Simulaţie prin deghizare parţială în scopul eludării obligaţiilor fiscale
| Comentarii |
|
Emiterea unei decizii de desfacere a contractului individual de muncă ulterior introducerii acţiunii echivalează cu revenirea asupra deciziei iniţiale de desfacere a contractului individual de muncă şi cu acceptarea prelungirii efectelor contractului de muncă până la data cu care s-a desfăcut a doua oară contractul de muncă. Totodată, ea are semnificaţia unei achiesări la pretenţiile reclamantului privind plata drepturilor salariale până la această dată. Aşa fiind, nu se poate accepta redeschiderea contestării de către pârâtă a drepturilor salariale pretinse.
Este probată simulaţia sub aspectul cuantumului salariului prin depunerea ofertei de muncă făcute pentru un salariu mai mare decât cel stipulat în contractul de muncă înregistrat la ITM. Totuşi, nu se poate admite pretenţia reclamantului de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor salariale în acest cuantum, întrucât scopul simulaţiei a fost acela de eludare a obligaţiilor fiscale de către părţi.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 1771/R din 18 septembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr.1194 din 14 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Cluj a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul C.F. împotriva pârâtei S.C. E.S. S.A. Oradea şi în consecinţă a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2500 lei reprezentând drepturi salariale restante, sumă actualizată cu dobânda legală la data plăţii.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva chematului în garanţie S.C. A. S.R.L. Oradea şi obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul a fost angajatul pârâtei până la data de 01.01.2006, în carnetul de muncă fiind menţionat ca act pe baza căruia se face înscrierea cererea reclamantului nr. 87 din 30.12.2005 de solicitare a încetării raportului de muncă pentru pensionare la limită de vârstă.
Instanţa reţine că pârâta a emis decizia nr. 14/08.12.2005 anterior emiterii de către Casa Judeţeană de Pensii Cluj a deciziei de pensionare nr.237379/23.08.2006, prin acesta contravenind prevederilor art. 41 alin.6 din Legea nr. 19 din 17 martie 2000. Mai mult chiar, ulterior introducerii acţiunii, pârâta a emis o nouă decizie de încetare a contractului individual de muncă al reclamantului, respectiv decizia nr. 45/30.09.2006, în care se dispune că începând cu data de 10.04.2006 încetează raportul de muncă al reclamantului cu pârâta.
Rezultă că pârâta a emis nelegal decizia de concediere a reclamantului, acesta fiind un act propriu al acesteia, dosarul de pensionare trebuind să fie completat de acesta şi nu de chemata în garanţie S.C. A. S.R.L. Oradea, astfel că s-a respins cererea de chemare în garanţie a acesteia.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta S.C. E.S. S.A. solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, cu menţinerea chemării în garanţie a S.C. A. S.R.L. Oradea.
Prin întâmpinarea formulată de S.C. A. S.R.L., se solicită respingerea recursului formulat de către recurenta S.C. E.S. S.A. ca neîntemeiat prin prisma motivelor de recurs invocate şi în consecinţă, menţinerea sentinţei civile nr.1194/2007, în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie, ca temeinică si legală.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate, Curtea a reţinut următoarele:
Trei sunt motivele de recurs invocate de pârâtă: cel privind caracterul nefondat al sentinţei pentru considerentul admiterii acţiunii principale, apreciind că nu recurenta pârâtă este în culpă pentru situaţia creată, ci culpa revine în întregime reclamantului; cel privind greşita respingere a cererii de chemare în garanţie şi cel privind cuantumul drepturilor băneşti încuviinţate reclamantului prin sentinţă.
În primul rând, curtea observă că recurenta pârâtă a achiesat la pretenţiile reclamatului. Astfel, după ce emisese decizia nr. 14 din 8 decembrie 2005 de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului în temeiul art. 61 lit. e) Codul muncii, statuând că acest contract încetează la data de 31 decembrie 2005, pârâta a emis o nouă decizie de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului, nr. 45 din 30 septembrie 2006, prin care a statuat că acest contract încetează cu data de 10 aprilie 2006.
Este deci evident că pârâta a revenit asupra deciziei iniţiale de a desface contractului individual de muncă al reclamantului cu începere de la data de 31 decembrie 2005, acceptând că acest contract şi-a prelungit efectele până la data de 10 aprilie 2006.
