Restituirea unei plăţi nedatorate ca urmare a nulităţii contractului de cesiune în baza căruia s-a efectuat plata - art. 1092 cod civil.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 921/Ap din data de 27.06.2017
Pretențiile formulate de reclamantă au avut la bază contractul de cesiune de părți sociale anulat cu efect retroactiv, astfel că în mod corect instanța de fond a reținut incidența art. 992-993 vechiul cod civil a plății nedatorate, doctrina juridică acceptând incidența acțiunii în repetițiune și în cazul în care plata se face în temeiul unui contract nul, desființat retroactiv, când obligația apare ca și cum nu ar fi existat niciodată, iar părțile urmează a fi repuse în situația anterioară.
Fiind vorba de un contract anulat, restituirea prestațiilor se putea dispune în baza răspunderii contractuale pentru că plata s-a făcut în baza unui contract și nu în temeiul răspunderii delictuale, întrucât restituirea nu s-a întemeiat pe ideea de vinovăție. În accepțiunea tradițională a restituirilor, se considera că restituirea nu poate opera în situația în care prestația fusese executată în temeiul unei cauze ilicite, însă această regulă a fost treptat abandonată atât de practica judiciară cât și de o parte doctrinară, chiar și legiuitorul actual stabilind în noua formulă a Codului civil că "prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii";- art. 1638 noul Cod civil.
Asupra apelului de față:
Constată că, prin sentința civilă nr. 447/C din data de 24.06.2015 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. xxxx/62/2014 s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..
Pârâta a fost obligată să restituie reclamantei suma de 50.000 de euro, echivalent în lei 224.745 lei, la cursul de schimb din 20.03.2014, reprezentând prețul tranzacției Contractului de cesiune părți sociale nr. x7/01.02.2011, precum și dobânda legală aplicată acestei sume, calculată de la data de 01.02.2011 și până la achitarea efectivă.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9858,2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea hotărârii se arată că, prin contractul de cesiune părți sociale nr. x7/01.02.2011, autentificat de Biroul Notarului Public C., pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de cedentă a cesionat reclamantei A., în calitate de cesionară, toate părțile sociale reprezentând capitalul social integral (100%), în valoare de 200,00 lei, împărțit în 20 de părți sociale, cu o valoare nominală de 10 lei fiecare parte socială în valoare totală de 200,00 lei pe care pârâta le deținea la S.C. D. S.R.L. P., în calitate de asociat unic.
Prin contract s-a stabilit că cesiunea părților sociale se face pentru suma de 50.000 euro, valoare negociată de părți, în baza Raportului de evaluare întocmit de către evaluator PFA E., privind activul societății - imobilul situat în orașul P., str. L.R. nr. xx, județul B., înscris în CF xxxx82 P. (provenită din conversia de pe hârtie a CF xx3), cu nr. cadastral xx1 V.O., cu terenul aferent în suprafață de 599 mp.
Conform mențiunilor contractului, plata sumei de 50.000 euro s-a făcut de către cesionară către cedentă în numerar, la data încheierii contractului, părțile declarând că nu mai au altă pretenție materială sau de altă natură, una împotriva celeilalte, cu privire la părțile sociale cesionate.
Potrivit chitanței de ridicare numerar emisă la data de 01.02.2011, ora 10.52, de Banca F. S.A., reclamanta a ridicat din cont în acea zi, suma de 50.000 euro (fila 164).
Prin sentința penală nr. 980/F/08.12.2011 a Tribunalului București - Secția I penală, menținută prin decizia penală nr. 147/A/22.05.2012 a Curții de Apel București - Secția a II a penală din dosarul nr. xxxxx/3/2011 și ulterior prin decizia nr. 493/12.02.2013 a ICCJ, s-a dispus condamnarea inculpatului G. la pedeapsa de 7 ani închisoare în regim de detenție, pentru infracțiunea de luare de mită în formă continuată iar în baza art. 14 alin. 3 din Codul de procedură penală, desființarea contractului de cesiune nr. x7/01.02.2011, autentificat de Biroul Notarului Public C., reținându-se că acesta are o clauză ilicită, mascând un act material al infracțiunii de luare de mită.
