Prescripţii - litigii cu profesionişti. acțiune în răspundere contractuală. intervenţia prescripţiei extinctive în reglementarea decretului 167/1958. începutul termenului de prescripție

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 1324A din data de 11.09.2017

Domeniu asociat - Prescripții - Litigii cu profesioniști. Acțiune în răspundere contractuală. Intervenția prescripției extinctive în reglementarea Decretului 167/1958. Începutul termenului de prescripție

A. Contractul încheiat nu permite apelantei, în calitate de executant, să aleagă liber momentul emiterii facturilor și, implicit, începerea cursului prescripției. Atât stabilirea pe cale contractuală a termenului de finalizare a lucrărilor cât și a momentului emiterii ultimei facturi se opun unei astfel de concluzii.

Raportat la art. 7 alin. 3 din decretul 167/1958, dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv, cum este situația în speță, prescripția începe să curgă la data când a expirat termenul.

În condițiile în care termenele de prescripție de trei ani au început să curgă la data de 06.10.2011, respectiv la data de 05.12.2011, rezultă că acțiunea introdusă abia la data de 29.06.2015 (data poștei), fără să opereze vreo cauză de suspendare sau de întrerupere, este prescrisă.

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1324 A din 11.09.2017)

Deliberând asupra apelului de față, constată :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov - Secția Civilă sub nr.1702/3/2016, reclamanta SC C. SRL, în insolvență, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R.R. SRL, să fie obligată pârâta să achite reclamantei suma de 656.461,25 lei reprezentând diferența neachitată în urma executării contractului nr.04/25.01.2011 și la plata dobânzilor legale începând cu data scadenței facturilor și până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 7549 din 25.11.2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția Civilă în dosarul nr. 11730/3/2016 a fost admisă excepția prescripției și respinsă acțiunea ca fiind prescrisă.

În motivarea sentinței, instanța a reținut următoarele :

Între părți, la data de 25.01.2011, a fost încheiat contractul de dezvoltare imobiliară nr. 4 care avea ca obiect executarea la cheie, conform documentației, construcția pentru magazinul P.M. din localitatea T., C.A, nr. 48, județul T.

Valoarea contractului a fost stabilită la un preț paușal de 370.000 euro. În contract s-a mai stabilit că plățile se fac în 30 de zile de la emiterea facturii către beneficiar.

La punctul 6.1 din contractul părților s-a menționat că plățile parțiale se fac pe baza planului de plăți anexat contractului. La punctul 6.2 se mai indică ,,beneficiarul va plăti facturile în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea facturii. Fiecărei facturi i se va anexa un raport al lucrărilor executate conform planului de plăți. Ultima factură va fi emisă după semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Prin prezenta, reclamanta a solicitat plata sumei de 96.845,35 euro, reprezentând situația de lucrări nr. 5, si 14 000 euro, reprezentând lucrări de proiectare în cuantum de 20%, în baza facturii nr. 6060245 din 31.08.2012. De asemenea, s-a mai solicitat la plată suma de 43208 lei, reprezentând 5% din garanția reținută conform Contractului de Dezvoltare Imobiliară nr. 04/25.01.2011, în temeiul facturii 6060301/25.09.2012.

Cu privire la sumele cuprinse în factura nr. 6060245/31.08.2012, reclamantul a mai emis două facturi anterior, respectiv 6060238/02.08.2011 și 6060237/09.05.2011, pe care a arătat că le-a anulat datorită pârâtei (f.36, 43). În ce privește suma de 96845,35 euro, aceasta a făcut parțial și obiectul facturii 6060241 din 2011.

Din adresa 204/12.08.2011 trimisă de către pârâtă către reclamantă rezultă că S.C. R.R. S.R.L. era nemulțumită de calitatea lucrărilor efectuate de către C. S.R.L. Mai mult, în ce privește situația de lucrări nr. 5, pârâta arată că i-au fost trimise trei situații de lucrări cu numărul 5 și nu va răspunde la cea din 02.08.2011 (în baza căreia a fost emisă factura 6060238) pentru că ar putea fi anulată de situațiile cu același număr prezentate ulterior.

Prin adresa 238 din data de 28.09.2011, pârâta comunică reclamantei că restul pe care îl are de achitat conform contractului este 110.000 euro. Mai menționează pârâta că datorită întârzierii în predarea obiectivului, respectiv 58 de zile, la rândul său, reclamanta îi datorează penalități de întârziere de 9.000 lei/zi, conform contractului. Pârâta a arătat că va sista plățile către reclamantă dat fiind că nu au fost îndeplinite toate obligațiile contractuale până la 28.09.2011, motiv pentru care a returnat factura emisă de către reclamantă pentru anulare până la reglementarea situației.

