Prescripţia dreptului la acţiune. Contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere. Data de la care curge termenul de prescripţie: data la care a fost
| Comentarii |
|
îndeplinit ultimul act de întreţinere
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 833 din 3 martie 2011
Prin Sentinţa civilă nr. 4353/29.03.2010 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. yyy/211/2009 a fost admisă excepţia prescripţiei şi în consecinţă:
A fost respinsă acţiunea civilă formulată, precizată şi extinsă de reclamanta B.L.E., în contradictoriu cu pârâţii V.M. şi VARGHA JENO LASZLO.
Au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâţilor cheltuieli de judecată în sumă de 1428
lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Contractul a cărui rezoluţiune s-a solicitat în prezenta cauză, intitulat contract de vânzare-cumpărare provizoriu, a fost încheiat sub semnătură privată, deşi avea ca obiect un imobil, astfel că nu poate constitui un veritabil contract de vânzare-cumpărare, neavând efect translativ de proprietate, în lipsa formei autentice. De altfel, imobilul fusese dobândit prin cumpărare în baza Legii 112/1995, astfel că, potrivit art. 9 al. 8 din Legea 112/1995, nu putea fi înstrăinat timp de 10 ani.
Aşadar, contractul este de fapt o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, ce dă naştere doar la un drept de creanţă, astfel că nu-i sunt aplicabile prevederile art. 1368 Cod civil.
Dat fiind că s-a invocat ca motiv de rezoluţiune neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere, instanţa a reţinut că dreptul de a formula acţiunea în rezoluţiune se stinge în termenul de prescripţie de 3 ani prev. de art. 3 din Decretul 167/1958 şi se naşte de la momentul la care nu a mai fost prestată întreţinerea.
Reclamanta, ca succesoare în drepturi a numitei Ramontan Erzsebet (titulara contractului), a preluat drepturile antecesoarei sale. Aşadar, Ramontan Erzsebet avea dreptul să solicite rezoluţiunea în timpul vieţii ei, în termen de 3 ani de la momentul la care nu i s-a mai prestat întreţinerea, iar după decesul acesteia, succesoarea ei în drepturi nu poate decât să continue termenul, de unde a rămas. În acest sens, a se vedea jurisprudenţa (Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale) care a arătat că acţiunea în rezilierea contractului de întreţinere este patrimonială, chiar dacă obligaţia de întreţinere este intuitu persone, deci se transmite la succesori, dar în termenul de prescripţie, în acelaşi sens fiind şi practica fostului Tribunal Suprem.
Din lipsa stabilirii unui moment exact de la care nu s-ar mai fi prestat întreţinerea, se poate aprecia că, cel mai târziu, termenul de prescripţie a început să curgă de la decesul
numitei Ramontan Erzsebet, intervenit la data de 18.11.2004 (aşa cum s-a menţionat în sent. civ. 7000/2008, f. 52 din dos. 15.521/211/2008).
Faţă de această dată, introducerea prezentei acţiuni la data de 03.11.2008, apare ca fiind prescrisă.
De asemenea, instanţa a avut în vedere că se solicită rezoluţiunea contractului pe motive de neplata preţului şi neprestarea întreţinerii, ori suspendarea dreptului de a vinde apartamentele dobândite în baza Legii 112/1995, pe o perioadă de 10 ani, nu a suspendat obligaţiile de plată a preţului şi nici de întreţinere, ci doar obligaţia de a încheia în viitor contractul autentic de vânzare-cumpărare. Aşadar, disp. art. 9 al. 8 din Legea 112/1995 nu prezintă relevanţă, neproducând nici un efect în speţă.
Nici susţinerile reclamantei, conform cu care, prin introducerea cererii de anulare a contractului, (formulată pe cale reconvenţională în dos. nr. 12298/211/2007), a fost întrerupt termenul de prescripţie, nu au putut fi reţinute, dat fiind că cererea reconvenţională a fost respinsă, soluţia fiind definitivă, deci are putere de lucru judecat. Ori, potrivit art. 16 alin. 2 din Decretul 167/1958, “prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat”.
Prin Decizia civilă nr. 470/A din 05.10.2010 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. yyy/211/2009 s-a respins excepţia prescripţiei.
Totodată s-a admis apelul declarat de reclamanta B.L.E. împotriva Sentinţei civile nr. 4353/29.03.2010 pronunţată în dosar nr. yyy/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a desfiinţat-o în întregime şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Contractul a cărui rezoluţiune se solicită în prezenta cauză, intitulat contract de vânzare-cumpărare provizoriu, a fost încheiat sub semnătură privată, deşi avea ca obiect un imobil, astfel că nu poate constitui un veritabil contract de vânzare-cumpărare, neavând efect translativ de proprietate, în lipsa formei autentice, îndeplinind însă condiţiile de valabilitate ale unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare.
