului este nefondat pentru că nu a fost îndeplinită condiția prevăzută de art. 33 alin. 1 din Codul familiei, care stabilește caracterul subsidiar al procedurii executării silite a bunurilor comune pentru un debit al unuia dintre soți.
De altfel, pârâtul a arătat că, recent, l-a contactat pe reclamant în vederea achitării în rate a debitului, propunerea formulată de pârât fiind respinsă de reclamant.
În altă ordine de idei, chiar și probele depuse de reclamant în dosar nu sunt suficiente să facă convingerea că executarea silită a bunurilor proprii ale debitorului nu a fost posibilă. De altfel, înscrisurile depuse cu ocazia judecării apelului sunt vechi, datează din anul 2008.
În drept au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.
Verificând hotărârea atacată, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
În fapt, reclamantul, după ce și-a precizat cererea de chemare în judecată, a solicitat instanței să dispună partajarea bunurilor comune ale pârâților, soții S. N. și E., în vederea recuperării datoriei pe care unul dintre cei doi soți, respectiv S. N., o are față de reclamant.
Pârâtul S. N. a recunoscut existența acestui debit, în acest sens fiind pronunțată și o hotărâre judecătorească, a recunoscut, de asemenea, că este coproprietarul imobilului supus a fi partajat, aspecte ce rezultă din răspunsul la interogatoriul solicitat în cursul judecării fondului cauzei. De asemenea, au fost depuse și hotărârile judecătorești prin care pârâtul S. N. a fost obligat la plata sumei de 100.000 euro.
Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului constatând că nu a fost îndeplinită una dintre condițiile admiterii cererii de partajarea a bunurilor comune și anume aceea prevăzută de art. 33 alin. 2 din Codul familiei, reclamantul nedovedind faptul că a încercat în prealabil executarea bunurilor proprii ale soțului debitor.
În apel, reclamantul a depus înscrisuri care, susține el, fac dovada imposibilității recuperării datoriei în urma executării bunurilor proprii ale pârâtului.
Curtea apreciază că Tribunalul Mureș a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 33 din Codul familiei, precum și ale art. 169, 171-175 Cod civil.
Astfel, deși într-un act emis de către un executor judecătoresc, act ce îmbracă forma unui înscris autentic în înțelesul prevederilor art. 1171 Cod civil, se constată că soția debitorului, adică pârâta S. E., afirmă că pârâtul nu are bunuri mobile care să asigure recuperarea debitului, instanța a constatat că nu a fost îndeplinită etapa prealabilă, cea a executării bunurilor proprii ale debitorului și, deci, nu poate avea loc trecerea la executarea bunurilor comune.
Trebuie spus că această declarație nu este una simplă, făcută de o persoană care nu are legătură cu debitorul, ci este făcută chiar de soția acestuia în fața unui agent al statului. Fără a aprecia asupra puterii doveditoare a acestei probe, Curtea remarcă faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1171 și următoarele din Codul civil.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că Tribunalul a interpretat greșit și dispozițiile art. 33 din Codul familiei, considerând că imposibilitatea desfășurării unei executări silite asupra bunurilor personale ale debitorului nu poate rezulta decât dintr-un dosar execuțional pornit în baza aceluiași titlu executoriu pe care se întemeiată și acțiunea de partajare a bunurilor comune. Această interpretare este una restrictivă, deoarece trecerea la executarea bunurilor comune ale soților pentru datoria unuia dintre aceștia poate avea loc atunci când nu pot fi urmărite bunurile proprii ale debitorului, indiferent de împrejurarea în care acest ultim aspect a fost dovedit.
Prin urmare, fiind depuse în apel dovezi suficiente din care rezultă imposibilitatea unei executări asupra bunurilor personale ale debitorului, Tribunalul trebuia să desființeze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare. Această concluzie se desprinde din faptul că instanța de fond nu a administrat toate probele ce se impun într-o acțiune de partaj, constatând că nu a fost îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 33 din Codul familiei.
Față de cele reținute, constatând că este incident unul dintre motivele de recurs invocate și fără a mai fi necesară analizarea celui de al doilea motiv de recurs, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat decizia atacată în sensul admiterii apelului și, în conformitate cu prevederile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, a desființat hotărârea instanței de fond trimițând cauza, spre continuarea judecății, la Judecătoria Târgu-Mureș.
În rejudecarea fondului, Judecătoria va administra toate probele necesare în vederea soluționării acțiunii de partaj a reclamantului și ținând cont de probele deja existente, va aprecia dacă se impune administrarea altor probe pentru a determina cota parte pe care cei doi pârâți o dețin din imobilul a cărui partaj se solicită, valoarea acestui imobil și modul în care urmează să fie efectuată partajarea imobilului.
Toate cheltuielile de judecată suportate de părți până la această fază procesuală vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Jurisprudență Ordonanţă Preşedinţială | Mărturie mincinoasă. Elemente constitutive. Jurisprudență... → |
|---|