Cu toate acestea, din înscrisurile depuse la dosar reiese că procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost încheiat la data de 28.07.2011, recepția s-a făcut cu obiecțiuni si la aceasta nu au participat reprezentanții reclamantei. Acest proces-verbal nu a fost urmat de alte documente din care să rezulte dacă nemulțumirile reclamantei cu privire la calitatea lucrărilor au fost înlăturate.

In concluzie, din câte se poate constata din corespondența dintre părți, pârâta avea obiceiul să refuze la plată facturile emise de către reclamantă pentru că nu era mulțumită de calitatea lucrărilor, iar aceasta din urmă le anula si emitea altele ulterior.

Prin urmare, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este momentul la care s-a emis prima factură cu privire la sumele care sunt solicitate prin prezenta la plată. Acela este momentul la care reclamanta a considerat că în temeiul contractului si a lucrărilor efectuate poate solicita la plată sumele de 96.845,35 euro și 14.000 euro.

Nu se poate considera că prin emiterea unei noi facturi începea un nou termen de prescripție de vreme ce nu există o înțelegere a părților cu privire la acest aspect sau dovada faptului că s-au efectuat alte lucrări. Tot ce se poate observa este că reclamanta a emis facturi succesive pentru aceeași sumă, facturi pe care le-a anulat, ca urmare a refuzului la plată al pârâtei.

Prin urmare, raportat și la modul în care a fost redactată cererea de chemare în judecată, momentul la care s-a născut creanța reclamantei este cel al emiterii facturilor nr.6060238/02.08.2011 și nr.6060237/09.05.2011.

Termenul de prescripție, care a început să curgă la datele emiterii facturilor de mai sus, s-a întrerupt prin recunoașterea de către pârâtă prin adresa 238 din data de 28.09.2011 a debitului de 110.000 de euro pe care îl datorează reclamantei.

Nu se poate considera că un nou termen de prescripție a început să curgă la emiterea facturilor nr. 6060245/31.08.2012 si nr.6060301/25.09.2012, în condițiile în care aceste facturi nici măcar nu au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei, astfel cum rezultă din răspunsul acesteia la adresa instanței.

Tribunalul constată că pârâta a nu acceptat la plată niciodată facturile care priveau sumele solicitate prin prezenta cerere de chemare în judecată datorită nemulțumirilor pe care le avea cu privire la activitatea reclamantei, ceea ce întărește și mai mult concluzia că pentru sumele respective termenul de prescripție a început să curgă la data emiterii facturilor nr.6060238/02.08.2011 și nr.6060237/09.05.2011.

Astfel cum s-a arătat mai sus, la 28.09.2011 a avut loc o întrerupere a termenului de prescripție inițial, moment de la care a început să curgă un termen nou.

Raportat la acest moment, în cauză se aplică dispozițiile Decretului nr. 167/1958 care la art.3 arată că termenul prescripției este de 3 ani.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în speță aceasta a început la recunoașterea debitului de către pârâtă, la data de 28.09.2011.

Faptul că prin decizia sa, 76/23.04.2015, Curtea de Apel Oradea a pronunțat o soluție prin care a arătat că reclamanta nu ar datora pârâtei penalități pentru întârzierea lucrărilor nu este de natură să afecteze momentul de curgere al termenului de prescripție pentru creanța pe care o avea aceasta împotriva pârâtei.

Având în vedere că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 28.09.2014, iar acțiunea a fost introdusă la data de 01.07.2015, excepția prescripției cu privire la sumele de 14.000 euro si 96.845,35 euro trebuie admisă.

În ce privește suma de 43.208, 46 lei si care reprezintă conform art. 6.3 lit.b garanția pentru finalizarea la timp si de calitate a lucrării, aceasta se datora de la data de 06.09.2011, moment la care i-au fost comunicate reclamantei procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor încheiat la data de 28.07.2011, la care C. a fost absentă.

Chiar din motivarea acțiunii sale, reclamanta arată că acesta este momentul la care s-a născut dreptul său cu privire la garanția prevăzută de art. 6.3 lit. b din contract. Astfel, s-a arătat de către reclamantă că în decizia sa Curtea de Apel Oradea nu a reținut culpa sa în întârzierea lucrărilor, iar pârâta nu a făcut nicio obiecție cu privire la calitatea acestora.

Faptul că reclamanta a emis la data 25.09.2012 factura nr. 6060301 nu are nicio relevanță cu privire la momentul la care s-a născut dreptul său de creanță cu privire la suma de 43.208,46 lei si care a fost 06.09.2011.

Prin urmare, și cu privire la această sumă s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta C. SRL, care a solicitat anularea acesteia și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea apelului, apelanta a susținut următoarele :

Hotărârea este greșită, fiind efectul necoroborării înscrisurilor depuse în probațiune.

Cele 2 sume - sumele facturate ca și contravaloare lucrări și sumele facturate ca și garanție de bună execuție - trebuie tratate distinct, ele având momente de începere și termene separate de curgere a prescripției extinctive sumele reprezentând contravaloarea lucrărilor.

