Revizuire. Hotărâre dată în recurs, prin care nu s-a evocat fondul. Inadmisibilitate
| Comentarii |
|
În categoria hotărârilor care evocă fondul, intră toate hotărârile prin care tribunalele şi curţile de apel rejudecă fondul după casare. Prin urmare, nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul. Cum în speţă, prin decizia a cărei revizuire se cere s-a respins recursul reclamanţilor şi s-a menţinut sentinţa tribunalului, nepronunţându-se deci o soluţie proprie, ci confirmând în temeiul dreptului de control judiciar, doar hotărârea primei instanţe, ea nu face parte din categoria hotărârilor care evoca fondul, nefiind susceptibilă de retractare pe calea revizuirii.
Secţia I civilă, Decizia nr. 51 din 3 septembrie 2012
Prin decizia civilă nr. 2508/ R din 21.05.2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.V. și M.G. prin Asociația N.A.P., împotriva sentinței civile nr. 2206/13.12.2011 a Tribunalului Maramureș, care a fost menținută.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere următoarele:
„în mod corect a reținut instanța de fond incidența în cauză a Deciziilor nr. 871 și 873 din 25 iunie 2010, prin Decizia nr. 29/2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, statuându-se (obligatorie conform dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C.proc.civ.) că instanțele de drept comun nu puteau să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiilor neretroactivității legii și discriminării.
Având în vedere că în prezenta cauză retroactivitatea Legii nr. 119/2010 se invocă numai în raport de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, C.A. apreciază că în mod corect instanța de fond a apreciat că această analiză excede competențelor sale întrucât ar însemna să efectueze un control de constituționalitate, care se poate realiza numai de Curtea Constituțională, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată. De altfel, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și (așa cum s-a arătat anterior) instanța de contencios constituțional s-a pronunțat cu privire la acest aspect.
în mod similar, așa cum s-a statuat de înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 29 din 12.12.2011, nici referitor la discriminare instanța de drept comun nu poate face reevaluări în temeiul art. 16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu poate fi reținut, față de împrejurarea că, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistrații au fost exceptați în urma constatării neconstituționalității prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusă controlului exercitat de Curtea Constituțională pe calea obiecției de neconstituționalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție, iar nu prin afirmarea și asumarea ab initio a intenției legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie de la măsura recalculării pensiei speciale.
în plus, în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional), numai o susținere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiași categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situații analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanțelor o analiză care să nu se suprapună celei a Curții Constituționale.
De asemenea, se constată că instanța de recurs și-ar depăși atribuțiile dacă ar examina pretinsa neconstituționalitate a Legii nr. 119/2010 în raport de dispozițiile art. 47 și 44 din Constituție, Curtea Constituțională pronunțându-se și cu privire la aceste dispoziții prin Decizia nr. 871/2010 Curtea Constituțională.
Jurisprudența anterioară a Curții Constituționale în materie nu poate fi reținută de instanța de recurs, în condițiile în care instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în mod diferit chiar în ceea ce privește dispozițiile legale invocate de recurenți.
Este adevărat că prin Decizia nr. 29/2011 s-a stabilit că este necesară o analiză circumstanțiată pentru fiecare reclamant în parte, însă această analiză se referă la compatibilitatea recalculării pensiilor dispusă prin Legea nr. 119/2010 cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în plus față de considerentele reținute judicios de către Tribunal, C.A. va reține următoarele repere cu caracter obligatoriu, stabilite prin decizii ale înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Europene a Drepturilor Omului:
1) Decizia nr.29/12.12.2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție
„în ce privește existența unui „bun” sau „interes patrimonial”, în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în mod unanim instanțele au constatat că aceasta se verifică în patrimoniul reclamanților care, înainte de adoptarea Legii nr. 119/2010 și a recalculării pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, se puteau prevala de garanțiile oferite de art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenție.
Ca situație premisă comună în acest segment al pensiilor speciale, pensiile de serviciu au fost stabilite și recunoscute de legiuitorul român pentru anumite categorii socioprofesionale, enumerate în art. 1 din Legea nr. 119/2010, acestea fiind compuse dintr-o parte contributivă (identică celei calculate în baza sistemului public de asigurări sociale de drept comun în reglementarea Legii nr. 19/2000, în prezent abrogată și înlocuită cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice), ce se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, și o parte necontributivă, care se achita de la bugetul de stat.
Așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv și constituiau o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, polițiști, funcționari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic și consular, funcționari parlamentari, senatori și deputați, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă, personalul Curții de Conturi.
