RECURS - LITIGIU CU PROFESIONIŞTI. INSOLVENŢĂ. CONTESTAŢIE LA TABELUL PRELIMINAR DE CREANŢE. ADMISIBILITATEA REDUCERII SUMEI PREVĂZUTĂ ÎN CLAUZA PENALĂ. CONDIŢII. -art.969, 970 Cod civil vechi; -art.1066 – 1072 Cod civil vechi.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 114 din data de 12.02.2013
SECȚIA A II - A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL.
RECURS - LITIGIU CU PROFESIONIȘTI. INSOLVENȚĂ. CONTESTAȚIE LA TABELUL PRELIMINAR DE CREANȚE. ADMISIBILITATEA REDUCERII SUMEI PREVĂZUTĂ ÎN CLAUZA PENALĂ. CONDIȚII.
-art.969, 970 cod civil vechi;
-art.1066 - 1072 Cod civil vechi.
Decizia nr.114/C/12.02.2013 a Curții de Apel Oradea - Secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința nr. 1473/F/2012, Tribunalul Bihor a respins ca nefondată excepția tardivității formulării contestației invocate de către creditorul S.C. A. S.R.L. B.
A admis în parte contestațiile formulate de debitorul S.C. D. I. S.R.L. O. în contradictoriu cu creditorii S.C. F. D.C.I. S.A. B., S.C. D. S.R.L. C. N., S.C. A. S.R.L. B., A. F. S.R.L. P., S.C. A. C. S.R.L. C. N. , M. C. N. și administratorul judiciar O. S. IPURL C.
A admis în parte contestația formulată de creditorul S.C. F. D.C.I. S.A. B. în contradictoriu cu administratorul judiciar O. S. IPURL C. N.
A admis contestațiile formulate de creditorii S.C. N. C. S.R.L. C. N., S.C. C., S.D. C. S.R.L. H. T. și S.C. M. S.R.L. C. N. și administratorul judiciar O. S. IPURL C. N.
A respins ca nefondată contestația formulată de creditorul S.C. D. S.R.L. C. N. în contradictoriu cu administratorul judiciar O. S. IPURL C. N.
A obligat administratorul judiciar să examineze declarațiile de creanță ale creditorilor S.C. N. C. S.R.L., S.C. C., S.D. C. S.R.L. și S.C. M. S.R.L.
A dispus modificarea parțială a tabelului preliminar de creanțe al debitorului S.C. D. I. S.R.L. după cum urmează :
- creditorul S.C. F. D.C.I. S.A. va fi înscris cu suma de 2.398.721, 16 lei la categoria creditori garantați și cu suma de 2.629.769, 77 lei la categoria creditori chirografari;
- creditorul M. C. N. va fi înscris cu suma de 10.771 lei.
- creditorul S.C. A. S.R.L. va fi înscris cu suma de 1.832.449, 6 lei;
- creditorul S.C. D. S.R.L. va fi înscris cu suma de 208.131 lei la categoria creditori chirografari.
A respins ca nefondate celelalte pretenții.
Analizând actele și lucrările dosarului judecătorul sindic a reținut că în urma examinării declarațiilor de creanță și a probelor depuse în susținerea lor administratorul judiciar a întocmit tabelul preliminar de creanță. Întrucât ele au fost contestate de către debitor și creditori invocându-se motive distincte, situația fiecăruia s-a examinată separat.
1. Creditorul S.C. F. DCI S.A. a solicitat înscrierea în tabelul preliminar de creanțe cu următoarele sume : 73.109, 69 lei debit principal și 9.506, 71 lei dobânzi aferente ( contractul de cesiune de creanță nr. 170/8.03.2010 ), 187.140, 5 lei debit principal și 13.856, 15 lei dobânzi aferente ( contractul de cesiune de creanță nr. 220/8.04.2010 ), 120.333, 44 lei debit principal și 8.625, 09 lei dobânzi aferente (contractul de cesiune de creanță nr. 314/31.05.2010 ), 2.518, 59 lei debit principal și 33.672, 87 lei dobânzi aferente ( contractul de cesiune de creanță nr. 199/19.03.2010 ), 18.051, 81 lei debit principal și 2.612, 15 lei dobânzi aferente ( contractul de cesiune de creanță nr. 197/19.03.2010 ), 1.824.487 lei debit principal necesionat, 13.159, 28 lei penalități de întârziere, 920.886, 26 lei penalități conform protocolului din data de 2.11.2009 scadente și neîncasate, 1.500.000 lei penalități de întârziere conform aceluiași protocol calculate până la data de 2.11.2009, 787.358 lei discount acordat potrivit aceluiași protocol.
În urma examinării declarației de creanță și a înscrisurilor anexate administratorul judiciar a procedat la înscrierea parțială a creditorului la categoria creditori chirografari.
Din probele administrate în cauză judecătorul sindic a reținut că între cele două părți s-a încheiat la data de 26.11.2007 contractul de vânzare-cumpărare nr. 401 prin care debitorul se obliga să cumpere și să promoveze de la creditor produse farmaceutice, medicamente, aparatură, instrumentar și accesorii medicale, substanțe active și concentrate pentru obținerea de produse comerciale, produse cosmetice și de toaletă și articole medicale în valoare totală de 3.300.000 lei. Pentru a preveni dificultățile legate de evaluarea judiciară a daunelor-interese s-a stipulat că în cazul în care plata se face cu întârziere sunt datorate penalități de întârziere în cuantum de 0, 2 % pe zi din suma neachitată, acestea putând depăși debitul principal ( art. 8.5 ).
Pe perioada executării contractului datorită dificultăților întâmpinate de debitor în executarea obligațiilor între părți s-au încheiat patru contracte de cesiune de creanță (170/8.10.2010, 228/8.04.2010, 314/31.05.2010 și 199/19.03.2010) prin care acesta transmitea în favoarea creditorului drepturile de creanță izvorâte din facturile cuprinse în anexa 2 pe care debitorul în calitate de cedent le avea de încasat de la CAS C. și B.. În nici unul dintre acestea nu se prevede în mod expres că în urma încheierii sale creditorul pierde dreptul de creanță izvorât în temeiul contractului nr. 401/26.11.2007, ele fiind concepute ca un mecanism prin intermediul căruia să se stingă o parte din datoriile acumulate de către debitor.
De altfel, contractul nr. 199/19.03.2010 în anexa 3 cuprinde o clauză superfluă care stipulează că în cazul în care, din orice motive, cuantumul creanței cesionate este micșorat/modificat, cesionarul este îndreptățit de a încasa contravaloarea facturilor fiscale prezentate în anexa 1 și accesoriile de la cedent. Singura modificare a raporturilor complexe stabilite între acestea vizează cuantumul penalităților, ele fiind micșorate prin anexa amintită pentru întârzieri de până la 90 de zile în raport de clauza penală inserată în contractul de vânzare-cumpărare.
Așa fiind, cele patru contracte de cesiune de creanță nu au fost de natură să majoreze sub aspectul debitului principal datoria înregistrată de către debitor, ci au fost concepute în vederea diminuării lui. Ele au intervenit ulterior încheierii de către părți a protocolului din data de 2.11.2009 în cadrul căruia au fost cuantificate debitele restante înregistrate până la acel moment de către debitor și s-a încercat reamenajarea raporturilor pentru viitor.
În aceste condiții la data de 2.11.2009 debitorul avea o obligație de plată principală izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare cuantificată la suma de 2.463.750, 93 lei. Plata acesteia a fost stabilită că va fi făcută prin intermediul a trei mecanisme : încheierea contractului de cesiune în data de 26.10.2009 pentru suma de 253.017, 4 lei, acordarea unui discount în cuantum de 712.860 lei inclusiv T.V.A. și emiterea a patru bilete la ordin cu scadență în intervalul 5.12.2009-5.03.2010.
Ulterior semnării protocolului părțile au continuat raporturile contractuale, debitorul acumulând datorii ce au determinat, între altele, încheierea contractelor de cesiune de creanță amintite anterior. De la acest moment decelarea drepturilor și a obligațiilor asumate corelativ de cele două părți trebuie să aibă în vedere conținutul protocolului și a contractelor încheiate ulterior, raportarea la contractul de vânzare-cumpărare nr. 401/26.11.2007 prezentând importanță numai pentru determinarea debitului principal înregistrat până la acel moment, a penalități de întârziere și a dobânzilor aferente.
