Principiul securităţii circuitului civil. Contract de garanţie. Urmărire silită imobiliară. Contestaţie la executare
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1718 Legea nr. 58/1998, art. 79 alin. (2) C. proc. civ., art. 376, art. 488, art. 494
Executarea silită este o instituţie procedurală al cărei scop final este realizarea definitivă şi practică a drepturilor care au fost recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu prevăzut de lege.
De vreme ce dispoziţiile legale criticate sancţionează comportamentul ilicit al debitorului, nu se poate susţine că acestea aduc atingere dreptului său de proprietate privată, care trebuie exercitat în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor celorlalte persoane.
Astfel, toţi cei îndreptăţiţi la realizarea unor drepturi şi interese legitime, în baza unui titlu executoriu, beneficiază de aplicarea prevederilor art. 488 şi ale art. 494 din Codul de procedură civilă, referitoare la posibilitatea urmăririi bunurilor imobile ale debitorului.
Aşadar, în cadrul realizării unui drept al creditorului nu este vorba de încălcarea în mod arbitrar a dreptului de proprietate al debitorului, ci de calea legală de urmat în vederea asigurării executării obligaţiei corelative acestui drept, stabilită potrivit legii, în acord cu dispoziţiile constituţionale.
C.C., decizia nr. 474 din 22 septembrie 2005 (M. Of nr. 990 din 8 noiembrie 2005)
Notă: Legea bancară nr. 58/1998 a fost republicată (M. Of. nr. 78 din 24 ianuarie 2005) cu un nou titlu, şi anume Legea privind activitatea bancară, iar ca urmare a renumerotării textelor, art. 56 alin. (2) a devenit art. 79 alin. (2), având acelaşi conţinut.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, îl constituie dispoziţiile art. 1718 C. civ., art. 376, art. 488 şi art. 494 C. proc. civ. şi ale art. 56 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară.
în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că textele de lege criticate aduc atingere dispoziţiilor art. 44 alin. (2) teza întâi, art. 53 alin. (1), art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1) şi ale art. 136 alin. (5) din Constituţie. în acest sens arată că reglementarea unei posibilităţi de trecere a bunurilor imobile din patrimoniul debitorului în patrimoniul creditorului, fără a exista un caz dintre cele prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie, constituie o „anulare a dreptului de proprietate privată” al debitorului.
Pe de altă parte, consideră că textele de lege criticate sunt reglementate prin legi ordinare, contravenind astfel prevederilor art. 136 alin. (5) din Constituţie.
Dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 şi ale art. 376 din Codul de procedură civilă, prin care se acordă băncilor posibilitatea de a executa silit, chiar în mod arbitrar, obligaţiile de restituire a unor sume de bani înscrise în contractele de credit şi garanţie, fară ca aceste obligaţii de plată să fie stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aduc atingere prevederilor art. 124 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie.
în argumentarea criticii de neconstituţionalitate potrivit căreia textele deduse controlului reglementează posibilităţi de trecere a bunurilor imobile din patrimoniul unei persoane fizice în acela al alteia, iar prin aceasta „se anulează pur şi simplu dreptul de proprietate privată, ocrotit de Constituţie”, autorii excepţiei utilizează o premisă greşită, rezultat al absolutizării exerciţiului dreptului de proprietate.
în acest sens, se face abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Curtea a reţinut că finalitatea acestor prevederi constituţionale constă în asigurarea realizării dreptului de proprietate, ca drept subiectiv fundamental, într-o dimensiune rezonabilă, de natură să asigure respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale altor subiecte de drept cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.
în condiţiile în care participarea la circuitul civil, componentă esenţială a vieţii sociale, cu corolarul său - dobândirea de drepturi şi asumarea de obligaţii constituie însăşi raţiunea de a fi a oricărui subiect de drept, Curtea a apreciat că ar fi fost un nonsens ca din acest circuit să fie exclus dreptul de proprietate, în maniera preconizată de autorul excepţiei. A accepta un atare punct de vedere ar însemna a institui o clauză de nerăspundere pentru titularul obligaţiei asumate (debitor), pus astfel la adăpost împotriva valorificării
silite a creanţei de către creditorul său. Realizarea dreptului acestuia din urmă ar deveni dependentă exclusiv de bunul plac al debitorului, ceea ce ar afecta esenţial securitatea circuitului civil. Aşa fiind, Curtea a constatat că, examinate în contextul acestor consideraţii principiale, reglementările legale deduse controlului îşi relevă utilitatea şi perenitatea, ele constituindu-se în limitări necesare ale dreptului de proprietate, impuse de raţiuni sociale majore şi instituite de legiuitor în cadrul competenţei sale constituţionale.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate.
| ← Contract de fidejusiune. Contract de ipotecă. Caracter... | Principiul inviolabilitătii dreptului de proprietate.... → |
|---|
