Acţiune în tăgada paternităţii formulată după 3 ani de la cunoaşterea naşterii copilului. Prescripţia dreptului la acţiune
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 839 din 4 martie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 580 din data de 11 august 2010, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în tăgada paternităţii şi a fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantul T.V. în contradictoriu cu pârâta M.M..
In considerentele sentinţei s-a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 26 august 1997, din căsătoria lor rezultând minorul T.V.A., născut la data de 26 februarie 1998.
Prin sentinţa civilă nr. 47 din 14.02.2000, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti, a fost desfăcută căsătoria din vina ambilor soţi.
Prin aceeaşi hotărâre, minorul a fost încredinţat mamei spre creştere şi educare, iar reclamantul a fost obligat la plata unei pensii de întreţinere, prin raportare la venitul minim pe economie.
Ulterior, pensia de întreţinere a fost majorată de mai multe ori.
Conform celor reţinute prin sentinţa de divorţ, reclamantul a avut cunoştinţă despre naşterea minorului T.V.A., chiar la momentul naşterii, respectiv 26.02.1998.
Potrivit art. 55 alin. 1 din Codul familiei, acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termenul de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului.
Potrivit susţinerilor reclamantului, acesta a cunoscut cu exactitate data naşterii copilului şi a bănuit încă de atunci că nu este fiul său.
Reclamantul nu a solicitat repunerea în termen, cu toate că i s-a pus în discuţie acest aspect, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 55 alin. 3 din Codul familiei.
Impotriva aceste sentinţe a declarat apel reclamantul T.V..
Prin decizia civilă nr. 228/A din 30.11.2010 a Tribunalului Maramureş s-a respins ca nefondat apelul declarat de T.V., împotriva sentinţei civile nr. 580 din data de 11 august 2010, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că potrivit art. 55 alin. 1 din Codul familiei, acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului.
În speţă, apelantul a aflat de naşterea minorului chiar la acea dată, aspect recunoscut în cuprinsul acţiunii formulate şi în faţa instanţei de judecată.
În mod corect a reţinut judecătoria împrejurarea că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 pentru repunerea în termenul de exercitare a acţiunii, singurul motiv invocat fiind „jena faţă de familie şi prieteni”.
Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, reţinând, în esenţă, că din textul de lege criticat nu rezultă un regim discriminatoriu între copilul născut în timpul căsătoriei, mama copilului şi tatăl acestuia, în privinţa termenului de exercitare a acţiunii în tăgada paternităţii, nefiind încălcate dispoziţiile art. 16 alin. 1 din Constituţie.
Într-adevăr, art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statuează că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis, în jurisprudenţa sa, că instituirea unui termen de prescripţie pentru acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate servi intereselor de siguranţă juridică şi intereselor copilului (Rasmussen contra Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984).
De aceea, limitările aduse dreptului tatălui prezumtiv de acces la o instanţă nu sunt, ca atare, incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei.
În speţă, apelantul avea posibilitatea să introducă acţiunea în tăgăduirea paternităţii în termenul de prescripţie prevăzut de lege, dreptul său de acces la o instanţă nefiind încălcat, cu atât mai mult cu cât nu a putut invoca cauze temeinic justificate pentru depăşirea termenului de prescripţie.
Tribunalul a apreciat că ingerinţa statului în exercitarea dreptului apelantului la respectarea vieţii private şi de familie este prevăzută de lege (art. 55 alin. 1 din Codul familiei), serveşte intereselor de siguranţă juridică şi intereselor copilului şi, în speţă, având în vedere şi marja de apreciere lăsată statului, este proporţională cu obiectivele legitime urmărite, fiind păstrat justul echilibru între asigurarea interesului general în protejarea siguranţei legitime a relaţiilor de familie şi dreptul reclamantului de a i se analiza acţiunea în tăgăduirea paternităţii în lumina probei ştiinţifice.