Din această perspectivă judecătorul sindic a reținut că debitorul a depus în susținerea contestației sale patru ordine de compensare încheiate la data de 1.03.2010 (nr. 3672808 pentru suma de 119.000 lei), 15.04.2010 ( nr. 3672810 pentru suma de 2.275, 29 lei ), 8.04.2010 (nr. 3673809 pentru suma de 146.628, 23 lei ) și 23.04.2010 ( nr. 9932431 pentru suma de 8.760, 78 lei ). Examinând anexele acestora în care se detaliază facturile fiscale ce fac obiectul compensării se poate observa că numai primele două cuprind facturile emise până la data încheierii protocolului din 2.11.2009, celelalte fiind ulterioare.
Ca mijloc de stingere a obligațiilor reciproce dintre părți, compensarea presupune cunoașterea creanțelor ce urmează a fi considerate stinse prin aplicarea acestui mecanism. Atâta timp cât facturile fiscale din ultimele două ordine de compensare au fost emise ulterior datei de 2.11.2009, iar debitorul invocă stingerea creanței principale la care acesta face referire, este neîndoielnic că ea nu poate fi primită întrucât se referă la o datorie născută ulterior.
Cât privesc primele două ordine, judecătorul sindic a reținut că facturile fiscale indicate în acestea nu au fost solicitate de către creditor prin declarația de creanță depusă, ele neregăsindu-se în anexa la aceasta. Singura referire făcută vizează penalitățile de întârziere pe care creditorul este îndreptățit să le solicite în temeiul art. 8.5 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 401/26.11.2007 ca urmare a întârzierii la plată.
Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește plățile făcute de către CAS C. ca urmare a contractelor de cesiune de creanță amintite. Comparând anexa adresei nr. 3352/29.02.2012 emisă de această instituție publică cu anexa declarației de creanță se poate trage concluzia că nu a fost solicitat debitul principal stins ca efect al plăților făcute de către instituția publică creditorului, ci numai penalități de întârziere și dobânzi aferente. Tocmai de aceea, din debitul principal cuantificat prin protocolul de la data de 2.11.2009 consideră că debitorul datorează la data deschiderii procedurii suma de 916.127, 16 lei.
Determinarea penalităților aferente solicitate de către creditor impune luarea în considerare a faptului că ele sunt datorate în temeiul art. 8.5. din contractul de vânzare-cumpărare inițial. La momentul semnării protocolului părțile au prevăzut în mod expres că potrivit calculelor preliminare ale creditorului ele se situează între 1.500.000 lei-1.750.000 lei și vor face obiectul unei negocieri și tranzacții separate până la data de 15.11.2009.
Acordul de principiu exprimat cu acel prilej s-a materializat la data de 20.01.2010 când părțile au stabilit în mod expres că suma certă, lichidă și exigibilă pe care debitorul o datorează cu titlu de penalități de întârziere este de 700.000 lei, ea urmând a fi plătită în 17 tranșe lunare în perioada 30.04.2010-31.08.2011.
Trimiterea pe care părțile au făcut-o în mod expres la cele două acte juridice în cuprinsul fiecăruia conduce la concluzia certă că numai în momentul semnării tranzacției a fost stabilit în mod clar și definitiv cuantumul acestora, prevederea cuprinsă în art. 7 din tranzacție fiind elocventă în acest sens. Ca atare, consideră nefondată susținerea creditorului în sensul că penalitățile de întârziere s-ar cifra la suma de 1.500.000 lei.
Faptul că art. 4 din tranzacție stipulează plata unor noi penalități în cazul neexecutării la termen a obligațiilor nu echivalează cu instituirea unui anatocism după cum susține debitorul. Interdicția la care acesta face referire privește dobânda și nu penalitățile de întârziere stabilite de părți prin intermediul unei clauze penale. De altfel, interdicția stabilită de art. 1089 alin. 2 din Vechiul Cod Civil la care face trimitere debitorul în mod implicit nu vizează materia obligațiilor comerciale, exprimarea legiuitorului neputând conduce la o concluzie contrară.
În aceste condiții, ținând seama că nu a fost respectat termenul de plată a penalităților, consideră că este îndreptățit creditorul să pretindă aplicarea clauzei penale amintite, astfel încât cuantumul penalităților se cifrează la suma de 1.482.600 lei.
Cât privește debitul ulterior reține că fiind în același timp un act juridic, plata trebuie să fie dovedită de către cel care o invocă în condițiile art. 1169 din Vechiul Cod Civil. Debitorul a depus mai multe ordine de plată și chitanțe de încasare a unor sume de bani ( filele 129-143 ) pentru a dovedi acest aspect. Examinând cuprinsul lor se poate constata că cele mai multe documente de plată nu specifică factura fiscală ce se dorește a fi stinsă, singurele referiri exprese în acest sens fiind făcute în chitanțele emise la data de 8.10.2010, 6.01.2010, 17.02.2010, 9.02.2010, 4.01.2010, 13.02.2010, 17.12.2009, 13.02.2010, 12.02.2010, 10.11.2009, 9.11.2009 și 18.11.2009 aflate la filele 134-143.
Compararea facturilor fiscale și a sumelor indicate cu conținutul anexei declarației de creanță conduce la concluzia că fie ele nu au fost solicitate de către creditor, fie nu acoperă în întregime debitul cumulat al acestora. Or, stingerea parțială a unei creanțe reflectate de o anumită factură fiscală nu echivalează cu stingerea în întregime a debitelor reflectate de toate facturile fiscale emise în desfășurarea raporturilor dintre părți, astfel încât consideră că debitul principal ulterior datei de 2.11.2009 este de 908.366, 23 lei.
În plus, ținând seama că plățile au fost efectuate cu întârziere fie ca urmare a decontărilor făcute de CAS, fie în mod direct de către debitor, creditorul este îndreptățit să solicite în temeiul art. 9 din protocol plata penalităților de întârziere în cuantum de 0. 2 % pe fiecare zi , ele cifrându-se la suma de 934.045, 54 lei.
Referitor la suma de 787.358 lei solicitată cu titlu de discount acordat a reținut că în cuprinsul protocolului se arată în mod expres că nerespectarea CGVG cu amendamente și a planului de achiziție are ca efect restituirea mărfii achiziționate și neachitate de către debitor la care se adaugă contravaloarea discountului rămas pentru produsele neachitate de acesta din motive culpabile. În condițiile în care debitorul nu a achitat contravaloarea mărfii achiziționate, menținerea discountului este lipsită de orice temei, acordarea lui urmărind în mod neîndoielnic creșterea volumului de vânzări ca urmare a raporturilor dintre cele două părți. Ca atare, creditorul este îndreptățit la plata lui.
În ceea ce privește caracterul garantat sau negarantat al creanței reține că raporturile complexe dintre cele două părți trebuie defalcate în două perioade : cea anterioară încheierii protocolului din 2.11.2009 și cea ulterioară. Soluția se impune întrucât anterior acestui moment derularea lor a avut la bază contractul de vânzare-cumpărare nr. 401/26.11.2007, iar ulterior acestuia protocolul, CGVC, amendamentele și planul de achiziții.
Fiind o procedură colectivă instituită în vederea acoperirii pasivului debitorului aflat în insolvență, Legea nr. 85/2006 instituie o serie de dispoziții derogatorii de la dreptul comun. Respectarea principiului specialia generalibus derogant impune ca normele acesteia să se aplice cu prioritate și numai în măsura în care nu este reglementată în mod expres vreo ipoteză să fie incidente prevederile dreptului comun.
Astfel, în această materie legiuitorul a înțeles să definească în mod diferit creanța garantată stabilind că au o asemenea caracteristică creanțele persoanelor care beneficiază de o garanție reală asupra bunurilor debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terț garantat față de persoanele beneficiare ale garanției reale (art. 3 pct. 9 ). Trecând peste greșeala de redactare a acestei prevederi ( în mod corect ar fi fost terț garant și nu terț garantat întrucât numai în acest fel dispoziția are un înțeles logic ) esențial este faptul că s-a realizat o restrângere a conceptului de garanție.
Ea privește în cadrul acestei proceduri numai garanțiile constituite asupra unor bunuri ce se află în patrimoniul debitorului, restrângându-se atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv sfera acestora. Numai în măsura în care sunt întrunite cele două condiții - bunul și debitor garant - se poate reține caracterul de creanță garantată, legea nefăcând însă nici o distincție în privința bunului adus ca și garanție - mobil sau imobil.
Din această perspectivă a reținut că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. 401/26.11.2007 se prevede în mod expres că a fost constituită în favoarea creditorului o garanție constând în gaj fără deposedare asupra stocului de bunuri fungibile în valoare de 3.300.000 lei, respectiv 275.000 lei lunar, garanție ce a fost înscrisă în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare în data de 2.09.2009. Aplicând regula caracterului translativ al contractului de vânzare-cumpărare în materia bunurilor mobile s-a stipulat ( art. 5.1 ) că dreptul de proprietate asupra produselor se transferă de la vânzător la cumpărător odată cu predarea acestora de către vânzător și semnarea de primire și ștampilarea facturii de către cumpărător.