În mod evident, antecontractul a cărei rezoluţiune se solicită a dat naştere unui raport juridic ce se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce.
Or, imobilul, obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere fusese dobândit prin cumpărare în baza Legii 112/1995, astfel că, potrivit art. 9 al. 8 din Legea 112/1995, nu putea fi înstrăinat timp de 10 ani.
Acest termen de 10 ani, în mod evident, se înscrie în categoria termenelor suspensive astfel cum sunt acestea tratate în dispoziţiile art. 1022-1025 Cod civil.
În ceea ce priveşte efectele termenului suspensiv asupra obligaţiilor , în speţa de faţă obligaţia de plată a preţului şi a prestării întreţinerii , respectiv obligaţia de perfectare a contractului în formă autentică în vederea realizării efective a transferului dreptului de proprietate , trebuie reţinut că un astfel de termen amână exigibilitatea obligaţiei, iar împlinirea termenului valorează scadenţă şi creditorul poate cere executarea obligaţiei.
Astfel cum s-a pronunţat într-o decizie de îndrumare, cu privire la interpretarea art. 12 din Decretul 144/1958, Plenul fostului Tribunal Suprem dreptul la acţiunea în restituire a sumelor plătite are ca temei neexecutarea de către proprietarul bunului a obligaţiei ce-i revine din antecontract şi se prescrie în termen de 3 ani, care începe să curgă de la data când cumpărătorul a cunoscut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate avea loc.
Dacă părţile au stabilit un termen pentru perfectarea vânzării, prescripţia urmează a se calcula de la expirarea acestui termen.
Or, în speţa de faţă, însuşi legiuitorul a statuat prin dispoziţiile art. 9 al. 8 din Legea 112/1995 interdicţia de înstrăinare pe o perioadă determinată de 10 ani.
Astfel, în cazul de faţă, obligaţia de perfectare în formă autentică a contractului de vânzare cumpărare a imobilului dobândit în temeiul Legii 112/1995 a devenit scadentă la expirarea perioadei de interdicţie de 10 ani, respectiv la data de 31 martie 2007, pe cale de consecinţă şi obligaţia corelativă interdependentă de plată a preţului şi prestare a întreţinerii a
devenit exigibilă tot la această dată , cu toate că o parte a obligaţiilor au fost executate în interiorul termenului suspensiv.
Potrivit art.7 alin 3 din Decretul 167/1958 ” dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau termenul „ astfel că în speţa de faţă prescripţia a început să curgă de la data de 31 martie 2007.
In aceste condiţii, depunându-se acţiunea civilă, în dosarul xxx/211/2008 al Judecătoriei Cluj-Napoca, la data de 03 noiembrie 2008 tribunalul a apreciat că în mod greşit a statuat prima instanţă ca fiind prescrisă acţiunea reclamantei apelante, sens în care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens procesual.
Intrucât în speţă devin incidente dispoziţiile art. 297 Cpr civ tribunalul a admis apelul declarat de reclamanta B.L.E. împotriva Sentinţei civile nr. 4353/29.03.2010 pronunţată în dosar nr. yyy/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a desfiinţat-o în întregime şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, urmând ca în rejudecare prima instanţă să administreze întreaga probaţiune necesară unei juste soluţionări pe fond a cauzei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii V.M. şi V.J.L., solicitând admiterea recursului şi în consecinţă, respingerea apelului declarat de către reclamanta
B.L.E. împotriva sentinţei civile nr. 4353/2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca, menţinându-se în totalitate sentinţa. S-au solicitat cheltuieli de judecată.
S-a arătat că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 8 Cod proc.civ. Totodată, s-a învederat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 7 Cod proc.civ.
O primă eroare de judecată comisă de către instanţa de apel constă în interpretarea şi aplicarea greşită a art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, instanţa de apel calificând în mod corect durata interdicţiei de înstrăinare prevăzută de acest text de lege, ca fiind un termen suspensiv, dar apreciind în mod greşit că un astfel de termen amână exigibilitatea tuturor obligaţiilor generate de antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi. Conform celor reţinute de către instanţa de apel, obligaţia de întreţinere ar fi devenit exigibilă abia la data de 31.03.2007, deci după împlinirea a trei ani de la decesul întreţinutei, care s-a produs la data de 18.11.2004.
O a doua eroare de judecată decurge din prima şi constă în interpretarea greşită a art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958. In cazul obligaţiilor de întreţinere dreptul de a cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea prestaţiei de întreţinere aparţine persoanei întreţinute, putând fi continuată de către moştenitori cu condiţia ca acţiunea să fi fost introdusă în termenul general de prescripţie de 3 ani, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.