Același legiuitor, în anul 2010, în scopul reformării sistemului de pensii, pentru reechilibrarea acestuia, în vederea eliminării inechităților din sistem și având în vedere situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul (deci, atât bugetul de stat, cât și bugetul asigurărilor sociale de stat), a prevăzut recalcularea pensiilor speciale, stabilind că acestea devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000.
Aplicarea acestui act normativ Legea nr. 119/2010) a avut ca efect imediat reducerea cuantumului sumelor aflate în plată cu titlu de pensii de serviciu, emiterea unor decizii de recalculare cuprinzând noul cuantum, plătibil în viitor, situație în care cei vizați au promovat cereri în justiție prin care au solicitat anularea acestor decizii de recalculare și menținerea în plată a deciziilor în cuantumul anterior, pentru motivul încălcării dreptului lor de proprietate, astfel cum este ocrotit în sistemul Convenției europene a drepturilor omului prin art. 1 din Primul Protocol adițional.
Ca atare, jurisdicțiile naționale au analizat plângerile formulate în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (sau art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție).
în mod corect instanțele au constatat că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suporta de la bugetul de stat). în acest sens, înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.
Totodată, instanțele de judecată au apreciat unanim că, întrucât prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), această lege reprezintă o „ingerință” din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamanților, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 și 40).
Pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ea trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
Din perspectiva acestor condiții, înalta Curte constată că în mod unanim instanțele au reținut că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010, și urmărește un „scop legitim”, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
înalta Curte constată însă că analiza cerinței privind existența „raportului rezonabil de proporționalitate” a fost sursa practicii neunitare ce a condus la inițierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze; pe de altă parte, nici „ingerința” nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor” (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul „privării de proprietate” (cea de-a doua normă din același text).
Astfel, prin recalcularea pensiilor speciale, cei vizați și-au văzut limitat dreptul cu sume diferite care se încadrează procentual între 30% și 80%, uneori chiar mai mult, ca efect al suprimării beneficiului ce reprezenta suplimentul acordat de la bugetul de stat (deci, cu partea necontributivă) care a variat de la o categorie profesională la alta, iar în cadrul aceleiași categorii, de la o persoană la alta, potrivit condițiilor prevăzute de legea ce definea fiecare statut profesional în parte și calificarea fiecărui beneficiar pentru obținerea pensiei speciale; din analiza jurisprudenței atașate recursului în interesul legii se constată însă că instanțele judecătorești nu au stabilit în mod riguros, în concret, acest element ce reprezintă o circumstanță importantă în identificarea premiselor de analiză a raportului de proporționalitate, fiind util a se observa proporția reducerii beneficiului social în discuție pentru reclamantul cauzei, iar nu indicarea unei marje generale a diminuării pensiilor speciale pentru toate categoriile de persoane vizate de Legea nr. 119/2010.
Or, instanța europeană însăși, în aplicarea acestui test de proporționalitate, analizează situația reclamantului din fiecare cauză, determină anumite circumstanțe particulare în plângerile pe care le soluționează, se raportează în mod necesar la situația de fapt pe care ea însăși a reținut-o în legătură cu respectiva plângere și, numai pe baza acestui ansamblu de constatări, conchide asupra raportului de proporționalitate, fără a stabili vreodată o concluzie cu caracter general, chiar referitoare la o anumită categorie vizată de „ingerință”, în afara statutului de „victimă” (dacă se au în vedere cauzele cu mai mulți reclamanți - de exemplu, Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei). Apoi, se reține că raportul de proporționalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excedează marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.
în același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.
Este esențial a se constata că în privința fiecărui reclamant în parte a fost depășit un anumit „prag de dificultate” pentru ca instanța europeană însăși să constate o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (cum se reține, de exemplu, în Decizia asupra admisibilității în Cauza Hasani împotriva Croației).
Totodată, este necesar a se preciza că în analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de „ingerințe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încălcări (chiar perspectiva analizării discriminării în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional având alți parametri de evaluare).
înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației - decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilității, Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei) în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată.
în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că stabilirea raportului de proporționalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale particulare.”
2) Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele conexate Ana Maria Frimu, Judita Vilma , Edita Tanko, Marta Molnar și Lucia Ghețiu împotriva României.
„Curtea a reiterat că, deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98; decizia Jankovic c. Croației, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 și 56001/08, par. 55).
Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și Mihăieș și Senteș c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 și 44605/11).în speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
De asemenea, Curtea a luat act de faptul că pensia datorată reclamantelor, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă și acestea au pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care au beneficiat în calitate de personal auxiliar al instanțelor.