Termenul de prescripție a început să curgă doar la 30 de zile de la emiterea facturii în august 2012.

Potrivit art. 4.3. din contract, plățile se fac în 30 de zile de la primirea facturii de către beneficiar.

Potrivit art. 6.2 din contract, "fiecărei facturi i se va anexa un raport al lucrărilor executate conform planului de plăți";.

La data finalizării lucrărilor se va plăti maxim jumătate din valoare contractuală. Deci, potrivit contractului, factura finală de lucrări trebuia să o emită doar după finalizarea lucrărilor, în baza unui raport al lucrărilor executate, plătibilă în 30 de zile de la ajungerea ei la beneficiar.

Reclamanta a încercat să factureze lucrările finale cu factura nr.6060232/09.05.2011, refacturată apoi cu nr. 6060238/02.08.2011, respectiv factura nr.6060237/26.07.2011, ambele anulate.

Cât privește factura nr.6060232, prin adresa nr.158/2011 emisă de R., care are ca și anexă factura respectivă, s-a cerut anularea acesteia (ca și a facturii 6060234), cu mențiunea că "refacturarea și plata serviciilor prestate (în speță diferență 20% servicii proiectare) se va putea face când toate prevederile contractului privind partea de proiectare si dezvoltare sunt 100 % îndeplinite. Cu alte cuvinte, R. restituie facturile respective uzând de dispozițiile art. 6.2 din contract. Raportat la această stare de fapt este absurd ca de la emiterea facturii anulate în urma solicitării R. conform contractului de dezvoltare, să curgă un termen de prescripție. Practic pârâta a invocat că acele servicii nu sunt scadente, susținând că ele se datorează potrivit art. 6.2. din contract doar după finalizarea 100% a contractului, apelanta fiind de acord cu aceste susțineri.

La fel, în privința facturii 6060238 ce cuprinde printre altele și aceleași lucrări de proiectare ca și factura 6060232, trebuie analizată corespondența dintre părți, respectiv adresa 204/12.08.2011 emisă de R. ca răspuns la adresa apelantei 59/02.08.2011, rezultând fără echivoc că "facturile aferente acestei adrese, vă vor fi transmise spre anulare, refacturarea se va face după clarificarea acestui proiect din toate punctele de vedere". Or, obiectul adresei 59/2011 îl reprezentau exact lucrările de proiectare și situația de lucrări 5. În concluzie, este evident că R. a invocat în mod constant clauza 6.2. din Contract, având pretenția să emită factura finală de lucrări doar după clarificarea și remedierea tuturor reclamațiilor lor.

Cât privește factura 6060237/26.07.2011 ce cuprinde lucrări de construcții, R., prin mail din 8 august 2011, provenit de la reprezentantul R., S.V., a solicitat anularea acesteia și refacturarea separată. Lucrările confirmate de R. - 45000 EUR + TVA separat pentru a fi plătite, iar diferența urma să fie facturată doar după finalizarea lucrărilor - în aplicarea art. 6.2. din contract. în acest sens s-a și procedat, fiind emisă factura 6060241/08.08.2011 - anexa 9 la apel , pentru lucrările executate în valoare de 217.609,47 lei. După cum rezultă din corespondența ulterioară dintre părți, R.R. SA nici în cursul anului 2012 și nici anul 2013 nu a confirmat finalizarea lucrărilor. În aceste condiții, în opinia R., diferența de plată nu a fost scadentă în cursul anului 2012.

Ceea ce rezultă din cele de mai sus este faptul că raționamentul primei instanțe a fost unul greșit, bazându-se pe o apreciere trunchiată a probelor ce reflectă în mod detaliat și complet corespondența și înțelegerea părților. Este evident că R.R. SA a invocat (raportat la lucrările cuprinse în facturile nr.6060232 - refacturată nr.6060234, ambele anulate, respectiv raportat la factura nr.6060237, anulată și refacturată la acel moment parțial doar pentru lucrările confirmate ca stadiu de execuție 100% - nr.6060241- de departamentul de construcții al R.), neexigibilitatea sumelor facturate, raportat la art. 6.2 din Contractul de dezvoltare - inclusiv că au fost emise anterior semnării procesului verbal de recepție finală a lucrărilor din 28.07.2011, semnat și acela cu obiecțiuni.

În aceste condiții, sumele nefiind scadente, nu putem vorbi de curgerea unui termen de prescripție.

În plus, judecătorul fondului acreditează în mod nelegal cu efecte juridice 2 acte juridice anulate!

Potrivit judecătorului fondului, prescripția dreptului la acțiune a început să curgă la data emiterii facturilor anulate.