S-a mai arătat că instanţa de apel a ignorat apărările invocate prin întâmpinarea depusă la dosar, apărări prin care s-a arătat că în cazul rezoluţiunii unei promisiuni de vânzare-cumpărare acţiunea vânzătorului nu este una reală, ci una personală, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani. Chiar dacă s-ar admite că obligaţia de întreţinere aflată în curs de executare la momentul decesului întreţinutului s-ar transmite la moştenitorii acestuia, dreptul lor de a cere rezoluţiunea fiind un drept de creanţă, se prescrie în termen de 3 ani calculaţi de la data ultimului act de întreţinere, în cazul de faţă, termenul de prescripţie fiind de multă vreme depăşit.
De altfel, deoarece nu s-a putut preciza care a fost data ultimului act de întreţinere, termenul de prescripţie a fost calculat începând cu data decesului întreţinutei, 18.11.2004, raportat la data introducerii acţiunii, 3.11.2008, acţiunea fiind prescrisă.
În apărare intimata B.L.E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Analizând recursul declarat de către pârâţii V.M. şi V.J.L., prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:
Singura chestiune care se impune a fi lămurită de către instanţa de recurs este aceea a datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie în ceea ce priveşte acţiunea civilă
având ca obiect rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, termenul de prescripţie de 3 ani incident în cauză raportat la obiectul acţiunii nefiind contestat de către părţi.
În vederea clarificării acestui aspect, trebuie avut în vedere faptul că antecontractul a cărei rezoluţiune se solicită nu este unul tipic de vânzare-cumpărare, cuprinzând şi o clauză de întreţinere, clauză de asemenea necontestată de către părţi.
În această situaţie, raportat la prevederile art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, trebuie clarificat dacă se poate vorbi despre stabilirea unor momente diferite de la care să înceapă a curge termenul de prescripţie, în funcţie de obligaţiile asumate şi a căror valorificare se încearcă prin promovarea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte obligaţia de perfectare a contractului în formă autentică, este evident că raportat la dispoziţiile art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, care instituie interdicţia înstrăinării imobilelor care fac obiectul acestei legi pentru o perioadă de 10 ani, termenul de prescripţie al dreptului de a cere perfectarea actului în formă autentică nu poate începe a curge înainte de expirarea duratei termenului de 10 ani prevăzut în legea specială.
Referitor însă la obligaţia de întreţinere, având în vedere şi caracterul alimentar al acesteia, este evident că această obligaţie stipulată în antecontract în sarcina promitenţilor cumpărători nu putea fi îndeplinită de către aceştia decât în timpul vieţii promitentei vânzătoare.
Dacă s-ar aprecia că există un singur moment al exigibilităţii obligaţiilor prevăzute în contract, indiferent de natura acestora, s-ar ajunge la situaţia ca în cazul dedus judecăţii obligaţia de întreţinere să fie apreciată ca fiind exigibilă numai după decesul creditoarei obligaţiei de întreţinere, termenul de 10 ani prevăzut de Legea nr. 112/1995 împlinindu-se la 3 ani după decesul creditoarei.
Ţinând cont de prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, se apreciază că momentul de la care a început să curgă prescripţia în ceea ce priveşte acţiunea în rezoluţiunea antecontractului pentru neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere este momentul de la care obligaţia de întreţinere nu a mai fost îndeplinită, respectiv în speţa dedusă judecăţii, momentul decesului întreţinutei, în condiţiile în care nu s-a stabilit cu certitudine când a fost îndeplinit ultimul act de întreţinere. Promitenta vânzătoare în favoarea căreia a fost instituită obligaţia de întreţinere prin antecontract a decedat la data de 18.11.2004, acţiunea în rezoluţiunea antecontractului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de întreţinere fiind formulată la data de 03.11.2008, deci cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Incident în cauză este alin.1 şi 2 al art.7 din Decretul nr.167/1958, iar nu alin.3 al textului de lege.
Rezultă din considerentele de mai sus că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit textul de lege incident în cauză, respectiv art. 7 din Decretul nr. 167/1958, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Motivele de nelegalitate a deciziei atacate prevăzute de pct.7 şi 8 ale art.304 C.pr.civ. nu se verifică în cauză, de altfel din întreaga motivare a recursului rezultând incidenţa în cauză a prevederilor pct.9 al art.304 C.pr.civ., invocându-se aplicarea şi interpretarea greşită a legii.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 3 Cod proc.civ., curtea va admite recursul declarat de pârâţii V.M. şi V.J.L. împotriva deciziei civile nr. 470/A din 05.10.2010 a Tribunalului Cluj, pe care o va modifica şi rejudecând, în temeiul art. 296 Cod proc.civ. va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta B.L.E., împotriva sentinţei civile nr. 4353/29.03.2010 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, pe care o va menţine în întregime ca legală. (Judecător Câmpean Anamaria)
| ← Indemnizaţie de şomaj. Persoană ce nu a avut un stagiu de... | Succesiune. Deplasarea la notar neurmată de deschiderea... → |
|---|
