Plângere acontravenţională. Jurisprudență Contravenţii. Închisoare contravenţională
| Comentarii |
|
Tribunalul ARAD Sentinţă civilă nr. 251/A din data de 18.02.2014
Prin decizia civilă nr. 251A din 18.12.2013 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul nr. 8016/55/2013, s-a admis apelul declarat de intimat împotriva sentinței civile nr. 5944 din 02.10.2013 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 8016/55/2013, a fost schimbată hotărârea în tot în sensul că s-a respins plângerea formulată de petent, împotriva procesului verbal de contravenție încheiat de intimat.
În acest sens, greșit a concluzionat instanța de fond cum că în speță ar fi incidente dispozițiile art. 11 alin. 1 din OG nr. 2/2001, cu privire la existența unui caz fortuit de natură să înlăture caracterul contravențional al faptei ce i se impută petentului ignorând înainte de toate recunoașterea neechivocă pe care a manifestat-o partea petentă cu prilejul constatării și sancționării faptei contravenționale, moment la care a semnat procesul verbal de contravenție întocmit cu mențiunea neechivocă că "nu are"; de făcut niciun fel de obiecțiuni semnătura sa semnificând prin urmare nu numai că a luat la cunoștință de conținutul actului juridic sancționator ci și că recunoaște fără niciun dubiu săvârșirea abaterii descrise semnând încă o dată același proces verbal mai apoi contestat și la rubrica corespunzătoare privind înștiințarea de plată.
Or, recunoașterea petentului se coroborează pe deplin și cu prezumția de legalitate și veridicitate a actului întocmit de către agentul constatator și prin urmare, sunt justificate criticile pe care intimatul le-a adus sentinței prin motivele de apel atâta timp cât s-a ignorat de către prima instanță că potrivit legislației rutiere enunțată de către apelant polițistului rutier i se acordă inclusiv dreptul/obligația efectuării unor constatări directe prin propriile simțuri cu privire la încălcarea legii, constatări care împreună cu actele întocmite se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate chiar dacă aceasta nu este una absolută ci relativă, putând fi răsturnată printr-o dovadă contrarie care însă nu a fost administrată în cauză cu întrunirea tuturor condițiilor generale de admisibilitate a probelor în sensul că deși depoziția martorilor audiați în ședință publică, în fața judecătoriei, au fost unele permise de lege, verosimile, pertinente și utile cauzei, acestea nu au fost și suficient de concludente spre a se putea concluziona în sensul stabilit prin sentința judecătoriei; în acest context, cu temei a învederat intimatul apelant prin calea ordinară de atac exercitată că în soluționarea cauzei ar fi trebuit să se țină seama și de aserțiunile Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza "Haiducu împotriva României"; în conformitate cu care prevederile art. 6 paragraful 2 din Convenție nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumție relativă de conformitate a procesului verbal întocmit cu realitatea în materia legislației rutiere; în concret, aspectele noi învederate de către martorul asistent cu prilejul audierii sale sunt contradictorii față de poziția inițial exprimată chiar și implicit prin semnarea procesului verbal de contravenție atestând astfel cele descrise în acesta privitor la faptă și autorul acesteia și mai mult decât atât, depoziția acestuia este contradictorie și cu declarația celuilalt martor audiat care a învederat expres că "un domn cu bicicleta"; adică martorul asistent "intenționa să traverseze pe trecerea de pietoni"; dar a fost "incomodat de autoturismul petentului"; și tocmai de aceea și-a și manifestat nemulțumirea și a "vociferat"; fiindcă petentul "a oprit pe trecerea de pietoni";.
Astfel fiind, ar fi trebuit judecătoria să constate că finalmente recunoașterea petentului se coroborează nu numai cu prezumția relativă despre care s-a amintit deja mai sus, ci într-o măsură suficientă, chiar dacă nu în totalitate, și cu probatoriul administrat pe parcursul judecății, și nicidecum să constate că neacordarea de prioritate la trecerea pentru pietoni nu s-ar fi datorat acțiunii voluntare a conducătorului auto fiind superfluă aprecierea martorului cum că a fost nevoit petentul să procedeze astfel fiindcă "a oprit mașina din fața lui"; iar în spatele său "erau alte mașini"; atâta timp cât împrejurarea relatată nu era de natură să îl împiedice pe petent să oprească nu pe trecerea de pietoni ci mai înainte de aceasta în condiții de siguranță, cu atât mai mult cu cât se circula în coloană.
Astfel fiind, nu puteau fi valorificate în sensul preconizat de către parte apărările pe care aceasta le-a formulat la motivele de apel ale intimatului, dimpotrivă apar ca fiind justificate criticile aduse de către intimatul apelant sentinței în sensul că tocmai avându-se în vedere traficul aglomerat din zonă la orele dimineții petentul nu ar fi trebuit să "forțeze"; zona trecerii de pietoni și să blocheze accesul pietonilor în situația în care ar fi observat că în fața sa s-a produs un blocaj ori că a oprit deja un alt autovehicul imediat după trecerea de pietoni din fața sa, ci ar fi trebuit să adopte o cu totul altă conduită conformă cu legea în trafic și anume ar fi trebuit să ruleze cu o viteză redusă și numai în ipoteza în care ar fi avut suficient spațiu ar fi trebuit să înainteze spre a nu bloca astfel trecerea de pietoni fiind vădit că incumbă conducătorului auto participant la trafic să ia toate măsurile care se impun spre a conduce cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în materie rutieră.
Mai mult decât atât, este evident și nu ar fi trebuit să ignore instanța de fond și faptul că legiuitorul a stabilit la art. 142 lit. e) din HG nr. 1391/2006 în mod limpede interdicția opririi voluntare a vehiculelor pe trecerile pentru pietoni și chiar la mai puțin de 25 metri înainte de acestea și respectiv după acestea, așa încât ceea ce petentul dar și judecătorul primei instanțe au considerat a fi un caz fortuit nu reprezintă altceva decât rezultatul culpei pe care a manifestat-o petentul în trafic prin nesocotirea unor dispoziții legale în materia legislației rutiere.
Finalmente, s-a conchis de către instanța de apel că prin sentința pronunțată judecătorul primei instanțe a rupt justul echilibru care trebuie să existe între prezumția de nevinovăție de care este real că trebuie să se bucure cu valoare de principiu orice persoană acuzată de săvârșirea unei contravenții și prezumția de legalitate și veridicitate a procesului verbal de contravenție, concluzie la care instanța de control judiciar a ajuns în condițiile în care a asigurat drepturile la apărare ale părții petente și a luat în calcul gravitatea mizei potrivit jurisprudenței ce rezidă din cauzele Telfner împotriva Austriei și Salabiaku împotriva Franței.
| ← Anulare proces-verbal de contravenţie. Jurisprudență... | Clauze abuzive în contracte de credit bancar. Jurisprudență... → |
|---|