Din moment ce debitorul a devenit proprietar asupra bunurilor transmise în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, este neîndoielnic că acesta le putea afecta constituirii unei garanții de felul celei reglementate de Legea nr. 85/2006, astfel încât pentru creanța izvorâtă în temeiul acestuia consideră că se impune înscrierea creditorului la categoria garantați.
Trimiterea pe care creditorul a făcut-o în cuprinsul contestației la încheierea contractelor de cesiune de creanță nu are nici o relevanță sub acest aspect întrucât semnarea lor a dus la transmiterea din patrimoniul debitorului în patrimoniul său a dreptului de creanță pe care cel din urmă îl avea față de CAS C. și B. Transferându-se dreptul de proprietate, debitorul nu mai are calitatea de proprietar pentru a constitui o garanție reală în sensul definit de legea privind procedura de insolvență.
Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește dreptul de creanță născut ulterior datei de 2.11.2009, în cuprinsul protocolului și a actelor adiționale neregăsindu-se vreo dispoziție similară celei prevăzute de art. XI din contractul de vânzare-cumpărare. Faptul că un terț a garantat executarea obligației sau că au fost emise bilete la ordin avalizate nu are nici o importanță întrucât nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative amintite anterior : bunul și debitor garant.
Față de toate acestea, a considerat întemeiată în parte contestația formulată de creditorul S.C. F. D.C.I. S.A. și nefondată contestația debitorului S.C. D. I.S.R.L., urmând ca acest creditor să fie înscris cu suma de 2.398.721, 16 lei la categoria creditori garantați și cu suma de 2.629.769, 77 lei la categoria creditori chirografari.
2. Creditorul S.C. D. S.R.L. a solicitat înscrierea sa cu suma de 1.964.472 lei la categoria creditori garantați, întemeindu-și declarația de creanță pe tranzacția încheiată de cele două părți la data de 20.05.2010. În urma analizării înscrisurilor depuse administratorul judiciar a dispus înscrierea cu suma de 998.109 lei.
Fiind rezultatul acordului de voință exprimat de creditor și debitor, contractul de tranzacție a cărui nulitate se solicită trebuie să îndeplinească toate condițiile de valabilitate prescrise de art. 948 Vechiul Cod Civil. Debitorul a pretins încălcarea a două elemente ce formează voința juridică - consimțământul și cauza.
Pentru a produce efectele juridice pe care părțile le-au dorit, acesta trebuie, între altele, să nu fie alterat prin vicii. În acest sens art. 953 din Vechiul Cod Civil prevede că nu este valabil consimțământul dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol. Potrivit art. 954 din Vechiul Cod Civil eroarea atrage nulitatea actului juridic numai atunci când vizează substanța obiectului convenției. Ea poate atrage nulitatea absolută numai în măsura în care vizează identitatea obiectului actului juridic ( error in corpore ) în sensul că una dintre părți consideră că obiect al actului juridic îl constituie un anumit bun, iar cealaltă crede că obiect este un alt bun. Stabilirea incidenței acesteia presupune raportarea și la faza precontractuală întrucât în această etapă se configurează toate elementele pe care părțile le vor fixa ulterior în contractul încheiat.
Așa fiind, judecătorul sindic a reținut că părțile au încheiat contractul de tranzacție pe fondul existenței între ele a unui litigiu vizând deschiderea procedurii de insolvență. Creditorul a condiționat încheierea lui și de plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocatului ales în cauză, onorariu stabilit ca urmare a negocierilor directe purtate între creditor și apărătorul său.
Împrejurarea că acesta a fost sau nu achitat nu are nici o influență asupra valabilității consimțământului întrucât debitorul a cunoscut identitatea obiectului actului juridic, fiind exclusă o falsă reprezentare asupra acestui element. Numai în măsura în care s-ar fi pus în discuție cuantumul lui diferit din perspectiva celor două părți, s-ar fi putut pune sub semnul îndoielii valabilitatea consimțământului. Or, din moment ce suma a fost clar identificată și modalitatea de plată stabilită în mod distinct consideră că nu poate fi reținută eroarea-obstacol la care face referire debitorul, astfel încât sub acest aspect contestația nu poate fi primită.
Referitor la cauza contractului, a reținut că ea se compune din două elemente : scopul imediat și cel mediat. Debitorul a pus în discuție valabilitatea celui din urmă, el reprezentând motivul determinant al încheierii unui act juridic. El poate privi fie însușirile contraprestației, fie anumite calități ale celeilalte părți, fiind un element subiectiv și variabil de la un act sau altul.
Decelând scopul mediat al contractului de tranzacție încheiat de părți judecătorul sindic a considerat că acesta l-a constituit în privința debitorului evitarea deschiderii procedurii de insolvență. Nici o probă administrată în cauză nu poate conduce la concluzia că acesta ar fi fost de acord cu încheierea lui numai în măsura în care s-ar fi făcut dovada plății în prealabil a onorariului pretins de către avocatul ales. Tocmai de aceea, a considerat că nici acest motiv nu poate fi reținut.
Pe de altă parte, din conținutul contestației formulate de către debitor rezultă că acesta consideră cuantumul lui nejustificat atât în privința debitului principal, cât și a penalităților de întârziere aferente. Pentru a preveni dificultățile legate de cuantificarea pe cale judiciară a daunelor-interese a fost stabilită o clauză penală conform căreia neplata la termen a celor 12 tranșe săptămânale egale de 12.500 lei atrage plata unor penalități de întârziere în cuantum de 3 % pe zi. În temeiul acestei clauze creditorul a și încasat suma de 91.869 lei, debitul principal fiind în prezent de 112.500 lei potrivit fișelor analitice partener ale celor două părți.
Aplicabilitatea propriu-zisă a clauzei penale astfel cum a fost ea concepută de către părți presupune stabilirea împrejurării dacă este sau nu posibilă reevaluarea sa judiciară. Legiuitorul a consacrat acestei instituții reglementări cuprinse în două capitole diferite : despre diferitele tipuri de obligații ( capitolul VI- secțiunea a VI-a ) și despre efectele obligațiilor ( capitolul VII ). În art. 1066-1072 Vechiul Cod Civil se consacră obligația cu clauză penală, este definită aceasta și se conturează regimul său juridic, în timp ce art. 1087 Vechiul Cod Civil este cuprins în capitolul referitor la răspunderea contractuală și daunele-interese ce se cuvin creditorului în caz de neexecutare a obligațiilor asumate de către debitor.
Reflectarea prin dispoziții distincte a aceleiași instituții juridice este de natură să imprime particularități cu privire la cauza, obiectul și natura prestației executate de către debitor în situațiile consacrate de cele două categorii de reglementări. Astfel, primul grup de dispoziții se stipulează în vederea asigurării executării unei obligații relevând caracterul coercitiv-sancționator al clauzei penale ce o apropie de originile sale din dreptul roman, în timp ce a doua categorie se referă la o etapă ulterioară - neexecutarea obligațiilor și acoperirea unui prejudiciu - reflectând caracterul reparatoriu al acesteia.
Conexiunea dintre cele două categorii de reglementări este dată de art. 1069 Vechiul Cod Civil potrivit căruia clauza penală este o compensare a daunelor-interese ce creditorul suferă din neexecutarea obligației principale. Natura mixtă a clauzei penale impune luarea în considerare a faptului că deși cocontractantul este îndreptățit să obțină ce s-a stipulat în cuprinsul clauzei penale fără a i se pretinde să dovedească existența unui prejudiciu și întinderea lui, acestea reprezintă în același timp cauza și limita până la care pot fi acordate.
Concluzia se impune întrucât art. 1085 și 1086 Vechiul Cod Civil prevăd în mod expres că debitorul răspunde numai de daunele-interese care sunt consecința directă și necesară a neexecutării obligației, chiar și în ipoteza în care vinovăția îmbracă forma dolului. Tocmai de aceea, nu trebuie exclusă de plano posibilitatea instanței de judecată de a reduce sau majora cuantumul daunelor-interese stabilite atunci când între prejudiciul real suferit de către creditor și suma stipulată există o disproporție vădită.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Vechiul Cod Civil întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 Vechiul Cod Civil nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 Vechiul Cod Civil, executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.