Raportat la data naşterii minorului, respectiv 26.02.1998, şi momentul la care apelantul a luat cunoştinţă de aceasta, dreptul material la acţiune este prescris.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul T.V. solicitând admiterea recursului, cu consecinţa casării cu trimitere spre rejudecare a cauzei.
În motivarea recursului a arătat că interpretarea restrictivă a prevederilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei vine în contradicţie cu prevederile art. 1) paragraful 1 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, deoarece doar apariţia interesului tatălui poate să determine dreptul acestuia la acţiunea în tăgada paternităţii. Până la momentul respectiv tatăl avea convingerea că el este tatăl minorului născut în timpul căsătoriei.
Apreciază că momentul din care curge termenul de prescripţie extinctivă nu este cel al naşterii efective a minorului, termenul respectiv curgând din momentul în care a apărut interesul reclamantului în promovarea acţiunii în tăgada paternităţii, moment care a apărut în cursul anului 2010, când apelantul a aflat cu certitudine că nu el este tatăl minorului. Doar de
la acest moment a avut apelantul interes să promoveze prezenta acţiune, termenul de prescripţie curgând din momentul aflării situaţiei respective.
Soluţionând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. I Codul familiei. prin Decizia nr. 646 din 5 octombrie 2006. publicată în M. Of. nr 919 din 13 noiembrie 2006, Curtea Constituţională a decis că textul articolului în discuţie nu instituie un regim discriminatoriu între copilul născut în timpul căsătoriei, mamă şi soţul acesteia, întrucât situaţiile reglementate nu sunt similare. Cu luate acestea, intr-o opinie separată s-a apreciat că, în privinţa mamei şi a copilului îşi găseşte aplicare dreptul comun privind dreptul la acţiune având ca obiect un drept personal nepatrimonial, în sensul că acţiunea este imprescriptibilă.
În aceste condiţii este evidentă încălcarea art. 16 alin. 1 din Constituţia României aflându-ne în faţa unei ilegalităţi juridice evidente, intre titularul dreptului la acţiunea în tăgada paternităţii existând diferenţieri de tratament juridic, cu toate că se află în situaţii juridice identice, respectiv, pentru mamă şi copil, se aplică regula imprescriptibilităţii, iar pentru soţul mamei copilului, termenul special de prescripţie, de 3 ani, ce reprezintă excepţia.
Mai mult, Decizia Curţii Constituţionale a fost criticată datorită faptului că nu a ţinut cont de ultimele evoluţii înregistrate pe plan european în această materie sub două aspecte: pe de o parte, este încălcat însuşi dreptul soţului mamei (consacrat în art. 16 par. 1 Convenţie) de a sesiza, prin instituirea unui termen de prescripţie, iar pe de altă parte, în cazul în care soţul mamei nu contestă paternitatea, se încalcă dispoziţiile art. 8 din Convenţie, şi anume dreptul copilului de a i se analiza prezumţia de paternitate.
Potrivit art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
Alin. 2 al. art. 8 din Convenţie, respectiv că "nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei. ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora" ar fi trebuit să fie tocmai motivaţia care să determine instanţa de apel în a cenzura hotărâre a instanţei de fond, putând fi puse în discuţie în prezenta cauză atât aspectul privind protejarea moralei, cât şi protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Astfel, cu toate că instituirea unui termen de prescripţie pentru acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate servi intereselor de siguranţă juridică şi intereselor copilului (aşa cum se arată şi prin Hotărârea din 28 noiembrie 1984 - Rasmussen contra Danemarcei), cu toate acestea normele în discuţie sau aplicarea acestora nu ar trebui să împiedice părţile în litigiu să recurgă la o soluţionare adecvată (aşa cum se arată şi prin Hotărârea din 11 iulie 2002 - Osu contra Italiei).