Prin considerentele hotărârii penale rămasă definitivă s-a reținut că la data de 01.02.2011, în baza unei înțelegeri anterioare dintre H. și G., cel din urmă a primit prin intermediul soției sale A. un imobil tip vilă situat în P., str. L.R. nr. xx, județul B., în valoare de circa 200.000 euro, prin cedarea părților sociale deținute de S.C. B. S.R.L. la S.C. D S.R.L. P. (în patrimoniul căruia se găsea imobilul), către A., la o valoare mult diminuată (50.000 euro). S-a mai reținut că reprezentanta societății cedente a fost martora I. care avea o datorie de 183.000 euro la H. și căreia, acesta i-a indicat să efectueze tranzacția cu familia A-G.
Din cuprinsul contractului încheiat în fața notarului C., din considerentele avute în vedere de instanța penală la pronunțarea hotărârii de condamnare, prin care s-a reținut efectuarea plății de către soția inculpatului, cât și din chitanța depusă de reclamantă în dovedirea retragerii sumei de 50.000 euro în ziua încheierii contractului de cesiune a părților sociale, instanța a reținut că plata sumei de 50.000 euro a fost făcută în mod efectiv de către reclamantă, astfel că a respins apărarea formulată de pârâtă, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a invocat în drept atât plata nedatorată, cât și principiul îmbogățirii fără justă cauză.
În speță, față de data încheierii contractului de cesiune, în cauză sunt incidente dispozițiile vechiului Cod civil.
Având în vedere starea de fapt reținută de instanța penală, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză. Pentru ca o acțiune în restituirea prestațiilor să fie fundamentată pe acest principiu, se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe o îmbogățire a patrimoniului pârâtului; o diminuare a patrimoniului reclamantului; între îmbogățirea și respectiv diminuarea patrimoniilor să existe o cauză comună; acestea să nu aibă la bază un temei legitim, iar îmbogățitul să fie de bună-credință. Or, în speță, astfel cum a rezultat din considerentele hotărârii penale (filele 14, 14 verso) cât și înregistrările convorbirilor dintre reprezentanta pârâtei și notar (fila 161 - 163/verso), din procesul penal, atât reclamanta cât și reprezentanta pârâtei cunoșteau cauza ilicită a încheierii contractului de cesiune a părților sociale, respectiv, că acesta masca un act material al infracțiunii de luare de mită, săvârșită de soțul reclamantei.
Mai mult, prestațiile au fost executate de părți în baza unui contract care, la acel moment reprezenta un temei legitim.
Potrivit art. 14 alin. 3 lit. a din vechiul Cod de procedură penală, repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală.
Prin urmare, repunerea părților în situația anterioară presupune restituirea prestațiilor deoarece dispare fundamentul executării acestora.
Față de considerentele reținute, instanța a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1092 Cod civil, întrucât obligația fiecăreia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, apare ca și când nu ar fi existat vreodată.
Relativ la petitul privind acordarea dobânzii legale, instanța a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 994 Cod civil, conform cărora, "când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interesele (dobânzile) sau fructele din ziua plății";. În cauza de față, instanța a reținut din probatoriul administrat că pârâta are calitatea de accipiens de rea-credință, ca urmare a faptului că a cunoscut că plata primită este nedatorată (filele 161 - 163).
Pentru motivele reținute în fapt și în drept, instanța a admis acțiunea formulată de reclamantă, conform dispozitivului.
Întrucât pârâta se află în culpă procesuală, în baza art. 453 Cod procedură civilă, a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9858,2 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.
Prin încheierea de ședință din data de 25.02.2015 s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâtă, prin întâmpinare.
În motivarea încheierii se arată că una dintre condițiile juridice ale intentării acțiunii întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză este absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite. Altfel spus, cel care a suferit o diminuare a patrimoniului poate recurge la o astfel de acțiune doar atunci când nu are și nici nu a avut o altă cale de drept, nici o altă acțiune în justiție pentru valorificarea dreptului său la reparație.