Așa fiind, judecătorul sindic a reținut că a fost achitat de către debitor o parte din debit, cuantumul penalităților pretinse în prezent ce către creditor depășind de zece ori valoarea acestuia. Obligarea acestuia la plata întregii sume reprezintă o înzecită dezdăunare pentru același prejudiciu izvorât din neexecutarea obligațiilor. Or, după cum s-a arătat anterior orice daună-interes trebuie să fie consecința directă a neîndeplinirii obligației de către debitor.
Chiar dacă nu poate fi anihilată componenta sancționatorie, represivă pe care o presupune de lege lata orice clauză penală, ea nu trebuie să ducă la crearea unui dezechilibru major între cele două părți întrucât s-ar contraveni principiului executării cu bună-credință a obligațiilor. În absența unui prejudiciu real reținerea exclusivă a caracterului punitiv al clauzei penale ar duce la negarea naturii sale mixte consacrate de legiuitor.
Din această perspectivă s-a considerat că executarea în întregime a clauzei penale astfel cum a fost ea stabilită de către părți contravine art. 970 Vechiul Cod Civil și solidarității contractuale care trebuie să însoțească părțile pe parcursul desfășurării raporturilor juridice izvorâte din contract. Admiterea soluției contrare ar duce la o soluție absurdă ca pentru creditor să fie mai avantajoasă neexecutarea contractului decât executarea lui. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.
De altfel, pornind de la această premisă art. 1070 Vechiul Cod Civil prevede că penalitatea poate fi diminuată de către judecător când obligația principală a fost executată în parte. Chiar dacă prin art. 1087 Vechiul Cod Civil s-ar părea că legiuitorul a abolit această posibilitate, nu trebuie omis că acest articol, deși este imperativ, nu este de ordine publică întrucât prin intermediul său se urmărește protejarea unui interes individual și numai în subsidiar a unuia general.
Așa fiind, judecătorul sindic a considerat că raportat la cele arătate anterior se impune reevaluarea sumelor inserate de părți într-o manieră care să asigure atât dezdăunarea creditorului, cât și sancționarea rezonabilă a debitorului. O asemenea operațiune nu poate ignora faptul că neexecutarea întocmai a obligațiilor asumate a intervenit pe fondul unei crize economice extinse la nivel european, fără a se putea reține reaua-credință a debitorului. Tocmai de aceea, obligarea debitorului la plata cu titlu de daune-interese a unei sume echivalente cu debitul principal restant este de natură să dea eficiență naturii juridice a clauzei penale astfel cum a fost ea concepută de legiuitor. Pe cale de consecință, a dispus înscrierea creditorului în baza acestor clauze cu suma de 208.131 lei.
Cât privește caracterul garantat sau negarantat al creanței, a reținut că în cuprinsul contractului de tranzacție au fost stipulate două garanții reale asupra unor bunuri care nu se află în patrimoniul debitorului. Această împrejurare este de natură să înlăture din perspectiva Legii nr. 85/2006 caracterul de creditor garantat ( supra punctul 1 contestația față de creanța creditorului S.C. F.D.C.I. S.A. ), astfel încât va rămâne înscris la categoria celor chirografari.
3. Creditorul S.C. A. S.R.L. a solicitat înscrierea în tabelul preliminar de creanțe cu suma de 345.815, 57 lei debit principal în baza încheierii din 18 iunie 2009 pronunțate de Tribunalul București, 651.972, 3 lei penalități de întârziere aferente, 313.116, 7 lei în baza declarației notariale date la BNP I. S. și 542.638, 15 lei penalități de întârziere aferente. În urma examinării înscrisurilor atașate administratorul judiciar a dispus înscrierea cu întreaga sumă pretinsă.
Potrivit art. 73 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 împotriva tabelului preliminar de creanțe debitorul, creditorii și orice altă persoană interesată pot formula contestații în termen de 5 zile de la publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvență a tabelului preliminar atât în procedura generală, cât și în procedura simplificată. Fiind vorba de un termen stabilit în vederea desfășurării procedurii, el are natura unuia de decădere, astfel încât depășirea lui împiedică examinarea motivelor invocate în susținerea cererii ( art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă ).
Așa fiind, judecătorul sindic a reținut că la data de 24 ianuarie 2012 ( conform datei înscrise pe plicul aflat la fila 7 dos. 12556/111/2011 a1 ) debitorul a depus contestațiile la tabelul preliminar de creanțe. Dintr-o eroare administrativă o parte din acestea au fost expediate altor părți decât cele vizate în mod direct prin contestație, împrejurare ce a și determinat judecătorul sindic să pună în vedere debitorului redepunerea lor.
Concluzia rezultă din adresele comunicate de S.C. A. C. S.R.L. și S.C. A. F. S.R.L. ( filele 19 și 21 din același dosar ) în care se face referire la contestația depusă de debitor față de înscrierea creditorului S.C. A. S.R.L., respectiv S.C. F. DCI S.A. Raportat la această împrejurare, ținând seama că a fost publicat tabelul preliminar de creanțe în data de 17.01.2012 prin aplicarea regulilor de calcul al termenelor stabilite pe zile ( art. 101 alin. 1 și 5 Cod procedură civilă ) consideră că formularea contestației s-a făcut în interiorul termenului stabilit de lege, astfel încât a respins ca nefondată excepția tardivității.
Referitor la fondul litigiului a reținut că la data de 11 mai 2010 cele două părți au încheiat două contracte de cesiune de creanță prin care debitorul transmitea creditorului creanța în cuantum de 81.855, 94 lei pe care acesta o avea de încasat în baza contractului de furnizare se servicii medicale nr. 128/2009 , respectiv creanța în cuantum de 51.162, 21 lei pe care acesta o avea de încasat în baza contractului de furnizare se servicii medicale nr. 82F/2009. În ambele contracte se prevede în mod expres că prin semnarea lor creditorul renunță la orice pretenție de orice natură față de creditor derivate sau care ar putea să derive din valoarea produselor cumpărate și neachitate de către acesta ( art. 8 ).
Inserarea acestei clauze conduce la concluzia certă că în baza ei a operat și stingerea datoriei pe care debitorul o avea la acel moment față de creditor până la concurența celor două sume, părțile necondiționând în mod expres acest efect extinctiv de vreo altă împrejurare. Cu toate acestea, nu trebuie omis că la art. 6 s-a stipulat că în patrimoniul debitorului creanța transmisă exista în mod valabil, neintervenind vreo cauză de stingere a acesteia. Tocmai de aceea, în măsura în care prin fapta sa anterioară sau ulterioară debitorul ar fi împiedicat creditorul să-și încaseze creanța de la debitorul cedat, efectul extinctiv pe care părțile l-au prevăzut nu poate fi reținut.
Așa fiind, trebuie precizat că în vederea efectuării publicității cesiunii de creanță impuse de art. 1393 Vechiul Cod Civil creditorul a procedat la notificarea încheierii ei către CAS Transporturi, acesta reziliind contractul de furnizare de servicii medicale nr. 82F/2009 încheiat cu debitorul. Nici o dispoziție contractuală nu a stabilit în sarcina creditorului interdicția de a recurge la prevederile legale mai sus amintite, părțile făcând numai referire la inexistența unei obligații de plată ca urmare a cesiunii în sarcina debitorului cedat.
În condițiile în care conținutul contractului de furnizare de servicii medicale nr. 82F/2009 era cunoscut de către debitor, respectarea principiului bunei-credințe ar fi impus acestuia să atragă atenția creditorului asupra faptului că încheierea contractului de cesiune de creanță atrage rezilierea contractului amintit. Invocarea încălcării unei obligații pe care debitorul și-a asumat-o inițial pentru a paraliza acțiunea creditorului S.C. A. S.R.L. în recuperarea creanței sale contravine principiului nemo propriam turpitudinem allegans, astfel încât consideră că această apărare nu poate fi reținută. Ca atare, suma de 51.162, 21 lei pe care acesta o avea de încasat în baza contractului de furnizare de servicii medicale nr. 82F/2009 nu poate fi scăzută din debitul principal.
Stabilirea exactă a debitului datorat de către debitor impune luarea în considerare a faptului că datoria inițială stabilită prin încheierea pronunțată la data de 18 iunie 2009 de către Tribunalul București în dos. nr. 33948/3/2008 se ridica la 528.774, 27 lei. Cumulând sumele inserate în ordinele de plată depuse de către debitor rezultă că acesta a făcut plăți directe în cuantum total de 120.217 lei.
La această sumă se adaugă creanța cesionată în cuantum de 81.855, 94 lei pe care debitorul o avea de încasat în baza contractului de furnizare de servicii medicale nr. 128/2009 și în privința căreia nu poate fi reținută vreo clauză de reziliere similară celei amintite anterior. Raportat la debitul principal stabilit prin hotărârea judecătorească și la penalitățile de întârziere aferente, consideră că debitorul datorează în prezent suma de 326.701, 33 lei, respectiv 649.993, 42 lei, sumă la care se adaugă cea izvorâtă din declarația notarială dată la BNP I. S.