Or, este cert că cele 2 facturi au fost anulate. Se pune întrebarea care este efectul acestor acte anulate. Potrivit vechiului Cod civil, principiul retroactivității este propriu nulității actului juridic civil: "retroactivitatea efectelor nulității, în sensul că efectele nulității se produc din momentul încheierii actului juridic";. În aceste condiții, facturile anulate nu pot produce efecte juridice - implicit declanșarea termenului de prescripție.

Față de cele de mai sus rezultă că prescripția a început să curgă abia la 30 de zile de la data comunicării facturii 6060245/31.08.2012, factura fiind comunicată cu adresă de înaintare și confirmare de primire - anexa 11 la apel.

Începerea cursului prescripției extinctive doar la lămurirea situației creanțelor reciproce.

Potrivit adresei nr.238 - emisă de R.R., facturile din 2011 au fost trimise subscrisei pentru anulare, până la reglementarea situației de mai jos (compensarea penalităților de 522.000 lei cu restul din contract de 110.000 euro).

Prin urmare, sumele respective au fost nescadente - amânate la plată, prin convenția părților. Scadența a fost amânată până la reglementarea situației privind eventuala compensare debit/penalități. Această situație a fost reglementată abia prin decizia Curții de Apel Oradea nr. 76/2015 în dosarul nr. 8253/111/2012/al, prin care contestația R. de neînscriere a creanței - penalități în tabelul de creanțe al reclamantei a fost respinsă.

Practic doar de la acest moment, potrivit înțelegerii părților la inițiativa R. prin adresa 238, suma de 110.000 euro a fost scadentă. Deci, dată fiind scadența acestei sume doar după clarificarea situației privind penalitățile prin decizia Curții din 23.04.2015, de la acest moment se calculează termenul de prescripție, anterior sumele nefiind scadente prin acordul părților de amânare la plată.

Oricum, a emis facturile în 2012 pentru sumele respective, pentru a se putea opera o compensare legală dacă instanțele - Curtea de Apel - ar fi menținut înscrierea în tabel a penalităților calculate de R.. În cel mai exigent mod, de la această dată trebuie socotit cursul prescripției extinctive, situație în care acțiunea a fost depusă în termenul de 3 ani.

Termenul de prescripție chiar început în 2011, s-a întrerupt și suspendat în repetate rânduri.

În opinia primei instanțe, singura întrerupere a termenului de prescripție a operat prin recunoașterea de datorie cuprinsă în adresa 238/28.09.2011 emisă de R., potrivit căreia "restul de achitat conform contract este de 110.000 euro".

În cauză au intervenit mai multe întreruperi a prescripției extinctive. Astfel, potrivit Decretului nr. 167/1958, "Art. 16. Prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția."

Actele de recunoaștere a datoriei care au generat întreruperea cursului prescripției extinctive, provenite de la R.R. SRL sunt: adresa 238/28.09.2011; corespondenta e-mail din 28.02.2012, orele 9.34, provenită de la Voicu Sucala - R.R. SRL, potrivit căreia R. se obligă prin reprezentant să achite 100% din datoria confirmată prin adresa 238 în 2 tranșe de 50% fiecare, condiționat de efectuarea unor lucrări; corespondenta e-mail din 12.04.2012, provenită de la V.S. - R.R. SRL, în același sens al recunoașterii datoriei; corespondenta e-mail din 12.09.2012, orele 11.54, respectiv 24 septembrie 2012, orele 10.50, provenită de la V.S. - R.R. SRL, potrivit căreia R. era de acord cu "încheierea în termeni amiabili a contractului", deci plata diferenței de preț doar în situația îndeplinirii de către noi integral a solicitărilor R..

Față de întreruperile de prescripție operate prin recunoașterile mai sus indicate, ultimul act de recunoaștere a datoriei fiind din 12.09.2012, este clar că la data depunerii acțiunii nu era prescris dreptul material la acțiune, ca urmare a faptului că nu s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani.

Prima instanță a stabilit că s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă, dat fiind că dreptul de creanță s-a născut la data de 06.09.2011, pentru suma de 43.208,46 lei - momentul la care a fost comunicat apelantei procesul-verbal la terminarea lucrărilor încheiat la 28.07.2011, aceasta fiind absentă la recepție. Or, restituirea acestei garanții, de 5% din lucrări, se face în condițiile art. 6.4 lit. b.

Potrivit contractului, aceasta se restituie, în prima situație, "prin adresa scrisă însoțită obligatoriu de procesul-verbal de recepție la terminarea lucrării semnat de beneficiar si preluarea fără deficiente a obiectivului. În aceste condiții, dat fiind că imobilul nu a fost preluat fără obiecțiuni la data de 28.07.2011, fiind formulate cereri de remediere, este evident că judecătorul fondului a greșit când a socotit că prescripția a început să curgă la comunicarea procesului-verbal cu obiecțiuni.

A doua situație în care se restituie această garanție este după remedierea deficiențelor notificate de beneficiar. Astfel: - dacă în procesul-verbal de recepție sunt obiecțiuni (în cazul nostru cele din Anexa 2 ), termenul de remediere este de 90 de zile.