Potrivit jurisprudenţei Curţii, situaţia în care o prezumţie legală prevalează asupra realităţii biologice nu ar putea fi compatibilă, în ciuda marjei de apreciere lăsat statului, cu o obligaţia de a garanta "respectarea" efective a vieţii private şi familiale aşa cum se arată şi prin Hotărârea din 27 octombrie 1994 - Kroon şi alţii contra Olandei).
Apreciază că, fiind vorba de o chestiune de o importanţă deosebită pentru statutul civil al unei persoane, instanţa de judecată este obligată să pună în vedere părţilor să-şi propună toate mijloacele de apărare, iar, în măsura în care probele administrate nu ar fi de natură să formeze o convingere sigură cu privire la faptul dezbătut, să dispună din oficiu şi efectuarea altor probe.
După cum se poate observa, instanţa nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au depus diligenţele minime în sensul de a oferi posibilitatea recurentului de a dovedi susţinerile arătate prin acţiunea introductivă, în sensul de a arăta exact momentul la care a luat cunoştinţă despre faptul că nu este tatăl minorului.
Nu trebuie de asemenea pierdute din vedere nici dispoziţiile Legii nr. 272/2004 care reglementează protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Astfel, prin art. 2 alin. 1 se arată că "prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis, sau după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului
superior al copilului”, iar alin. 3 al aceluiaşi art. prevede că: "principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, între prinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. "
Respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează conform principiilor instituite prin arte 6 din Legea 272/2004, respectiv: a). respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului; g). respectarea demnităţii copilului; h). ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate; 1). interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie. "
Şi poate cel mai important drept al copilului, aşa cum este acesta descris de dispoziţiile arte 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 272/2004 este acela care-i dă dreptul la "stabilirea şi păstrarea identităţii sale", precum şi cel consacrat în alin. 2:" dacă este posibil. de a-şi cunoaşte părinţii
In speţa de faţă, prin acţiunea introductivă recurentul a solicitat instanţei de judecată să constate că nu este tatăl minorului născut la data de 26.02.1998, apreciind în acest sens că este imposibil ca, în calitate de soţ al mamei să fie tatăl copilului.
In susţinerea acţiunii sale introductive recurentul a arătat că a fost căsătorit cu numita M.M. începând cu data de 26.08.1997, iar la data de 05.03.1998, soţia la acea dată, a dat naştere unui băieţel, T.V.A.. întrucât relaţiile dintre soţi nu au decurs aşa cum s-ar fi aşteptat, căsătoria dintre soţi s-a desfăcut la mai puţin de 3 ani de la data încheierii ei, pronunţându-se în acest sens Sentinţa civilă nr. 47 din 14.02.2000, a Judecătoriei Dragomireşti.
Atât înainte de încheierea căsătoriei cât şi după încheierea acesteia, recurentul a avut suspiciuni în legătură cu posibile relaţii extraconjugale ale soţiei sale cu alţi bărbaţi, aspecte care de altfel au şi dus în cele din urmă la destrămarea relaţiei dintre cei doi soţi. Mai mult, după încheierea căsătoriei, conform celor arătate de apelant, chiar el a fost cel care ar fi surprins-o pe intimată, împreună cu o persoană de sex masculin într-o situaţie pe care a considerat-o nepotrivită cu statutul de soţie.
Suspiciunile în ceea ce priveşte faptul că recurentul nu ar fi tatăl minorului T.V.A. au fost generate în special de faptul că acesta s-a născut la data de 05.03.1998, la 7 luni şi câteva zile de la data la care cei doi soţi s-au căsătorit, în condiţiile în care recurentul, aşa cum rezultă din Livretul militar emis pe numele său, în perioada presupusei concepţii a minorului era militar în termen, respectiv începând cu data de 25.06.1996 şi până la data de 19.06.l997.
In aceste condiţii recurentul a arătat că a petrecut foarte puţin timp cu soţia sa şi după aprecierea sa este imposibil ca minorul T.V.A. să fi rezultat din relaţia cu aceasta, luând în considerare, aşa cum am arătat mai sus, relaţiile fostei sale cu alţi bărbaţi, atât înainte de încheierea căsătoriei cât şi după încheierea acesteia.