Față de toate acestea, a admis în parte contestația formulată de debitor și a dispus înscrierea creditorului cu suma de 1.832.449, 6 lei.
4. Creditorul S.C. A. C. S.R.L. a solicitat înscrierea sa cu suma de 91.759, 81 lei debit principal, 461.856, 94 lei penalități de întârziere aferente, 988 lei cheltuieli de executare silită și 34.616, 97 lei despăgubiri în baza contractului de închiriere nr. 128/3.04.2007 încheiat între cele două părți. În urma examinării înscrisurilor anexate administratorul judiciar a procedat la înscrierea creditorului cu întreaga sumă solicitată.
Fiind rezultatul acordului de voință liber exprimat al celor două părți, contractul de închiriere se impune a fi respectat atât de acestea, cât și de instanța de judecată. Art. 5 din contract detaliază cuantumul chiriei ce urma să fie percepută pentru spațiul ocupat și modalitatea concretă în care se va face plata, părțile stabilind că locatarul este obligat la plata în avans a chiriei până cel mai târziu în data de 20 a lunii premergătoare.
Contestarea sumei aferente lunii septembrie 2010 și reținerea inexistenței datoriei prin prisma acestei clauze ar fi presupus dovedirea de către debitor că până în data de 20 august 2010 a achitat chiria aferentă lunii septembrie. Împrejurarea că acesta a fost sau nu evacuat efectiv din spațiu nu are nici o relevanță întrucât părțile nu au legat exercitarea folosinței în luna următoare de executarea obligației de plată în luna precedentă.
De altfel, din cuprinsul înscrisurilor aflate la filele 325-326 și 329-330 rezultă în mod clar că în luna septembrie 2010 debitorul mai ocupa încă imobilul ce a fost transmis în folosință în baza contractului de închiriere. Nici unul dintre înscrisurile anexate contestației sau întâmpinării nu pot duce la concluzia certă că s-a și procedat la evacuarea lui din spațiu, procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc vizând numai instituirea sechestrului asupra bunurilor aflate în acesta.
În plus, în măsura în care debitorul ar fi fost evacuat este greu de înțeles de ce acesta a propus creditorului în data de 2.11.2010 ca folosința spațiului să fie preluată de o altă societate comercială ce ar fi urmat să achite debitul restant. Tocmai de aceea, ținând seama că a fost stabilit cuantumul chiriei în chiar cuprinsul contractului de închiriere și că nu s-a făcut dovada plății lui, a considerat contestația nefondată și a respins-o ca atare.
5. Creditorul S.C. A. F. S.R.L. a solicitat înscrierea sa cu suma de 573.705, 15 lei în baza contractului de furnizare produse farmaceutice nr. 473/1.10.2008, administratorul judiciar procedând la înscrierea întregii sume.
Pe parcursul executării acestui contract părțile au încheiat la data de 5.11.2009 o convenție prin care s-a stabilit modalitatea concretă de plată a datoriilor acumulate până la acel moment de către debitor în baza contractului inițial. Cu acel prilej s-a stabilit că datoria înregistrată de debitor până la acel moment era în cuantum de 1.425.770, 07 lei. Fiind recunoscută în mod expres, judecătorul sindic a considerat că orice cauză de stingere a acesteia invocată de către debitor trebuie raportată la suma inițială.
Din această perspectivă a reținut că prin cumularea sumelor inserate în cuprinsul proceselor -verbale de compensare ( cele aferente soldului de 85.172, 48 lei și 30.216, 21 lei fiind depuse de două ori ) se ajunge la cuantumul de 634.791, 70 lei. Trimiterea făcută de părți la cesionarea creanței în valoare totală de 204.276, 99 lei pe care debitorul o avea de încasat de la CAS C. nu are efect extinctiv în privința obligației amintite a acestuia în raport cu creditorul.
Concluzia se impune întrucât părțile au stabilit că numai în ipoteza acceptării de către instituția publică a decontării sumei către creditor, ea va fi scăzută din debitul datorat de către creditor. În condițiile în care nu s-a făcut o asemenea dovadă sau a împrejurării că debitorul a virat suma respectivă creditorului, judecătorul sindic consideră că nu se poate reține stingerea parțială a debitului prin intermediul mecanismului conceput de părți.
Mai mult, reprezentând atât un mijloc de stingere a obligațiilor, cât și un act juridic, dovada plății trebuie făcută în condițiile prescrise de art. 1169 din Vechiul Cod Civil. Debitorul, deși a pretins plata în numerar a sumei de 140.575 lei nu a depus nici o dovadă în susținerea acestei afirmații. Ca atare, prin raportare la aceste dispoziții legale și la principiul idem est, non esse et non probari consideră că nu s-a făcut dovada susținerilor sale, astfel încât nici sub acest aspect contestația nu este fondată.
Faptul că s-a pretins de către creditor plata penalităților de întârziere nu este decât consecința directă a respectării principiului forței obligatorii a contractului, nici o clauză din convenția încheiată la data de 5.11.2009 necuprinzând exonerarea de la plata lor stabilită prin capitolul IV din contractul de furnizare produse farmaceutice nr. 473/1.10.2008. Pe cale de consecință, a respins contestația ca nefondată.
6. Creditorul M. C. N. a solicitat înscrierea sa cu suma de 78.005 lei reprezentând impozit pe clădire, teren, taxă afișaj și majorări aferente, taxă judiciară de timbru și amendă contravențională, administratorul judiciar procedând la înscrierea întregii sume.
În cuprinsul înscrisului depus de către debitor ( fila 6 din dos. nr. 12556/111/2011 a1 ) se precizează în mod expres că imobilul pentru care a fost calculat impozitul figurează pe lista monumentelor istorice. În aceste condiții devin incidente prevederile art. 41 din Legea nr. 422/2001 care exceptează de la plata impozitului imobilul în ansamblul lui ( clădire și teren ). Tocmai de aceea, consideră că se impune ca acest creditor să figureze în tabelul preliminar de creanțe numai cu suma de 10.771 lei izvorâtă din taxa judiciară de timbru și amenda contravențională, sens în care a admis contestația.
7. Creditorii S.C. M. S.R.L., S.C. N. C. S.R.L. și S.C. C. S.D. C. S.R.L. au solicitat înscrierea lor în tabelul preliminar de creanțe cu sumele indicate în declarațiile de creanță, însă administratorul judiciar a considerat că ele au fost depuse tardiv. Soluționarea acestor contestații presupune reținerea în primul rând a faptului că prin încheierea nr. 2632/F/2011 judecătorul sindic a stabilit ca și dată limită pentru depunerea declarațiilor de creanță 27 decembrie 2011. În baza atribuțiilor ce au fost stabilite în sarcina administratorului judiciar, acesta a procedat la expedierea notificărilor creditorilor indicați în lista anexă, precum și la publicarea anunțului referitor la deschiderea procedurii în Buletinul Procedurilor de Insolvență și ziarul "A. T.";.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora citarea părților, precum și comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor și notificărilor se efectuează prin Buletinul Procedurilor de Insolvență. De la această regulă alineatul 3 al aceluiași articol instituie două excepții : comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii și notificarea deschiderii procedurii, ambele urmând să se facă potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă. Întrucât există însă posibilitatea ca nu toți creditorii să fie identificați în etapa incipientă a procedurii, teza a II-a a acestui alineat reinstituie regula prescrisă de alineatul 1 al art. 7.
Legiuitorul nu face nici o distincție în funcție de categoria din care face parte creditorul, citarea prin publicitate instituită cu titlu general de art. 95 Cod procedură civilă, fiind înlocuită cu modalitatea specială prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Respectarea celor două modalități de citare reprezintă o condiție necesară și suficientă pentru ca prezumția instituită de lege referitoare la deschiderea procedurii și termenele care încep să curgă să își găsească aplicabilitatea. De altfel, art. 61 alin. 1 și 3 prevede în mod expres că în urma deschiderii procedurii administratorul judiciar ca trimite o notificare tuturor creditorilor menționați în lista depusă de debitor.
Interpretarea dispozițiilor amintite conduce la concluzia că numai în măsura în care a fost depusă lista respectivă, incumbă administratorului judiciar obligația de a proceda la notificarea individuală a fiecărui creditor. În ipoteza în care lista nu a fost depusă, notificarea făcută prin cele două mijloace de publicitate - ziar de largă circulație și Buletinul Procedurilor de Insolvență - suplinește notificarea individuală.