în această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie. Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.în ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă. în speță, Curtea a reținut faptul că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. în orice caz, trebuie remarcat faptul că această diferență nu este una lipsită de justificare, iar Curtea Constituțională a concluzionat că natura profesiei constituie motivul acordării anumitor privilegii. Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamante nu le-au determinat pe acestea să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminate în comparație cu alți pensionari”.
în raport de aceste dezlegări și statuări obligatorii, instanța de recurs va înlătura criticile reclamanților referitoare la încălcarea principiului neretroactivității, la existența unei discriminări (inclusiv cu privire la nerespectarea Protocolului nr. 12 din CEDO), la lipsa caracterului previzibil și accesibil al legii și la caracterul permanent al dreptului câștigat de a beneficia de pensia de serviciu în cuantumul stabilit în baza Legii nr. 223/2007.
Prin urmare, controlul judiciar realizat de instanța de recurs va urmări analizarea situației reclamanților în raport de circumstanțele particulare invocate, pentru a determina dacă a fost depășit „pragul de dificultate”, care ar atrage o considerare a încălcării art.1 din Protocolul adițional.
în concret, reclamantul P.V. beneficiază de o pensie de asigurări sociale de 1343 lei superioară pensiei medii pentru limită de vârstă din anul 2010 în cuantum de 858 lei, conform datelor statistice ale Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, ceea ce nu poate avea semnificația unei lipsiri totale a mijloacelor de subzistență ale reclamantului. Reclamantul V.M.G. beneficiază de o pensie de asigurări sociale de 1905 lei superioară pensiei medii pentru limită de vârstă din anul 2010 în cuantum de 858 lei, conform datelor statistice ale Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, ceea ce nu poate avea semnificația unei lipsiri totale a mijloacelor de subzistență ale reclamantului.
Drept urmare, reținând și că în cauză reclamanții nu au invocat alte criterii care să fie avute în vedere la stabilirea raportului de proporționalitate (deși s-a pus în discuție Decizia nr. 29/2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în care se evidențiază că în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este necesar să se analizeze situația particulară a fiecărui reclamant), C.A. apreciază în raport de probele administrate în cauză că reclamanții nu suportă o sarcină individuală excesivă, de natură a aprecia că raportul de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit nu ar fi respectat.
în ceea ce privește, nerespectarea Directivelor nr. 86/378/CEE și 96/97/CE a Consiliului (care a modificat 86/378/CEE), Curtea reține că acestea se referă la regimurile profesionale de securitate socială definite în art. 2 alin. (1) ca fiind „regimurile care nu sunt reglementate de Directiva nr. 79/7/CEE și al căror scop este de a asigura lucrătorilor, care desfășoară activități salariate sau independente, dintr-o întreprindere sau un grup de întreprinderi, dintr-un domeniu de activitate economică, sector profesional sau grup de sectoare, prestații menite să suplimenteze prestațiile prevăzute de regimurile legale de securitate socială sau să le înlocuiască, indiferent dacă apartenența la aceste regimuri este obligatorie sau opțională”.
în mod evident, pensia care a fost acordată în România reclamanților nu a fost constituită având la bază principiile menționate anterior, garantate de normele europene, respectiv o contribuție privată suplimentară a contestatorului ori o convenție între angajat și angajator cu privire la acordarea unei compensări pentru asumarea riscurilor unei anumite profesii. Acest tip de pensie prevăzut de Legea nr. 223/2007 nu este garantat de niciun principiu de drept comunitar și nu se încadrează în niciunul dintre tipurile de pensie recunoscute de normele comunitare.
Drept urmare, în cauză nu se poate reține existența unui drept câștigat, garantat pentru viitor, în sensul normelor europene, ci mai degrabă despre un drept temporar acordat de stat, în limita posibilităților economice.
Conform art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (1) Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate. (2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nici o competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.
întrucât prin Legea nr. 119/2010 nu se pune în aplicare dreptul Uniunii, în cauză nu se poate reține că prin recalcularea pensiilor militare ale recurenților s-a încălcat Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De altfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în mod similar într-o cauză având ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare referitoare la interpretarea articolului 17 alineatul (1), a articolului 20 și a articolului 21 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv Ordonanța din 14 decembrie 2011 (cauza C 434/11).