În situația existenței unui act juridic încheiat de părți, acesta dă posibilitatea fiecărei părți contractante ca în ipoteza neîndeplinirii obligațiilor asumate prin act, să recurgă la proceduri judiciare, fie în vederea obținerii pe cale judecătorească a contraprestației, fie în vederea rezilierii și repunerii părților în situația anterioară încheierii acestor acte.
Ori, în speță, reclamanta nu poate recurge la o altă procedură judiciară, derivată din contractul de cesiune încheiat cu pârâta, deoarece acest contract a fost anulat printr-o hotărâre penală definitivă.
Pentru considerentele reținute, instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, prin întâmpinare.
Împotriva hotărârii și a încheierii din 25.02.2015 au declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L. P. și apel incident reclamanta A., solicitând schimbarea hotărârii.
În motivarea apelului pârâta S.C. B. S.R.L. P. arată că în mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în condițiile în care suma solicitată are la bază raporturi contractuale și nu fapte juridice. Instanța nu a calificat cererea de chemare în judecată, ceea ce a pus partea în imposibilitatea de a-și formula apărarea. Dispozițiile art. 993 Cod civil privind restituirea plății nedatorate nu sunt aplicabile raporturilor juridice deduse judecății întrucât plata nu s-a făcut din eroare, ci în temeiul unui act juridic încheiat de părți. Reclamanta a fost de la început de rea-credință, fiind conștientă că actul deghiza un act material al infracțiunii de luare de mită, în schimb pârâta a fost de bună-credință pentru că plata reprezenta o liberare de datoria în sumă de 182.500 euro pe care o avea față de creditorul H..
Plata era datorată în baza unui act notarial care nu fusese desființat, astfel că nu pot fi acordate dobânzi. Se mai arată că suma de 50.000 euro nu a fost încasată de pârâtă, astfel cum rezultă din starea de fapt reținută în dosarul penal. Beneficiarul mitei, numitul G. nu a efectuat nici o plată către pârâta S.C. B. S.R.L. ca și echivalent al părților sociale cedate către soția sa A. Prin efectul contractului de cesiune nr. x67/1.02.2011 s-au stins două obligații bănești, respectiv îndatorirea lui H. de a-i achita lui G. o parte a mitei promise, precum și obligația doamnei I. de a-i restitui lui H. suma împrumutată anterior de la acesta. Astfel, suntem în prezența unui simulații prin deghizare și interpunere de persoane, mențiunile din contract referitoare la plata prețului de 50.000 euro nereflectând înțelegerile reale dintre părți. Simpla împrejurare că intimata A. a făcut dovada retragerii de la bancă a sumei de 50.000 euro nu conduce la concluzia că respectiva sumă ar fi fost remisă pârâtei. Absența unui contraînscris nu reprezintă un impediment care să se opună constatării simulației atât timp cât deghizarea unuia dintre actele infracțiunii de luare de mită sub forma contractului de cesiune de părți sociale rezultă din decizia penală nr. 493/12.02.2013 a ÎCCJ.
Se mai menționează că excepția de la repunerea în situația anterioară nulității unui act bazat pe cauză ilicită se întemeiază pe nedemnitatea reclamantului care nu mai poate solicita restituirea prestațiilor pentru că acest lucru ar echivala cu menținerea în favoarea reclamantei și a beneficiarului mitei a folosului necuvenit.
În motivarea apelului incident reclamanta A. a solicitat admiterea cererii pe temeiuri contractuale, respectiv pe îmbogățirea fără justă cauză potrivit noului Cod civil. Anularea contractului de cesiune părți sociale a avut loc prin sentința penală nr. 980/F/8.12.2011, iar acțiunea în restituire a prestațiilor a fost introdusă după apariția noului Cod civil. Instanța trebuia să se raporteze la instituția plății nedatorate ca urmare a nulității absolute a contractului, astfel că nu are relevanță buna sau reaua credință a solvensului, iar restituirea trebuia făcută în toate cazurile.
Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea apelului pârâtei ca urmare a inadmisibilității motivelor noi de apel a constatării simulației și a excepției de la repunerea părților în situația anterioară. Opiniile legate de temeiul restituirii prestațiilor în cazul unui act anulat sunt diferite, o parte împărtășind ideea îmbogățirii fără justă cauză, iar o alta, a plății nedatorate sau a răspunderii civile delictuale. Condiția erorii celui care a făcut o plată nedatorată nu este necesară în cazul obligației lovite de nulitate absolută.
Se mai arată că apelanta pârâtă afirmă în mod nereal că nu a primit prețul de 50.000 euro, în condițiile în care plata apare menționată în contract, caz în care a săvârșit infracțiunea de fals în declarații. Sentința penală face vorbire de prețul încasat de 50.000 euro, iar documentul bancar depus în probațiune dovedește retragerea sumei în ziua respectivă, la fel și interceptarea telefonică. Reprezentanta pârâtei a cunoscut natura plății efectuate, astfel că a fost de rea-credință. Folosul necuvenit nu este cel de 50.000 euro, ci diferența dintre 200.000 euro și 50.000 euro. Revenirea la situația anterioară dispusă de art. 14 lit. a din vechiul Cod de procedură penală nu face distincții și are în vedere o restabilire holistică a raporturilor dintre părți, nu doar în defavoarea inculpatului.
Prin răspunsul la întâmpinare, pârâta S.C. B. S.R.L. P. a solicitat respingerea apelului incident ca lipsit de interes în condițiile în care acțiunea a fost admisă în totalitate. Se mai arată că momentul de referință în raport cu care poate fi determinată norma de drept substanțial aplicabilă este acela al faptului juridic al plății afirmate de partea potrivnică, astfel că sunt incidente dispozițiile vechiului Cod civil. Greșit s-a invocat inadmisibilitatea motivelor de apel față de prevederile art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă, care permit folosirea mijloacelor de apărare invocate sau arătate în motivarea apelului.
În probațiune s-au depus înscrisuri și s-a atașat dosarul penal nr. xxxxx/3/2011.
Analizând hotărârile apelate în raport cu motivele invocate și actele dosarului, în temeiul art. 476 - 477 Cod procedură civilă, se constată următoarele:
În baza art. 248 Cod procedură civilă, instanța urmează a analiza excepțiile de procedură care ar face inutilă cercetarea în fond a apelurilor, respectiv excepțiile inadmisibilității motivelor noi din apel și excepția lipsei de interes a apelului incident.
Într-adevăr, în cuprinsul motivelor de apel, pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat două apărări noi, respectiv constatarea simulației intervenite între părți și excepția de la repunerea părților în situația anterioară în cazul existenței caracterului ilicit al cauzei. Prevederile art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă permit invocarea în apel a mijloacelor de apărare noi cu condiția să nu contravină dispoziției statuate prin art. 478 alin. 3 Cod procedură civilă, adică să conducă la schimbarea calității părților, a cauzei sau obiectului cererii. Cele două motive de apel sunt mijloace de apărare noi ce sunt legate de argumentele temeiurilor juridice redate de prima instanță în considerentele hotărârii, de care partea a luat cunoștință după închiderea dezbaterilor și care au legătură cu aspectele legate de natura juridică a acțiunii și temeiul pretențiilor, astfel că pot fi invocate prin intermediul criticilor formulate în calea de atac, motiv pentru care excepția inadmisibilității urmează a fi respinsă.