Acest ultim document este deosebit de important sub aspectul nașteri dreptului de a cere restituirea garanției de 5%. Astfel, în cuprinsul adresei 8/16.04.2013 apelanta comunică că "Aspectele din Anexa 2 care nu au putut fi rezolvate se regăsesc în renunțările valorice care v-au fost transmise". Este evident că acesta este momentul care a determinat nașterea dreptului nostru de a recupera garanția de 5%. or, raportat la acest moment, nu s-a împlinit nici pe departe termenul de prescripție al dreptului la acțiune. Va soma în acest sens, iar dacă executantul nu dă curs somației, investitorul este în drept să execute remedierile pe cheltuiala și riscul executantului în culpă".

Raportat la cele de mai sus, este evident că dreptul de a cere restituirea procentului de 5% din garanția reținută s-a născut abia după remedierea deficiențelor reclamate sau după remedierea lor de către beneficiar și decontarea lucrărilor din garanție. Or, societatea a încercat să remedieze toate deficiențele reclamate de R.R. SRL, ultima intervenție fiind în cursul anului 2013 - adresa noastră 6/27.03.2013, cu răspunsul R. 179/15.04.2013 și în final adresa nr. 8/16.04.2013 - anexele 15,16 și 17 la apel.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în prezentul litigiu.

În motivarea întâmpinării, intimata a susținut următoarele :

Instanța de fond a respins acțiunea în considerarea împlinirii termenului de prescripție extinctivă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, termen care a început să curgă la data emiterii facturilor nr. 6060238/02.08.2011 și 6060237/09.05.2011, respectiv care a fost întrerupt urmare a emiterii adresei nr. 238/28.09.2011, expirând la data de 28.09.2014. De asemenea, în ceea ce privește suma de 43.208,46 lei reprezentând 50% din garanția reținută conform contractului, instanța de fond a reținut, în mod corect, faptul că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă la data de 06.09.2011 (data comunicării către C. a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor), expirând la data de 06.09.2014.

În susținerea apelului, C. invocă o serie de interpretări proprii aduse prevederilor contractuale și corespondenței purtată între părți, precum și o serie de înscrisuri noi (adrese, corespondență electronică) pe care partea le consideră dovezi ale întreruperii cursului prescripției extinctive.

Apelanta susține în mod nejustificat faptul că termenul de prescripție a început la 30 zile de la emiterea facturii nr. 6060245/31.08.2012

Apelanta admite faptul că s-a procedat la anularea celor două facturi referitoare la lucrări de execuție și lucrări de proiectare (factura nr. 6060238/02.08.2011, respectiv Factura nr. 6060232/09.05.2011) din cauza nerespectării condițiilor contractuale pentru emiterea lor (art. 6.2, 6.3 din contract), în condițiile în care aceasta precizează că gumele vor fi scadente după clarificarea situației și remiterea facturilor pentru lucrările cuprinse în documentele de decontare anulate";.

Din înscrisurile depuse la dosar se poate observa că situația executării lucrărilor nu a fost clarificată nici măcar în 2012, astfel încât nu se justifica nici emiterea facturii în anul 2012.

În realitate, pentru a se aprecia asupra nașterii dreptului de creanță nu au nicio relevantă nici anularea facturilor inițial emise si nici necesitatea clarificării situației contractuale, de vreme ce momentul la care serviciile facturate au fost prestate a avut loc în 2011 - anul emiterii celor două facturi.

Conform prevederilor art. 6 alin. 1 din Legea contabilității nr. 82/1991: "(1) Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ."; De asemenea, potrivit Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 2226/20062 (Anexa nr. 3 - Normele de întocmire și utilizare a facturii";), factura servește ca "documente baza căruia se întocmește instrumentul de decontare a bunurilor livrate și a serviciilor prestate";.

Potrivit art. 1341 alin.1 Cod fiscal (în forma în vigoare la data emiterii facturilor inițiale): "faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor";.

De asemenea, conform art. 155 alin. 1 teza I Cod fiscal: persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, alta decât o livrare/prestare fără drept de deducere a taxei, conform art. 141 alin. 1 și 2, trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, cel târziu vână în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care ia naștere faptul generator al taxei cu excepția cazului în care factura a fost deja emisă";. Prevederile legale mai sus reflectă un aspect important: emiterea facturii reflectă prestarea serviciilor de către emitent astfel încât la acel moment ia naștere dreptul emitentului de a obține plata serviciilor facturate (în termenii și condițiile prevăzuți de contracte). Nu se poate susține în mod pertinent faptul că dreptul de creanță ar lua naștere la un alt moment decât acela al executării prestației care l-ar îndreptăți pe prestator la o contraprestație.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958: "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită";.

