Fidejusiune. Renunţarea la beneficiul de discuţiune. Principiul autonomiei de voinţă
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1662 teza a Il-a
Renunţând pe cale convenţională la beneficiul de discuţiune, fidejusorul, în conformitate cu principiul autonomiei de voinţă, consacrat de art. 5 şi art. 969 C. civ., şi-a dat acordul cu privire la naşterea unui raport juridic
între el şi creditor, în temeiul căruia renunţă la o facultate pe care legea i-o conferă.
Art. 1662 C. civ. lasă fidejusorului libertatea de a adopta sau nu o anumită conduită, dincolo de orice factor coercitiv care ar transpune problema în sfera viciilor de consimţământ. Aşa fiind, fidejusorului nu i se impune prin lege, în cadrul raporturilor contractuale, obligaţia la care nu a achiesat.
C.C., decizia nr. 42 din 3 februarie 2004 (M. Of. nr. 182 din 3 martie 2004)
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 1662 teza a Il-a din Codul civil. Textul legal criticat are următorul conţinut:
Art. 1662: „Fidej uşorul nu este ţinut a plăti creditorului, decât când nu se poate îndestula de la debitorul principal asupra averii căruia trebuie mai întâi să se facă discuţie (urmărire), afară numai când însuşi a renunţat la acest beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul. în cazul din urmă, efectul obligaţiei sale se regulează după principiile statornicite în privinţa datoriilor solidare”.
în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea arată că prevederile art. 1662 teza a Il-a C. civ. creează posibilitatea pentru creditor de a impune fidejusorului să renunţe la beneficiul de discuţiune, fapt ce este de natură a încălca dreptul de proprietate al acestuia din urmă. Astfel, creditorul se poate îndestula din averea fidejusorului, eludând posibilitatea urmăririi în prealabil a averii debitorului principal.
Reglementarea renunţării la beneficiul de discuţiune pe cale convenţională contravine prevederilor constituţionale, întrucât obligaţia statului de a garanta dreptul de proprietate nu se regăseşte şi în dispoziţiile speciale referitoare la efectele fidejusiunii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că, acceptând postura de fidej uşor, de neconceput fără acordul exprimat în acest sens, persoana în cauză este prezumată că a cunoscut reglementarea legală aplicabilă în materie, potrivit principiului nemo censetur ignorare legem, şi prin urmare ea şi-a asumat în cunoştinţă de cauză riscurile pe care le antrena o asemenea calitate, şi anume cele care decurg din renunţarea la beneficiul dis-cuţiunii sau din obligarea solidară cu datornicul în executarea obligaţiilor pe care s-a angajat să le garanteze.
Culpa sa este cu atât mai evidentă cu cât dispoziţia legală cuprinsă în art. 1662 teza a Il-a C. civ. are caracter imperativ numai în măsura în care fidejusorul a stipulat în mod expres în cadrul contractului de garanţie renunţarea, la beneficiul de discuţiune. Aşa fiind, fără această stipulaţie expresă,
fidejusorul unei obligaţii civile nu este ţinut a plăti creditorului, decât când acesta nu se poate îndestula de la debitorul principal, lipsa lui de diligenţă sub acest aspect, cu consecinţele drastice pe care este ţinut să le suporte, neputând constitui motiv de critică a reglementării legale aplicabile.
Prin urmare, raportând aceste consideraţii la domeniul particular al criticii de neconstituţionalitate în prezenta cauză, consacrarea, prin norma legală criticată, în aplicarea principiului autonomiei de voinţă, a posibilităţii fidejusorului de a renunţa la beneficiul de discuţiune nu relevă nici o contradicţie cu prevederile constituţionale de referinţă. Textul are, desigur, în vedere o persoană majoră, înzestrată cu discernământ şi diligenţă, al cărei act de dispoziţie dă expresie unei voinţe conştiente şi libere. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o asemenea renunţare s-a produs în circumstanţe de natură să releve absenţa uneia dintre aceste premise indispensabile, instanţa ordinară va putea să invalideze actul de dispoziţie al fidejusorului în procesul de aplicare a legii, de competenţa sa exclusivă, fără ca o atare soluţie să pună în vreun fel la îndoială corectitudinea reglementării şi, cu atât mai puţin, constituţionalitatea acesteia.
Curtea a constatat că, întrucât incidenţa reglementării criticate este subsecventă acordului de voinţă intervenit între toate părţile contractante, nu există nici un temei în raport de care să se poată reţine că aceasta ar contraveni art. 44 şi 136 din Constituţie, republicată. O atare concluzie se impune dacă se are în vedere faptul că dreptul de proprietate implică prerogativa dispoziţiei, a cărei exercitare în limite legale, inclusiv în sensul renunţării la respectivul drept, nu poate fi anihilată prin invocarea faptului că dreptul de proprietate este ocrotit şi garantat prin Constituţie, aceste norme de protecţie fiind, evident, inoperante împotriva voinţei titularului.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate.
Fidej usiunea
| ← Contract de fidejusiune. Contract de ipotecă. Acţiune în... | Contract de fidejusiune. Contract de ipotecă. Caracter... → |
|---|