În privința excepției lipsei de interes în promovarea apelului incident, se constată că dispozițiile art. 472 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă, permit formularea căii de atac asupra considerentelor hotărârii prin care s-au dat dezlegări ale unor probleme de drept care nu ar avea legătură cu judecata procesului sau care sunt greșite, astfel că, chiar dacă partea a câștigat procesul, are la îndemână posibilitatea de a solicita în apel remedierea presupuselor greșeli din considerente. Cum natura juridică a acțiunii și temeiul restituirii pretențiilor reprezintă un aspect controversat, astfel cum arată părțile prin invocarea doctrinei juridice neunitare, rezultă că reclamanta are interesul de a lămuri aceste aspecte, motiv pentru care excepția lipsei de interes urmează a fi respinsă în temeiul art. 33 Cod procedură civilă. Soarta apelului incident urmează însă a urma dispozițiile art. 472 alin. 2 Cod procedură civilă funcție de soluția dată în apelul principal.
Apelul pârâtei declarat împotriva încheierii din 25.02.2015 vizează greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în condițiile în care suma solicitată are la bază raporturi contractuale și nu fapte juridice. Excepția inadmisibilității acțiunii în repetițiune în cazul în care reclamantul are la dispoziție o acțiune izvorâtă din contract, reprezintă un mijloc de apărare cu o natură juridică mixtă, de fond și de procedură datorită efectului spre care tinde aceasta, respectiv o anumită modalitate de respingere a cererii. Prima instanță a reținut că reclamanta nu poate recurge la o altă procedură judiciară deoarece contractul de cesiune a fost anulat, astfel că acțiunea în restituire bazată pe îmbogățirea fără justă cauză s-a considerat a fi admisibilă. Cum temeiul juridic al acțiunii indicat de reclamantă a fost formulat în 3 variante, în principal art. 969, 970 Cod civil - principiul restitutio in integrum și răspunderea contractuală, în subsidiar 1 - plată nedatorată și subsidiar 2 - îmbogățirea fără justă cauză, rezultă că soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză nu ar fi avut ca efect respingerea acțiunii, întrucât mai rămâneau celelalte două variante ale temeiurilor de drept invocate și care ar fi necesitat analizarea pretențiilor, iar sub acest aspect excepția a fost corect respinsă. De altfel, prin însăși motivele de apel, ambele părți agreează ideea admisibilității acțiunii pe temeiul răspunderii contractuale, astfel că acțiunea formulată de reclamantă nu este inadmisibilă.
În privința normelor de drept material aplicabile, considerăm că în mod corect prima instanță a reținut că sunt incidente dispozițiile vechiului Cod civil, având în vedere și prevederile art. 4 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora "la data intrării în vigoare a Noului Cod civil, actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864, rămân supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit Codului civil sau dispozițiilor prezentei legi";. Astfel, pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privința condițiilor de validitate și, pe cale de consecință, a nulității, ci și pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic, inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi, pentru executarea obligațiilor asumate de părți, pentru încetarea actului juridic și pentru restabilirea situației anterioare. De altfel, chiar și reclamanta a indicat în cuprinsul acțiunii introductive incidența vechiului Cod civil, astfel că aceste prevederi urmează a fi avute în vedere.
Instanța de fond a calificat acțiunea în temeiul art. 1092 Cod civil privind restituirea unei plăți nedatorate ca urmare a nulității contractului în baza căruia s-a efectuat plata. Prin urmare, greșit apreciază apelanta pârâtă că instanța nu ar fi încadrat juridic acțiunea și nu ar fi indicat temeiul juridic al pretențiilor. Sub acest aspect, în mod nefondat arată pârâta că nu a putut să-și formuleze apărările în cauză.
În privința temeiului juridic al acțiunii, într-adevăr, reclamanta a indicat 3 variante, în principal art. 969, 970 Cod civil - principiul restituio in integrum și răspunderea contractuală, în subsidiar 1- plată nedatorată și subsidiar 2- îmbogățirea fără justă cauză. Atât apelul pârâtei cât și apelul incident al reclamantei cuprind motive ce vizează încadrarea juridică a acțiunii, pârâta considerând că ar fi vorba de o simulație prin deghizare și interpunere de persoane, iar reclamanta reiterând toate variantele indicate inițial: răspunderea contractuală, îmbogățirea fără just temei sau plata lucrului nedatorat.