În considerarea celor expuse anterior, dreptul la acțiune al C. pentru a obține contravaloarea lucrărilor de execuție si a lucrărilor de proiectare a luat naștere în anul 2011, la momentul emiterii celor două facturi (factura nr. 6060238/02.08.2011 și factura nr. 6060232 din 09.05.2011), neavând nicio relevantă faptul că R. R. SA a invocat neexigibilitatea sumelor facturate"; .

Aprecierile cocontractantului asupra exigibilității/neexigibilității unei creanțe nu au niciun efect creator/extinctiv asupra dreptului de creanță în sine.

Faptul emiterii facturii nr. 6060245/31.08.2012 nu prezintă, de asemenea, importanță pentru determinarea momentului la care a luat naștere dreptul la acțiune, de vreme ce inclusiv C. admite faptul că această factură a fost emisă ulterior executării lucrărilor, momentul generator al dreptului de creanță nefiind schimbat.

Mai mult decât atât, chiar și luând în considerare adresa nr. 238/28.09.2011 (pe care instanța de fond a avut-o în considerare drept cauză de întrerupere a cursului prescripției), C. a dat dovadă de pasivitate vădită, termenul de prescripție expirând la data de 28.09.2014, cu mult înaintea datei introducerii acțiunii.

Apelanta invocă în mod neîntemeiat intervenirea unor cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive

C. înțelege să aducă în discuție, față de argumentul potrivit căruia termenul de prescripție a început să curgă în anul 2011, faptul că în speță ar fi intervenit mai multe întreruperi ale cursului prescripție.

După cum a fost subliniat în jurisprudență: "actul de recunoaștere trebuie să rezulte din manifestarea de voință a persoanei în folosul căruia curse prescripția extinctivă și să privească dreptul supus sancțiunii civile."; De asemenea, doctrina a reținut faptul că, pentru a produce efect întreruptiv, recunoașterea trebuie:"1. să fie voluntară; 2. să fie neîndoielnică; 3. să fie pură și simplă; 4. să fie formulată înăuntrul termenului de prescripție";.

Corespondența depusă de către apelantă nu conține niciun act de voință în sensul recunoașterii unei datorii a R.. Dimpotrivă, sunt reflectate o serie de deficiențe care au afectat lucrările executate de către C., precum și solicitările repetate ale intimatei pentru remedierea lor.

Nu în ultimul rând, corespondența din data de 12.09.2012 (anexa nr. 14 a apelului) face referire la un "viitor angajament"; fără să existe mențiuni privind obiectul angajamentului, dacă acesta se referă la efectuarea unor plăți, cuantumul acestora, etc. Nu se poate invoca asemenea corespondentă drept o manifestare de voință în sensul admiterii existentei unui debit reprezentând sumele pretinse în cauza de fată.

Înscrisurile depuse de către apelantă nu relevă existența unui act de recunoaștere cert, neechivoc, referitor la sumele pretinse în cauza de față.

Mai mult decât atât, în ceea ce privește proba testimonială propusă de către apelantă, vă rugăm să o respingeți ca fiind neutilă cauzei, de vreme ce eventuala recunoaștere a debitului trebuia să fie exprimată în mod clar, voluntar de către R., iar nu să fie obiectul unor declarații de martori.

Apelanta invocă, în susținerea tezei sale privind neîndeplinirea termenului de prescripție în ce privește suma reprezentând garanție, faptul că procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost încheiat cu obiecțiuni.

Este necesar a sublinia argumentația dezvoltată de C. în primă instanță: "prin hotărârea Curții de Apel Oradea, dată în contestația R. împotriva tabelului preliminar de creanțe, s-a stabilit că nefinalizarea la timp a lucrării nu ne este imputabilă. Cât privește problema calității, atâta timp cât lucrarea a fost recepționată de R., iar până la această dată nu am primit obiecții privind calitatea lucrărilor, este evident că suma se cuvine să ne fie deblocată si achitată";. Așadar, C. a apreciat de la bun început faptul că era îndreptățită la restituirea garanției începând cu data încheierii procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Față de linia de argumentație expusă în apel, asupra limitelor efectului devolutiv al apelului, prevăzute de art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă potrivit căruia: "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare";.

Practic, observând faptul că instanța de fond a luat în calcul data comunicării procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor (06.09.2011), C. a înțeles să-si modifice susținerile, criticând în mod cu totul nejustificat analiza realizată de prima instanță.

Apelanta a apreciat că este îndreptățită la restituirea garanției de 5% începând cu momentul realizării recepției la terminarea lucrărilor (în cazul de față, data comunicării procesului verbal - 06.09.2011, de vreme ce C. a absentat la data predării).

Drept consecință, termenul de prescripție de 3 ani, calculat potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit la data de 06.09.2014, cu un an înainte de depunerea cererii de chemare în judecată.