Cu toate că recurentul a avut aceste suspiciuni şi a purtat câteva discuţii pe tema relaţiilor acesteia cu alţi bărbaţi şi a infidelităţii sale, întrucât intimata nu i le-a confirmat, ba mai mult a încercat să-i zădărnicească presupunerea că nu ar fi tatăl minorului, recurentul a avut în cele din urmă convingerea că este tatăl minorului T.V.A., aflându-se astfel într-o imposibilitate morală de a întreprinde vreun demers, dând crezare soţiei sale la acea vreme.
Despre faptul că nu este într-adevăr tatăl minorului, recurentul a aflat ca urmare a purtării unor discuţii, cu mai mulţi cunoscuţi ai săi, înainte de introducerea cererii la instanţa de fond, care i-au confirmat că au cunoştinţă despre faptul că acesta nu ar fi cu siguranţă tatăl minorului, acesta fiind născut de intimată în urma unei legături cu un alt bărbat, altul decât recurentul.
Instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea de tăgada paternităţii invocată de pârâtă şi a respins acţiunea introdusă de reclamant, reţinând că termenul de prescripţie de 3 ani a acţiunii de tăgada paternităţii curge de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului, iar nu de la data când a aflat de infidelitatea soţiei, soluţie împărtăşită în mod nelegal şi nefondat de către instanţa de apel.
Apreciază că tatăl prezumtiv, respectiv recurentul şi mama copilului, respectiv intimata pot avea şi de regulă au fiecare o motivaţie proprie şi distinctă în răsturnarea prezumţiei de paternitate, lucru care de altfel a şi determinat-o pe intimată să ţină ascuns, pentru o perioadă
mai mare de 3 ani, faptul că soţul nu este adevăratul tată al copilului născut în timpul căsătoriei cu acesta.
Pârâta M.M. prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În motivele de recurs se arată că interpretarea restrictivă a prevederilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei vine în contradicţie cu prevederile art. 1) paragraful 1 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, deoarece doar apariţia interesului tatălui poate să determine dreptul acestuia la acţiunea în tăgada paternităţii. Până la momentul respectiv tatăl avea convingerea că el este tatăl minorului născut în timpul căsătoriei.
Acest motiv de recurs nu poate fi primit deoarece, aşa cum a reţinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, instituirea unui termen de prescripţie pentru acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate servi intereselor de siguranţă juridică şi intereselor copilului (Rasmussen contra Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984) şi de aceea, limitările aduse dreptului tatălui prezumtiv de acces la o instanţă nu sunt, ca atare, incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei.
Siguranţa, securitatea statutul civil al unei persoane, justifică instituirea unui termen de prescripţie care nu poate fi lăsat la îndemâna unor chestiuni incerte şi care să nu fie circumscrise în concret, şi oricum art. 55 alin. 3 din Codul familiei permite repunerea în termen pentru cazuri de excepţie, cazuri care nu au fost invocate şi dovedite de reclamant.
În speţă, recurentul avea posibilitatea să introducă acţiunea în tăgăduirea paternităţii în termenul de prescripţie prevăzut de lege, dreptul său de acces la o instanţă nefiind încălcat, cu atât mai mult cu cât nu a putut invoca cauze temeinic justificate pentru depăşirea termenului de prescripţie, singurul motiv invocat fiind „jena faţă de familie şi prieteni”. Chiar reclamantul a indicat că a cunoscut cu exactitate data naşterii copilului şi a bănuit încă de atunci că nu este fiul său.
Cu toate acestea reclamantul nu a solicitat repunerea în termen, cu toate că i s-a pus în discuţie acest aspect, nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 55 alin. 3 din Codul familiei.