În vederea analizării temeiului juridic aplicabil în speță, urmează a constata că părțile nu au contestat nici existența contractului de cesiune de părți sociale nr. x7/1.02.2011 și nici constatarea nulității acestuia pentru cauză ilicită, dispusă prin sentința penală nr. 980/F/8.12.2011 a Tribunalului București. Cum la baza solicitării formulate de reclamantă a stat contractul de cesiune de părți sociale anulat cu efect retroactiv, înseamnă că în mod corect instanța de fond a reținut incidența art. 992-993 vechiul Cod civil a plății nedatorate, doctrina juridică acceptând incidența acțiunii în repetițiune și în cazul în care plata se face în temeiul unui contract nul, desființat retroactiv, când obligația apare ca și cum nu ar fi existat niciodată, iar părțile urmează a fi repuse în situația anterioară.
Este adevărat că o parte din doctrina juridică propune ca în cazul anulării actului, restituirea prestațiilor să se realizeze pe temeiul îmbogățirii fără just temei, însă aceeași opinie admite și situația că se poate aplica instituția plății nedatorate dacă părțile și-au executat obligațiile înainte de constatarea nulității actului. Ori, în speță, aceste obligații au fost executate parțial de părți prin încheierea contractului și predarea unei sume de bani ca preț al cesiunii, neavând relevanță respingerea menționării actului la ORC B., întrucât mențiunea nu avea caracter constitutiv, ci de opozabilitate față de terți. Fiind vorba de un contract anulat, restituirea prestațiilor se putea dispune în baza răspunderii contractuale pentru că plata s-a făcut în baza unui contract și nu în temeiul răspunderii delictuale, întrucât restituirea nu s-a întemeiat pe ideea de vinovăție. În consecință, în mod corect instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără just temei, temeiul juridic al repetițiunii fiind contractul nul.
Susținerile apelantei pârâte cu privire la greșita aplicare a art. 993 Cod civil urmează a fi respinse întrucât condiția ca plata să fie făcută din eroare este relativă. Relativitatea acestei condiții este atestată de numeroasele excepții în care nu mai este necesară îndeplinirea condiției sau chiar mai mult, când plata poate fi restituită chiar dacă se dovedește că solvens (cel care face plata) știa că nu este datorată nicio plată și totuși a făcut o plată. Cu atât mai mult este cazul unei obligații care ulterior a fost desființată retroactiv și când avem de a face cu un caz particular de inexistență absolută a îndatoririi, astfel încât condiția erorii este superfluă.
Apărările legate de buna sau reaua credință a părților contractante au la bază opinia că acțiunea în repetițiune ar proteja doar pe solvensul de bună credință împotriva accipiensului de rea credință. Într-adevăr,în accepțiunea tradițională a restituirilor, se considera că restituirea nu poate opera în situația în care prestația fusese executată în temeiul unei cauze ilicite (principiul tradițional era nemo auditur propriam turpitudinem allegans), în acest sens fiind decizia nr. 807/23.04.1980 a Tribunalului Suprem. Însă această regulă a fost treptat abandonată atât de practica judiciară cât și de o parte doctrinară, chiar și legiuitorul actual stabilind în noua formulă a Codului civil că "prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii";- art. 1638 noul Cod civil. Chiar dacă aceste din urmă dispoziții nu sunt aplicabile în speță, totuși nu putem reține apărările apelantei pârâte în sensul că nu este îndatorată la restituirea sume primite atâta timp cât actul în baza căruia a primit suma nu mai există. Prin urmare, dacă un contract a fost declarat nul absolut pentru cauză ilicită, ambele părți își datorează restituirea prestațiilor reciproce deja executate.
În legătură cu aprecierea apelantei pârâte de a considera contractul de cesiune de părți sociale ca o simulație prin deghizare și interpunere de persoane, urmează a constata că atâta timp cât deja s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat irevocabil sancțiunea nulității absolute a contractului de cesiune pentru cauză ilicită, aplicarea unei alte sancțiuni nu este admisibilă, fiind și lipsită de interes.