Așa fiind, judecătorul sindic a reținut că administratorul judiciar a respectat cele două modalități de publicitate instituite de lege, astfel încât față de acești creditori ar fi incidentă prezumția referitoare la cunoașterea deschiderii procedurii din momentul realizării ei. Cu toate acestea, nu trebuie omis că art. 104 Cod procedură civilă prevede în mod expres că actele de procedură trimise prin poștă instanțelor de judecată se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate la oficiul poștal înainte de împlinirea lui.
Creditorul S.C. M. S.R.L. a predat declarația de creanță către S.C. N. S.R.L. ( serviciu de curierat ) în data de 23 decembrie 2011 ( fila 2 din dos. nr. 12556/111/2011 a6 ) anterior expirării termenului fixat prin încheierea de deschidere a procedurii. În aceste condiții în mod greșit a considerat administratorul judiciar că a fost depășit termenul amintit, contestația creditorului fiind întemeiată.
Pe de altă parte, nu trebuie omis că regula instituită de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 primește o excepție importantă prin alineatul 3 teza întâi care prevede că se realizează conform Codului de procedură civilă comunicarea actelor de procedură și notificarea deschiderii procedurii. Contestatorul S.C. N. C. S.R.L. a fost indicat în lista depusă de către debitor, astfel încât acestuia nu îi sunt incidente dispozițiile tezei a II-a, subzistând excepția prevăzută în teza întâi.
Așa fiind, judecătorul sindic a reținut că notificarea se impunea a fi făcută cu respectarea exigențelor prescrise de Codul de procedură civilă, respectiv a dispozițiilor art. 100. Potrivit acestuia procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă, inter alia¸ numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea. Fiind instituită sub sancțiunea nulității nerespectarea acestei obligații atrage incidența ei.
Din cuprinsul dovezii atașate de către administratorul judiciar rezultă că pentru acest creditor comunicarea a fost preluată de către o persoană a cărei identitate nu a fost stabilită și care și-a declinat calitatea de îngrijitor. Trecând peste faptul că orice act de procedură trebuie comunicat funcționarului sau persoanei împuternicite cu primirea corespondenței ( art. 91 Cod procedură civilă ) și că în cazul unei persoane juridice conceptul de "îngrijitor"; este greu de reținut, judecătorul sindic a reținut că nu s-a indicat numele și prenumele acestuia.
În aceste condiții nu a fost comunicată în mod legal notificarea deschiderii de procedură, astfel încât nu se poate reține curgerea față de acesta a termenului pentru depunerea declarațiilor de creanță. Concluzia se impune întrucât decăderea, ca orice sancțiune, presupune reținerea în sarcina celui față de care se aplică, a unei culpe în realizarea obligațiilor procesuale. Ca atare, s-a apreciat că, contestația acestuia este întemeiată.
Referitor la creditorul S.C. C. S.D. C. S.R.L. a reținut cu titlu preliminar că art. 64 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 stabilește în mod expres că toți creditorii au în principiu obligația de a depune cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat în cuprinsul sentinței de deschidere a procedurii, ele urmând a fi înregistrate într-un registru care se va păstra la grefa tribunalului. Dispoziția legală nu instituie în mod direct obligația ca respectiva declarație de creanță să fie depusă numai la tribunal, ea făcând referire la înregistrarea ei de către tribunal într-un registru.
Chiar dacă cele două momente pot coincide - depunerea și înregistrarea - sub aspectul instituției unde se realizează, nimic nu împiedică un creditor ca cererea să fie adresată în mod direct administratorului judiciar, urmând ca acesta să o depună în vederea înregistrării la tribunal. Or, aplicarea unei sancțiuni presupune existența unei obligații clare în sarcina părții față de care este invocată.
În plus, nu trebuie omis că prin decizia nr. 737/2008 Curtea Constituțională a constat că prevederea cuprinsă în art. 302 Cod procedură civilă prin care se sancționează cu nulitatea absolută depunerea recursului la o altă instanță decât cea a cărei hotărâre se atacă, apare ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție. Rațiunea avută în vedere de instanța de contencios constituțional cu acel prilej este incidentă și în prezenta cauză, astfel încât aplicând principiul ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet consideră că depunerea declarației de creanță direct către administratorul judiciar nu este de natură să atragă decăderea creditorului, sens în care a admis contestația.
Totodată, ținând seama că nu au fost examinate declarațiile de creanță de către administratorul judiciar prin raportare la evidența contabilă a debitorului, consideră că nu este posibilă înscrierea directă a creditorilor în tabelul preliminar de creanțe, ci stabilirea obligației de analiză a lor în sarcina acestuia.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs creditoarele SC D. SRL Cluj Napoca și M. C. N. - D. T. I. L. și debitoarea SC D. I. SRL O.
A. Prin cererea sa de recurs creditoarea SC D. SRL C. N. a solicitat modificarea Sentinței nr. 1473/F/2012 în sensul respingerii contestației formulată de debitoare împotriva tabelului preliminar al creanțelor, în ceea ce privește creanța sa, admiterea contestației sale și menținerea înscrierii sale în tabelul preliminar cu suma de 1.964.472 lei conform tranzacției din 20.05.2010, cu cheltuieli de judecată în sarcina intimatei debitoare.
În motivarea recursului său, creditoarea a arătat că sentința este netemeinică și nelegală având în vedere următoarele:
Administratorul judiciar a înscris această creditoare în tabelul preliminar cu suma de 998.109 lei și nu cu suma de 1.964.472 lei din declarația de creanță.
La contestația formulată de ea la tabelul preliminar de creanțe administratorul judiciar al debitoarei a depus la 08.02.2012 întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a contestației creditoarei și înscrierea sa în tabelul preliminar cu suma de 1.910.103 lei reprezentând debit principal și penalități aferente.
Debitoarea a formulat și ea contestație la tabelul preliminar, solicitând în principal, eliminarea creanței acestei creditoare, considerând că nu-i datorează nici o sumă de bani, precum și două acțiuni în anularea tranzacției din 20.05.2010, anulate ca netimbrate.
a) Referitor la valabilitatea tranzacției încheiată la 20.05.2010 între debitoare și creditoarea recurentă (fostă SC F. SRL), recurenta învederează următoarele :
- Contestatoarea debitoare a semnat tranzacția în deplină cunoștință de cauză, luând act de obligațiile pe care și le asumă și prin aceasta și anume achitarea onorariului datorat cabinetului de avocatură care a reprezentant creditoarea în negocieri, respectiv penalități de întârziere de 3% pe zi de întârziere calculate de la data semnării tranzacției asupra întregului debit restant. Totodată a consimțit și la garantarea executării tranzacției, prin semnarea unui contract de ipotecă și a unui contract de garanție reală mobiliară.
- Debitoarea nu a fost obligată sau constrânsă în nici un fel să semneze tranzacția și celelalte documente încheiate în legătură cu aceasta, inclusiv contractul de ipotecă aferent și contractul de garanție reală imobiliară neexistând nici un motiv de nulitate a tranzacției. Eroarea la care face referire debitoarea în contestație nu a existat în nici un moment, aceasta exprimându-se explicit în acceptarea condițiilor tranzacției atât anterior, în cadrul negocierilor, cât și prin semnarea acesteia.
- Creditoarea recurentă și-a îndeplinit obligațiile asumate prin tranzacție, în sensul renunțării la judecată în dosarul nr. 282/1285/2010 a Tribunalului Comercial C. Onorariul de avocat datorat de reclamantă în urma încheierii tranzacției a fost negociat liber între creditoare și avocat, pe care debitoarea s-a obligat să-l plătească.
b) În ce privește clauza penală inserată în tranzacția încheiată la data de 20.05.2010 între recurentă și debitoare au fost învederate următoarele aspecte de către recurentă:
- În temeiul art. 1066 din vechiul Cod civil "clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i";
- Printr-o clauză penală, în vederea înlăturării dificultăților ce pot interveni prin aprecierea în justiție a cuantumului daunelor interese și raportându-se la faptul că evaluarea prejudiciului, la momentul producerii sale, poate fi costisitoare și dificilă, între ea și debitoare s-a realizat o evaluare convențională a despăgubirilor;
- Prin încheierea tranzacției, autonomia de voință a dus la crearea raportului obligațiilor asumate de părți;
- La momentul încheierii tranzacției debitoarea era în cunoștință de cauză cu privire la forma reparației și la valoarea despăgubirilor ce aveau să-i incumbe în situația neexecutării obligațiilor asumate prin tranzacție;
- Confirmarea valabilității tranzacției s-a făcut și prin Sentința civilă nr. 1473/F/2012 recurată, în care s-a reținut în mod corect că la momentul încheierii tranzacției, consimțământul debitoarei nu a fost afectat de vreun viciu, fiind exclusă eroarea obstacol, iar sub aspectul cauzei contractului, s-a concluzionat valabilitatea scopului mediat, contestat de debitoare;
- Fiind în fața unei tranzacții valabile, apreciază că trebuie respectat principiul obligativității contractului reglementat de art. 969 alin. 1 Cod civil .