Contrar celor invocate de recurenți, art. 45 din Tratatul de la Lisabona nu prevede că „pensia nu poate fi diminuată nici prin recalculare, nici confiscată”. Dimpotrivă, se constată că art. 153 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene prevede că Uniunea susține și completează acțiunea statelor membre în domeniile privind securitatea socială și protecția socială a lucrătorilor, însă conform alin. (4) din același articol dispozițiile adoptate în acest sens „nu aduc atingere dreptului recunoscut statelor membre de a-și defini principiile fundamentale ale sistemului lor de securitate socială și nu trebuie să aducă atingere echilibrului financiar”. Drept urmare, întrucât orice stat membru este pe deplin suveran să își organizeze sistemul de securitate socială, nu se poate reține că pensia de serviciu este un drept câștigat, garantat pentru viitor, în sensul normelor europene.
Este adevărat că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, însă această omisiune va fi suplinită de instanța de recurs. Dispoziția legală invocată de recurenți prevede că „Nicio dispoziție a prezentei Declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta Declarație”. Din simpla redare a acestei prevederi rezultă că ea nu consacră teoria drepturilor câștigate (așa cum susțin recurenții raportat la dreptul de proprietate prevăzut de art.17 din Declarație), ci interzice restricțiile sau derogările de la drepturile fundamentale ale omului, sub pretextul că Declarația nu recunoaște aceste drepturi sau le recunoaște într-o mai mică măsură.
C.A. constată că prin Legea nr. 119/2010 nu s-a suprimat dreptul la pensie al reclamanților, astfel încât nu se poate reține că a existat o privare de bun, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 și, drept urmare, neacordarea unei despăgubiri pentru suma cu care s-a diminuat cuantumul pensiei reclamanților ca urmare a intrării în vigoare a Legii 119/2010 nu conduce, de drept, la reținerea unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1.
în fine, nu se poate reține nici incidența motivului de recurs prin care s-a invocat nerespectarea art. 6 din CEDO, întrucât recurenții nu l-au dezvoltat prin indicarea în mod concret sub ce aspect invocă nerespectarea dreptului la un proces echitabil.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) C.proc.civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză”.
împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire reclamanta Asociația N.A.P. (ANAP), în nume propriu și în calitate de reprezentant statuar și convențional al revizuenților V.M.G. și P.V., arătând că motivele cererii de revizuire le va înainta instanței printr-un memoriu separat după redactarea hotărârii atacate.
Analizând cauza prin prisma excepției inadmisibilității invocate din oficiu de instanță, Curtea reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 2508/R/21.05.2012, pronunțată de C.A. Cluj, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.V. și M.G. prin Asociația N.A.P., împotriva sentinței civile nr. 2206/13.12.2011 a Tribunalului Maramureș, care a fost menținută.
Art. 322 C.proc.civ. prevede pentru hotărârile judecătorești pronunțate de instanțe de recurs o condiție specială, în sensul că aceste hotărâri pot forma obiect al unei cereri de revizuire numai dacă prin ele se evocă fondul cauzei.
O instanță de recurs evocă fondul atunci când ea reapreciază dovezile administrate în cauză de instanțele ierarhic inferioare, precum și temeiurile de drept incidente, schimbând deci situația de fapt stabilită de instanțele ale căror hotărâri au fost casate, pronunțând o soluție proprie și diferită de cele date anterior în aceeași cauză.
în categoria hotărârilor care evoca fondul intră toate hotărârile prin care tribunalele și curțile de apel rejudeca fondul după casare. Prin urmare, nu au acest caracter și nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul.
Cum, în speță, prin Decizia civilă nr. 2508/R/21.05.2012 C.A. Cluj a respins recursul reclamanților și a menținut sentința Tribunalului, nepronunțând deci o soluție proprie, ci confirmând, în temeiul dreptului de control judiciar, doar hotărârea primei instanțe, ea nu face parte din categoria hotărârilor care evoca fondul, nefiind susceptibilă de retractare pe calea revizuirii.
Un alt aspect care justifică admiterea excepției este cel privitor la nemotivarea cererii de revizuire. Deși au fost legal citați, revizuenții nu și-au motivat cererea nici până la primul termen de judecată stabilit în acest sens pentru data de 3.09.2012.
De menționat este faptul că la dosarul cauzei s-a depus o cerere de renunțare la judecată, de care însă instanța nu a putut lua act ca urmare a faptului că aceasta a fost depusă ulterior încheierii dezbaterilor.
Raportat la considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior, instanța urmează să respingă ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată în cauză.
| ← Sesizare Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxemburg.... | Obligaţie de a face. Strămutare de morminte. Admitere → |
|---|