Referitor la fondul litigiului, apelanta pârâtă afirmă că suma de 50.000 euro nu i-a fost achitată de intimata reclamantă ca preț al cesiunii de părți sociale. Susținerile sale sunt contrazise de declarațiile făcute de reprezentanta societății I. în cursul procesului penal prin care a recunoscut că numita A. a ridicat suma de 50.000 euro de la Banca F. în ziua încheierii contractului de cesiune de părți sociale și din care a primit suma de 26.500 euro, în temeiul contractului, restul fiind opriți de inculpatul G. - fila 162 vol.1 DNA. Chiar și soțul reprezentantei pârâtei, numitul J. arată în declarațiile sale că din suma de 50.000 euro a restituit lui G. circa 25.000 euro pe care îi primise anterior de la H. - fila 179 vol.1 DNA. Aceste declarații sunt confirmate parțial și prin convorbirea telefonică din data de 1.02.2011 interceptată de organele judiciare - filele 244-254 vol.1 DNA din care rezultă că reprezentanta pârâtei cunoștea că reclamanta a scos o sumă de bani ce urma să i se remită la biroul notarial la care s-a încheiat contractul de cesiune de părți sociale.
Chitanțele indicate de pârâtă în volumul III DNA - filele 21 și 22 nu au nicio relevanță în cauză, fiind datate din 16.12.2010 și 24.01.2011 pentru operațiuni reprezentând plată TVA, majorări și sume încasate la bugetul de stat, deci pentru operațiuni ce nu au legătură cu contractul de cesiune de creanță din 1.02.2011.
De asemenea, cum contractul de cesiune de părți sociale a fost încheiat la 1.02.2011, nu au relevanță nici împrumuturile acordate de reclamanta A. către soții J.și I. ca persoane fizice, la 31.01.2011 în sumă de 35.000 euro și la 25.02.2011 în sumă de 25.000 euro - filele 172-191 vol.1 dosar ÎCCJ și pentru care pentru o parte s-a emis somația de plată prin sentința civilă nr. 8523/20.05.2013 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. xxxx/197/2013.
Buna-credință a apelantei pârâte prin reprezentanta I. este infirmată de propriile declarații interceptate de organele judiciar în ziua încheierii contractului, din care rezultă că aceasta nu dorea să se menționeze un preț în contract pentru a nu achita impozitele și taxele aferente, că suma de 50.000 euro nu acoperă prețul real al tranzacției care viza patrimoniul societății în care se afla vila O. estimată la 200.000 euro și subevaluată tocmai la solicitarea cedentei și că prin încheierea actului de cesiune de părți sociale se reglementează niște raporturi juridice tripartite între familiile H., A-G. și I-J. Chiar și soțul reprezentantei pârâtei, numitul J. a recunoscut că prietenul său H. i s-a plâns că soțul reclamantei A. i-a cerut un comision sub formă de mită în valoare de 23% din valoarea lucrării încredințate și că "ăștia nu se mai satură"; - fila 179 -180 vol.1 DNA, prin urmare, buna-credință a pârâtei este exclusă.
O altă împrejurare care atestă reaua-credință a reprezentantei pârâtei rezultă și din faptul că nu a întocmit actele contabile aferente cesiunii de părți sociale, respectiv nu a înregistrat în contabilitatea societății operațiunea pentru care a încasat 26.500 euro în contul 465 privind decontările cu asociații, în contul 5121 privind conturile curente la bănci, în contul 263 privind interesele de participație și nici nu a depus declarațiile 100 și 101 la organele fiscale, ceea ce denotă faptul că intenția sa nu era onestă. Deși a arătat instanței de apel că deține acte contabile și fiscale referitoare perfectarea contractului de cesiune de părți sociale, sens în care s-au acordat 5 termene de judecată, pârâta nu a reușit să identifice nici în dosarul penal și nici în contabilitatea sa actele respective.