c) Referitor la posibilitatea reductibilității clauzei penale de către instanța de judecată, recurenta a arătat următoarele:
- Art. 1087 Cod civil vechi consacră ireductibilitatea clauzei penale, cuantumul daunelor interese stabilit prin clauza penală, potrivit normei legale, nu putea fi schimbat de către instanță, reglementându-se imperativ regula intangibilității judiciare a clauzei penale;
- Legea nu conferă putere instanței în sensul posibilității moderării sau măririi penalității convenite de către cocontractanți;
- Scopul clauzei penale este determinarea anticipată a cuantumului despăgubirilor ce vor fi plătite de către debitor și nu crearea unei posibilități pentru debitor de a se libera de obligația principală asumată printr-o altă prestație;
- În temeiul principiului " pacta sunt servanda", instanța nu avea posibilitatea de a reduce sau de a mări cuantumul clauzei penale, decât înlăturând însuși scopul clauzei, respectiv înlăturarea apelului la justiție pentru fixarea daunelor și încălcând rolul esențial al clauzei, de a constrânge debitorul la executarea obligației. În acest fel s-ar fi pierdut însăși utilitatea clauzei penale, pentru că indiferent de cuantumul ei, în caz de neexecutare, debitorul ar fi fost obligat doar la valoarea prejudiciului , sumă pe care oricum ar fi datorat-o și în lipsa clauzei penale;
- Raportat la caracterul primitiv instituit de legiuitor clauzei penale, recurenta a apreciat că în cauză cuantumul penalităților de 3% pe zi de întârziere, nu a fost stabilit în mod excesiv, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 671/2006 cu privire la o clauză penală cu penalități de 6% pe zi de întârziere;
- Legiuitorul nu a stabilit criterii limitative, ci unul generic: prejudiciul pe care părțile l-ar fi putut prevedea la încheierea contractului, iar prin tranzacție nu s-a stabilit o altă prevedere contractuală prin care părțile să creeze limitări penalităților, practica judiciară, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil fiind unanimă în a refuza, în lipsa unui temei, reducerea clauzelor penale;
- Cu privire la aprecierea instanței privind criza economică, apreciază că decizia instanței trebuia raportată la momentul la care penalitatea era exigibilă li nu la unul ulterior;
- Mărirea patrimoniului creditoarei recurente pe seama patrimoniului debitoarei nu este lipsită de temei juridic, având la bază clauza penală, neputându-se reține că înscrierea a la masa credală cu suma de 1.964.472 lei ar reprezenta o îmbogățire fără justă temei.
În cazul neîndeplinirii obligației asumate de către debitor, creditorul este îndreptățit să obțină daunele prevăzute în clauza penală, nefiind nevoie ca aceasta să dovedească întinderea prejudiciului.
În drept au fost invocate prevederile art. 274, 3041 Cod procedură civilă, art. 953, 954, 969, 1066, 1073 și 1087 din vechiul Cod civil, art. 12 din Legea nr. 85/2006.
B. Prin cererea sa de recurs creditoarea M. C. N. - D. T. I. L. a solicitat modificarea în parte a aceleiași sentințe în sensul înscrierii sale în tabelul preliminar de creanțe asupra averii debitoarei și a creanței în cuantum de 7.899 lei, reprezentând impozit pe clădire și teren.
În motivarea recursului său, creditoarea a arătat că a solicitat înscrierea pe tabelul preliminar al creanțelor debitoarei cu suma de 78.005 lei, reprezentând impozit clădire, impozit teren, taxă afișaj firmă, taxă judiciară de timbru și amendă contravențională. Ulterior, urmare a aprobării la data de 06.02.2012 a cererii de scutire formulată de debitoarea insolvență, pentru clădirea situată în C. N. , B-dul E. nr. , pe motiv că acesta este monument istoric, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice, a procedat la recalcularea impozitului pe clădire și teren datorate de debitoare și la formularea declarației rectificative de creanță nr. 3224/496/14.02.2012 prin care a învederat Tribunalului Bihor faptul că debitele pentru încăperile în care se desfășoară activități economice la data deschiderii procedurii sunt în cuantum de 7.555 lei impozit pe clădire și 344 lei impozit p teren, rezultând astfel un total de 18.670 lei(taxă afișaj firmă, taxă judiciară de timbru, impozit pe clădire, impozit pe teren, amendă contravențională).
Din declarația nr. 322/04.01.2012 depusă de debitoare la creditoare, rezultă că în imobilul monument istoric, deținut de aceasta în proprietate, pe o suprafață de 68 mp se desfășoară activități economice. În baza acestei declarații, a fost emisă și comunicată debitoarei Decizia de impunere nr. 45698/492/10.02.2012 prin care a fost stabilit în sarcina sa obligația de a achita impozitul pe partea de clădire în care se desfășoară activități economice, în temeiul art. 249 alin. 1 coroborate cu teza finală a art. 250 pct. 2 din Legea nr. 571/2003. Decizia de impunere nu a fost contestată de debitoare în baza prevederilor art. 205 și următoarele din OG nr. 92/2003, devenind astfel titlu executoriu.
Raportat la această stare de fapt și de drept expusă, recurentul apreciază că obligația fiscală în cuantum de 7.899 lei reprezentând impozit pe clădirea și terenul situate în C. N. , B. E. nr., este datorată de debitoare, față de dispozițiile Legii 422/2001 și ale Legii 571/2003 care prevăd contrariul celor reținute de instanța de fond. De altfel art. 41 alin. 2 din Legea nr. 422/2001 prevede scutirea de la plata impozitului doar cu privire la terenul ocupat de clădire și nu cu privire la întregul teren aferent clădirii monument istoric, cum a reținut în mod eronat instanța de fond, interpretând trunchiat prevederile art. 1 din Codul fiscal, în sensul că a omis excepția de la scutire prevăzută de teza finală a art. 41 alin. 1 și 2 din Legea nr. 422/2001.
În drept au fost invocate prevederile art. 299 Cod procedură civilă și art. 8 din Legea nr. 85/2006.
C. Debitoarea SC D. I. SRL O., prin administratorul special, prin cererea de recurs formulată a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, admiterea acestuia și modificarea sentinței în ceea ce privește admiterea în totalitate a contestațiilor depuse de ea referitor la sumele cu care creditorii M. C. N. - D. T. I. L., SC D. SRL, SC F. DCI SA, SC A. F. SRL, SC A. SRL și SC A. C. SRL au fost înscriși în tabelul preliminar, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului său debitoarea a arătat că la data promovării contestațiilor a ales sediul procedural la sediul cabinetului său avocațial, întrucât la sediul social din O. , str. G. E. P., nr., de regulă nu se găsește nici o persoană, existând riscul de a nu putea lua cunoștință despre actele de procedură realizate în cauză. Cu toate acestea, hotărârea a fost transmisă la sediul social, astfel că despre aceasta a aflat numai după ce noul avocat i-a adus la cunoștință că a fost comunicată la sediul social, astfel că la 14.11.2012 a solicitat și i s-a pus la dispoziție din sistemul ECRIS o copie a sentinței.
Pe fondul cauzei, debitoarea a arătat că, existau argumente pentru a-i fi admise în totalitate contestațiile depuse, considerând că, creditorul M. C. N. - D. T. I. L. - S. I. C., Informații baze de date, nu este îndreptățit la sumele reprezentând impozit pe clădire, întrucât imobilul pentru care au calculat acest impozit face parte din clădirile declarate monumente arhitecturale și istorice pentru care proprietarii, obligați să le mențină în starea actuală sunt exonerați de plata impozitului pe clădiri.
Recurenta consideră că, instanța de fond, deși a redus suma datorată de ea cu titlu de penalități de întârziere și dobânzi creditorilor SC D. SRL, SC F. DCI SA, SC A. F. SRL, SC A. SRL și SC A. C. SRL, în mod greșit a menținut cuantumul penalităților acordate și despre care a dispus analizarea și trecerea lor în tabelul preliminar.