Apreciază recurentul că momentul din care curge termenul de prescripţie extinctivă nu este cel al naşterii efective a minorului, termenul respectiv curgând din momentul în care a apărut interesul reclamantului în promovarea acţiunii în tăgada paternităţii, moment care a apărut în cursul anului 2010, când recurentul a aflat cu certitudine că nu el este tatăl minorului. Doar de la acest moment a avut recurentul interes să promoveze prezenta acţiune, termenul de prescripţie curgând din momentul aflării situaţiei respective.
Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit deoarece având în vedere că instituirea unui termen de prescripţie pentru acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate servi intereselor de siguranţă juridică şi intereselor copilului, atunci se prezumă că interesul reclamantului curge de la această dată iar nu de la data la care recurentul a aflat cu certitudine că nu el este tatăl minorului, deoarece acest moment nu poate fi determinat cu certitudine iar pentru astfel de situaţii există posibilitatea repunerii în termen, repunere în termen care nu a fost solicitată, mai mult chiar reclamantul arată că a bănuit încă de la naştere că acel copil nu este fiul său.
Or, starea de fapt nu s-a schimbat de la naşterea copilului şi până în prezent şi interesul exista pe toată această perioadă astfel că nu sunt argumente pentru a se putea aprecia că ar putea exista un element excepţional care să justifice judecarea cererii în temeiul art. 1) paragraful 1 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului.
Argumentele din opinia separată a unei decizii privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. I Codul familiei nu au nici o relevanţă în speţă.
De asemenea nu se poate susţine că există diferenţieri de tratament juridic dat fiind că orice persoană aflată în această situaţie va fi tratată egal întrucât instituirea unui termen de prescripţie pentru acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate servi intereselor de siguranţă juridică şi intereselor copilului.
Nu se poate susţine că pentru mamă şi copil se aplică regula imprescriptibilităţii, deoarece pentru mamă termenul curge tot de la naşterea copilului care nu este diferit ca esenţă de termenul care curge pentru soţul mamei, de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului, dat fiind că mama se presupune că află de naşterea copilului prin chiar faptul naşterii.
Cât priveşte faptul că dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său, aceasta are raţiunea ca după majorat, când se prezumă că persoana are deja discernământ, să i se ofere posibilitatea de a analiza chiar ea, ca persoană în mod fundamental interesată să facă aprecieri cu privire la oportunitatea introducerii acţiunii.
Momentul la care a luat cunoştinţă despre faptul că nu este tatăl minorului nu are relevanţă în cauză, important fiind momentul la care a luat la cunoştinţă de naşterea copilului, momentul la care a luat cunoştinţă despre faptul că nu este tatăl minorului combinat cu alte elemente excepţionale se pot constitui eventual într-un motiv de solicitare a repunerii în termen.
Dispoziţiile Legii nr. 272/2004 care reglementează protecţia şi promovarea drepturilor copilului au relevanţă doar pentru protejarea drepturilor acestuia având în vedere că la rândul lui copilul poate fi titularul aceleiaşi acţiuni de tăgăduirea a paternităţii.
Susţine recurentul că întrucât intimata nu i-a confirmat suspiciunile, ba mai mult a încercat să-i zădărnicească presupunerea că nu ar fi tatăl minorului, recurentul a avut în cele din urmă convingerea că este tatăl minorului T.V.A., şi că s-a aflat astfel într-o imposibilitate morală de a întreprinde vreun demers, dând crezare soţiei sale la acea vreme.
Curtea constată că acest aspect nu se poate constitui într-o imposibilitate morală, faptul că intimata a confirmat sau nu suspiciunile nu impietează asupra curgerii termenului de prescripţie.
Celelalte motive care analizează starea de fapt sunt inadmisibile având în vedere că controlul instanţei de recurs este limitat la motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ. şi poate viza numai motive de nelegalitate.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 şi art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă. (Judecător Ioan Daniel Chiş)
| ← Succesiune. Deplasarea la notar neurmată de deschiderea... | Autoritate de lucru judecat. Inadmisibilitatea celei de-a doua... → |
|---|