În privința sumei predate în baza contractului de cesiune de părți sociale, se constată că instanța penală nu a stabilit cuantumul cert al acesteia, arătând doar că diferența dintre suma reală de 200.000 euro și cea tranzacționată de 50.000 euro reprezintă folosul necuvenit sub forma mitei. Din declarația numitului G., beneficiarul mitei și soțul reclamantei, rezultă că întreaga sumă de 50.000 euro ar fi fost predată pârâtei, însă această împrejurare nu este confirmată nici prin actul notarial care a și fost anulat pentru cauză ilicită și nici prin declarațiile reprezentantei pârâtei sau ale soțului acesteia care recunosc doar încasarea sumei de 26.500 euro. Cum nici înregistrările contabile ale societății pârâte nu atestă întreaga sumă de 50.000 euro, rezultă că nu s-a dovedit încasarea restului de până la 50.000 euro în patrimoniul societății pârâte, astfel că suma la care poate fi obligată pârâta la restituire este doar cea recunoscută de reprezentanta acesteia, numita I., respectiv 26.500 euro. Simpla retragere a sumei de bani din contul personal al reclamantei nu poate constitui o dovadă a încasării sumei în contul societății pârâte, aspect corect invocat de către apelanta pârâtă. Declarația dată de doamna notar C., cea care a încheiat actul, nu relevă predarea efectivă a întregii sume de 50.000 euro către pârâtă, ci doar face referire la variantele abordate de părți pentru perfectarea actului juridic.
Susținerile referitoare la excepția de la principiul repunerii în situația anterioară în cazul unui act ilicit și nul absolut nu pot fi reținute față de argumentele expuse mai sus cât și față de reaua credință a ambelor părți la perfectarea actului, astfel că principiul nemo audiatur propiram turpitudinem allegans nu poate fi susținut cu succes nici de către pârâta apelantă. Prin restabilirea situației anterioare perfectării actului nu se menține în favoarea intimatei folosul necuvenit și nici nu se anihilează parțial efectele juridice ale hotărârii penale întrucât limitele infracțiunii au vizat diferența dintre suma reală de 200.000 euro și cea convenită de părți la 50.000 euro și nu suma predată și recunoscută de pârâtă, astfel cum corect a arătat și apelanta reclamantă. În acest sens corect a reținut prima instanță dispozițiile art. 14 alin. 3 lit. a din vechiul Cod de procedură penală care au în vedere restabilirea totală a situației anterioare încheierii actului nul și nu gratificarea unei părți contractante care s-a dovedit că era și ea de rea-credință.
Față de aceste considerente, urmează a constata că în mod corect s-au aplicat și prevederile art. 994 Cod civil în legătură cu modul de acordare a dobânzilor legale de la data plății.
Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 480 și art. 472 alin. 2 Cod procedură civilă urmează a respinge apelul declarat împotriva încheierii din 25.02.2015, a admite în parte ambele apeluri împotriva sentinței cu consecința admiterii în parte a acțiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. P. în sensul diminuării obligației de plată stabilite în sarcina pârâtei de la suma de 50.000 euro la 26.500 euro cu dobânda aferentă.
În privința cheltuielilor de judecată, instanța urmează a face aplicarea art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă față de admiterea în parte a acțiunii și de posibilitatea de compensare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial la fond și în apel în limita sumei de 10.750 lei (onorariu plătit de reclamantă - 10.750 lei; onorariul plătit de pârâtă - 12.400 lei) și a taxei de timbru în apel în limita sumei de 1404 lei (taxă achitată în apel de pârâtă 2455 lei, taxă achitată de reclamantă 1404 lei), urmând ca pârâta să fie obligată să plătească reclamantei suma de 3.108 lei reprezentând taxă de timbru aferentă pretențiilor admise achitată la fond. Se vor respinge celelalte pretenții reprezentând restul de până la 50.000 euro și cheltuielile de judecată aferente și se vor menține dispozițiile privind restituirea parțială a sumei cu dobânda aferentă începând cu data plății și până la achitarea efectivă.
| ← Acordarea despăgubirilor pentru pagube produse de unele specii... | Cerere de valoare redusă. Jurisprudență Plăţi → |
|---|