În ceea ce privește creanța SC F. DCI SA, apreciază că nu se impune înscrierea acesteia în categoria creanțelor garantate. Consideră că trebuie făcută distincția între creanțele acestui creditor, respectiv cele născute anterior încheierii protocolului din 02.11.2009 care din start nu pot fi creanțe garantate și cele născute ulterior acestui moment.
Referitor la creanțele născute ulterior acestui moment consideră că se impune a se face următoarea distincție: garanția reală mobiliară s-a instituit asupra unor bunuri fungibile și se poartă numai asupra actelor bunuri și nu asupra creanțelor pe care ea la rândul ei le are asupra Casa de Asigurări de Sănătate B. și C., cu atât mai puțin cu cât nu există o certitudine că această creanță s-a născut din livrarea produselor afectate de garanția mobiliară. Conform Legii nr. 99/1999 Titlul VI- consideră că dreptul de urmărire a creditorului garantat se întinde numai asupra acelor produse și nu a creanței născute din livrarea acelor produse.
În drept au fost invocate prevederile art. 103 (1) și (2) Cod procedură civilă și art. 8 (2) din Legea nr. 85/2006.
Intimata SC A. C. SRL, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția tardivității recursului debitoarei, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, reiterând motivele din întâmpinarea depusă la instanța de fond.
Debitoarea, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului formulat de SC D. SRL cu motivarea că nici una din criticile formulate de către aceasta nu este fondată, judecătorul sindic făcând o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1070 din Codul civil vechi prin reducerea penalităților.
M. C. N. - D. T. I. L., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului debitoarei cu motivarea că aceasta este de rea credință față de depunerea la creditoare a declarației din care rezultă faptul că în imobilul deținut de ea, pe o suprafață de 68 mp se desfășurată activități economice, declarație în baza căreia s-a emis Decizia de impunere nr. 45698/498/10.02.2012, necontestată în condițiile art. 205 și următoarele Cod procedură fiscală.
Verificând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate de creditoarea SC D. SRL C. N. , curtea a reținut următoarele :
A. Motivele de recurs formulate de creditoarea recurentă SC D. SRL C. N. se referă la necesitatea respectării principiului obligativității contractului valabil încheiat între părți și la posibilitatea reductibilității clauzei penale de către instanța de judecată.
Prin tranzacția încheiată între recurentă și debitoare în scopul stingerii pe cale amiabilă a dosarului nr. 282/1285/2010, aflat pe rolul Tribunalului C. la 20.05.2010, părțile au stipulat în art. 2 plata de către debitoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 150.000 lei în 12 tranșe săptămânale egale de 12.500 lei/săptămână, în ziua de joi a fiecărei săptămâni începând cu data de 27.05.2010 precum și clauza penală potrivit căreia în cazul întârzierii cu mai mult de 3 zile a plății unei rate săptămânale, eșalonarea de plată va deveni nulă, iar creditoarea va fi îndreptățită la recuperarea pe calea executării silite a debitului restant, la care se vor adăuga penalități de întârziere de 3% / zi de întârziere calculate de la data semnării tranzacției asupra întregului debit restant, penalitățile putând depăși debitul de bază.
În temeiul acestei clauze, creditoarea recurentă a încasat suma de 91.869 lei, debitul principal fiind de 112.500 lei, potrivit fișelor analitice ale plăților, aspect necontestat.
Prin această clauză penală, în vederea înlăturării dificultăților unei aprecieri în justiție a cuantumului daunelor interese, părțile au realizat o evaluare convențională a acestor daune, reglementată în art. 1066-1072 Cod civil vechi, cum corect a reținut instanța de fond.
Potrivit art. 1070 Cod civil vechi, micșorarea sumei prevăzute în clauza penală este admisibilă numai în cazul în care obligația principală a fost executată parțial.
Din interpretarea acestui text de lege, rezultă că suma stabilită în clauza penală nu poate fi modificată de instanță, chiar dacă este mult superioară prejudiciului, numai dacă obligația asumată nu a fost integral executată, nu și în cazul executării parțiale a obligației cum este cazul în speță.
În ce privește respectarea principiului obligativității contractului valabil încheiat între părți, curtea apreciază că instanța de fond a reținut corect că art. 969 Cod civil vechi trebuie coroborat cu art. 970 Cod civil vechi, în sensul că numai executarea cu bună credință a obligațiilor este rezultatul firesc al obligativității contractului, contractul rămânând legea părților numai în măsura în care, nici una dintre ele, nu încalcă cu bună știință îndatoririle asumate.
Cum în speță debitorul și-a executat parțial obligația asumată, obligarea sa la plata unor penalități în cuantum înzecit față de debitul neexecutat ar duce la crearea unei situații inechitabile cu efecte lezionare pentru el, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 970 Cod civil vechi, nefiind încălcat principiul obligativității contractului valabil încheiat, reglementat de art. 969 Cod civil vechi.
Față de toate aceste considerente, curtea în baza art. 312 raportat la art. 316 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de creditoare, motivele invocate fiind neîntemeiate.
B. Referitor la motivele de recurs invocate de creditorul M. C. N. - D. T. I. L. , curtea a reținut următoarele :
Debitoarea nu a contestat, în condițiile art. 205 și următoarele din OG nr. 92/2003, Decizia de impunere nr. 45698/492/10.02.2010 prin care a fost stabilită în sarcina sa obligația de plată a impozitului pe partea de clădire și teren, monument istoric, situată în C. N., B. E. nr. , în care se desfășoară activități economice, în temeiul art. 249 alin. 1 coroborat cu teza finală a art. 250 pct. 2 din Legea nr. 571/2003, devenind astfel titlu executor.
Or, în această situație, administratorul judiciar, conform art. 66 (1) din Legea nr. 85/2006, nu putea cenzura titlul executor, fiind obligat să înscrie creditorul în tabelul preliminar și cu suma de 7.899 lei impozit pe clădire și teren înscrise în acest titlu executor.
În consecință, în baza art. 312 raportat la art. 316 Cod procedură civilă, curtea a admis ca fondat recursul declarat de M. C. N. - D. T. I. L. și a modifica sentința în parte în sensul înscrierii acestuia în tabelul preliminar de creanțe al debitoarei cu suma de 18.670 lei, conform declarației sale de creanță rectificative, în loc de 10.771 lei.
C. În ce privesc motivele de recurs invocate de debitoarea SC D. I. SRL O. , prin administratorul special, curtea a reținut următoarele :
Motivele de recurs privindu-l pe creditorul M. C. N. - D. T. I. L, nu au mai fost susținute, astfel că nu au mai fost analizate, fiind cenzurate în recursul acestui creditor.
Referitor la creditoarele SC D. SRL, SC F. DCI SA, SC A. F. SRL, SC A. SRL și SC A. C. SRL, debitoarea a învederat că instanța de fond în mod greșit a menținut cuantumul penalităților acordate și despre care a dispus analizarea și trecerea lor în tabelul preliminar, fără a motiva în ce constă greșeala menținerii cuantumului acestora, situație în care nu poate fi cenzurată presupusa greșeală a instanței.
În ce privește înscrierea greșită a creanței SC F. DCI SA în categoria creanțelor garantate, critica recurentei este neîntemeiată.
Instanța de fond a reținut în mod corect că din moment ce debitorul recurent a devenit proprietar asupra bunurilor transmise în temeiul contractul de vânzare-cumpărare, acesta le putea afecta constituirii unei garanții de felul celei reglementată de Legea nr. 85/2006, astfel încât pentru creanța izvorâtă în temeiul acestuia se impune înscrierea creditorului la categoria garantați.
De asemenea, s-a reținut corect că trimiterea făcută de creditoare în contestație la încheierea contractelor de cesiune de creanță nu are nici o relevanță sub acest aspect, întrucât semnarea lor a dus la transmiterea din patrimoniul debitoarei în patrimoniul său a dreptului de creanță pe care cel din urmă îl avea față de Casa de Asigurări de Sănătate C. și B. și că, transmițându-se dreptul de proprietate, debitorul nu mai are calitatea de proprietar pentru a constitui o garanție reală în sensul definit de legea privind procedura insolvenței, concluzie ce se impune și în ceea ce privește dreptul de creanță născut ulterior datei de 2.11.2009.
În consecință, în baza art. 312 raportat la art. 316 Cod procedură civilă, instanța a apreciat că se impune respingerea ca nefondat și a acestui recurs, motivele invocate în plus în concluziile scrise neputând fi avute în vedere, fiind formulate peste - termenul legal de motivare a recursului.
Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate în recurs.
| ← RECURS - LITIGIU CU PROFESIONIŞTI. DESCHIDEREA PROCEDURII... | RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. DESPĂGUBIRI SOLICITATE DE... → |
|---|