Faptul emiterii facturii nr. 6060301 la data de 25.09.2012 nu prezintă nicio relevanță în speță, de vreme ce însăși C. a menționat în cererea de chemare în judecată faptul că apreciază că era necesară restituirea garanției începând cu data predării obiectivului; C. menționează, în argumentația dezvoltată în apel, faptul că nu ar fi fost în măsură să finalizeze intervențiile pentru remedierea deficiențelor decât abia în 2013 - factura nr. 6060301/2012 neavând așadar, nici măcar în optica apelantei, vreo importanță.

Nici în situația acestei sume nu a fost dovedită incidența unei cauze de întrerupere / suspendare a termenului de prescripție.

Analizând sentința atacată, în raport de motivele de apel formulate, Curtea reține următoarele :

Prima instanță a reținut că este incidentă prescripția extinctivă pentru întreaga sumă solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Apelanta prin criticile formulate analizează problema prescripției din mai multe perspective, susținând că aceasta nu a intervenit.

Astfel cum a apreciat și prima instanță, dar și apelanta, prescripția trebuie analizată distinct pentru suma de 43.208,46 lei ce reprezintă garanția pentru finalizarea la timp și de calitate a lucrărilor contractate prevăzută la art. 6.3 lit. b din contract, față de suma de 613.259,79 lei ce reprezintă prețul lucrărilor executate.

Curtea are în vedere că, raportat la data nașterii raportului juridic dintre părți, dreptul aplicabil în materie este decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În ce privește suma solicitată cu titlu de preț al lucrărilor executate, pentru a se stabili începutul termenului de prescripție, prin raportare la dispozițiile art. 7 din acest act normativ, trebuie observat conținutul contractului dintre părți.

Astfel, în conformitate cu art. 4.2, 4.5 și 6.2 alin. 1 teza I din contract, toate plățile se fac în termen de 30 de zile de la primirea facturii de către beneficiar.

Potrivit art. 6.2 alin. 3, ultima factură, care trebuia să reprezinte minim jumătate din valoarea lucrărilor în baza alin. 2, va fi emisă după semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Procesul-verbal a fost încheiat la data de 28.07.2011, în absența reprezentanților apelantei, lucrările fiind predate intimatei la aceeași dată, astfel cum apelanta însăși recunoaște prin cererea de chemare în judecată. Actul de recepție a fost comunicat apelantei abia la 06.09.2011, iar din actele dosarului nu rezultă că aceasta ar fi formulat obiecțiuni în legătură cu recepția efectuală.

Este adevărat că procesul-verbal constată deficiențe în realizarea lucrărilor, dar părțile nu au convenit prelungirea termenului de finalizare, nici acordarea unui termen suplimentar pentru remedierea deficiențelor constatate.

Astfel, conform procesului-verbal, comisia de recepție recomandă acceptarea recepției cu remedierea deficiențelor constatate.

În ce privește adresa nr. 238 din 28.09.2011, invocată de apelantă, nici prin aceasta intimata-pârâtă nu a înțeles să prelungească termenul de execuție stabilit, inițial, prin contract pentru data de 30.04.2011, iar apoi la 30.05.2011, ci doar că ia în considerație prelungirea termenului la 30.07.2011 prin semnarea unui act adițional la contract. Totodată, prin aceeași adresă, intimata comunică apelantei că față de momentul recepției a rezultat o întârziere de 58 de zile, astfel că a calculat penalități de întârziere de 522.000 lei, conform contractului, solicitând anulare facturii 6060242 din 15.09.2011.

Întrucât suma de 613.252,79 lei reprezintă mai puțin de jumătate din valoarea totală a contractului, 370.000 euro, Curtea apreciază că obligația de plată a acesteia a devenit scadentă la expirarea termenului de 30 de zile de la data comunicării procesului-verbal de recepție, astfel cum rezultă din coroborarea clauzelor contractuale menționate anterior. Nu poate fi avut în vedere momentul încheierii actului, căci apelanta nu a avut cunoștință de acest fapt. Astfel, de la data de 06.10.2011 a început să curgă termenul de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut la art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958.

În consecință, în aprecierea instanței de apel, nu au relevanță datele la care apelanta a emis cele două rânduri de facturi în ce privește începutul termenului de prescripție. Așadar, și considerentele primei instanțe, în sensul că prescripția a început să curgă la data de 02.08.2011 respectiv la data de 09.05.2011, sunt greșite.

Contractul încheiat nu permite apelantei, în calitate de executant, să aleagă liber momentul emiterii facturilor și, implicit, începerea cursului prescripției. Atât stabilirea pe cale contractuală a termenului de finalizare a lucrărilor cât și a momentului emiterii ultimei facturi se opun unei astfel de concluzii.

Contrar susținerilor apelantei, începutul termenului de prescripție prețului serviciilor prestate în contractul de antrepriză încheiat nu este condiționată de executarea conformă a obligației corelative. Acest aspect privește temeinica pretenției sale. Raportat la art. 7 alin. 3 din decretul 167/1958, dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv, cum este situația în speță, prescripția începe să curgă la data când a expirat termenul.

În ce privește susținerile apelantei în sensul că a fost întrerupt cursul prescripției prin recunoașterile făcute de intimata-pârâtă, prin reprezentanții săi, Curtea urmează să analizeze fiecare fapt invocat în parte, în raport de dispozițiile art. 16 lit. a din decret.

O astfel de recunoaștere a operat, în opinia apelantei și a tribunalului, prin adresa nr. 238 din 28.09.2011, analizată parțial mai sus. Contrar celor susținute de apelantă și reținute de prima instanță, prin această adresă pârâta nu a recunoscut obligația de plată a sumei pretinse de reclamantă, ci a recunoscut că potrivit contractului încheiat a mai rămas de plată suma de 110.000 euro. Or, acest aspect rezultă din scăderea din valoarea contractului prevăzută la art. 4.1 a sumelor pe care pârâta dea le achitase pe baza facturilor emise de reclamantă. Mai mult, prin pretinsa recunoaștere, pârâta condiționează executarea obligației de plată a diferenței de preț conform contractului de reglementarea situației privind întârzierea de către reclamantă a executării propriilor obligații. În consecință, nu suntem în prezența unei recunoașteri neechivoce din partea pârâtei, astfel că prin adresa menționată nu a operat întreruperea termenului de prescripție.

Aceleași considerente sunt incidente și în privința corespondenței electronice invocată de apelantă. Prin aceasta, intimata a înțeles să condiționeze executarea propriilor obligații de executarea celor ce reveneau apelantei conform contractului. Nici una din propunerile și solicitările părților nu s-au concretizat într-un acord care să modifice contractul inițial.

Prin apelul formulat, apelanta mai susține că termenul de prescripție a început să curgă de la lămurirea situației creanțelor reciproce conform aceleiași adrese, care s-a produs prin decizia 76/2015 a Curții de Apel Oradea prin care s-a constatat că intimata-pârâtă nu are dreptul la penalitățile contractuale pretinse.

În aprecierea instanței de apel, prin adresa nr. 238 din 28.09.2011 nu a intervenit un nou acord al părților distinct sau modificator al contractului inițiale. Emitentul adresei, pârâta în cauză, a refuzat plata facturii remise de cealaltă parte, făcând referire la situația executării obligațiilor interdependente izvorâte din contractul sinalagmatic încheiat. Astfel cum s-a reținut anterior, pârâta nu a înțeles să acorde reclamantei un nou termen de execuție a lucrărilor.

Împrejurarea că apelanta-reclamantă a înțeles să aștepte definitivarea judecății în ce privește pretinsul drept al intimatei-pârâte la penalități, fără să acționeze în ce privește pretinsul drept al său la contravaloarea lucrărilor de construire, nu prezintă însemnătate în ce privește cursul prescripției.

Nimic nu o împiedica pe apelantă să acționeze încă de la data de 06.10.2017 în vederea realizării dreptului său.

În ce privește declarațiile martorilor ascultați, nici unul din aceștia nu a confirmat o recunoaștere din partea intimatei-pârâte a sumelor pretinse de apelantă. Declarațiile martorilor relevă faptul că părțile negociau în legătură cu aspectele legate de executarea obligațiilor contractuale, fără să fi ajuns la o înțelegere.

Astfel cum a susținut apelanta, în ce privește începutul termenului de prescripție pentru suma de 43.208,46 lei, este aplicabil art. 6.3 lit. b, cu precizarea că în speță recepția s-a efectuat cu obiecțiuni. În aceste condiții, părțile puteau stabili un termen pentru remedierea deficiențelor, de maxim 90 de zile de la recepție, ceea ce nu s-a făcut. Reținând acest termen maxim ca un termen suspensiv pentru solicitarea de restituire a garanției pentru finalizarea la timp a lucrărilor și față de momentul când faptul recepției lucrării a ajuns la cunoștința apelantei, Curtea apreciază că începutul cursului prescripției extinctive a început să curgă, în privința acestui drept, la data de 05.12.2011.

Pentru aceste motive, Curtea apreciază că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune este corectă, astfel că a menținut sentința apelată, respingând, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., apelul ca nefondat.

Întrucât, față de soluția ce se va pronunța, apelanta este în culpă procesuală, în temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., având în vedere dovezile depuse la dosar în privința onorariului de avocat achitat, Curtea a obligat apelanta să plătească intimatei suma de

← Legea nr. 571/2003, art. 140 alin. (2) lit. f), art. 141 alin....		în aceste condiţii devin aplicabile dispoziţiile art.67311... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Prescripţii - litigii cu profesionişti. acțiune în răspundere contractuală. intervenţia prescripţiei extinctive în reglementarea decretului 167/1958. începutul termenului de prescripție