Mai mult, prin răspunsurile la interogatoriul propus de reclamant îşi manifestă dorinţa de a nu-l lipsi pe fostul angajat de veniturile salariale pe perioada 01.01.2006-10.04.2006, exprimându-şi totodată acordul cu achitarea salariului pe perioada menţionată la nivelul salariului de încadrare avut la data de 31.12.2005.
Or, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, achiesarea este manifestarea de voinţă, unilaterală şi voluntară, a uneia din părţile litigiului, de a se conforma pretenţiilor celeilalte părţi sau celor hotărâte de instanţă.
Chiar dacă se deosebeşte de tranzacţie prin aceea că reprezintă un act unilateral de voinţă, în condiţiile în care tranzacţia este unul sinalagmatic (un contract), este acceptat că efectele achiesării se produc indiferent de atitudinea ulterioară a părţii care a achiesat, prin urmare, dacă achiesarea este dovedită indiscutabil, nu se pune problema revenirii asupra acesteia decât pentru eventuale vicii de consimţământ sau alte situaţii care să atragă nulitatea.
În acest sens, în doctrină s-a arătat că prin achiesarea la pretenţiile celeilalte părţi, „litigiul rămâne irevocabil fără obiect, pronunţându-se o hotărâre în acest sens, căci, achiesând, pârâtul renunţă nu numai la continuarea judecăţii, ci la orice formă de contestare viitoare a dreptului abandonat”.
Aşa fiind, nu se poate accepta redeschiderea contestării de către pârâtă, în cererea de recurs, a dreptului reclamantului de a solicita salariul pentru perioada 01.01.2006-10.04.2006. Or, prin critica adusă de recurentă sentinţei pronunţate, sub aspectul interpretării şi încadrării în drept a faptelor, tocmai la aceasta se tinde, anume, la respingerea pretenţiilor băneşti ale reclamantului.
Este motivul pentru care Curtea a apreciat ca nefondat acest motiv de recurs, considerând totodată că nu se impune analiza temeiniciei pretenţiilor reclamantului prin raportare la legislaţia incidentă: de îndată ce pârâtul a achiesat la pretenţiile reclamantului, orice analiză de temeinicie ar semnifica să nu se dea efect achiesării, sau să se tindă la verificarea achiesării din perspectiva caracterului său fondat, ceea ce nu este admisibil. Cum s-a arătat mai sus, doar în măsura în care sar invoca motive de nulitate a actului de achiesare ar deveni admisibile discuţii asupra pretenţiilor asupra cărora s-a achiesat, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Cu referire la cererea de chemare în garanţie, s-a observat că obiectul litigiului îl constituie drepturile salariale ale reclamantului. Or, de îndată ce acesta a fost angajatul pârâtei, este legal ca aceasta să suporte, în calitate de debitor, creanţa reprezentând drepturi salariale, în baza contractului de muncă încheiat cu reclamantul şi a dispoziţiilor art. 154 Codul muncii.
Pe de altă parte, pârâta îşi întemeiază cererea de chemare în garanţie pe împrejurarea că S.C. A. S.R.L. avea obligaţia contractuală, faţă de pârâtă, de a ţine evidenţa personalului, salarii şi fişe fiscale, precum şi de a opera în carnetele de muncă ale angajaţilor (deşi nu s-a probat de către pârâtă că ar fi obţinut, conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, aprobarea I.T.M. de a păstra şi completa carnetele de munca ale salariaţilor), de a înregistra în termen la I.T.M. toate actele aferente şi în general de a aplica întocmai prevederile legale.
Or, după cum se poate observa din petitul acţiunii, acţiunea în pretenţii are drept cauză prejudiciul suportat de reclamant datorită desfacerii contractului său de muncă în mod nelegal. Prin urmare, fapta pe care o acuză reclamantul ca păgubitoare pentru el nu este vreo înscriere greşită în carnetul său de muncă, ci desfacerea nelegală a contractului individual de muncă.
Nu chemata în garanţie este autoarea acestei fapte, ci pârâta. Nu s-a dovedit nici o legătură între desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului şi îndeplinirea sau neîndeplinirea de către chemata în garanţie a obligaţiilor sale contractuale, izvorâte din contractul de prestări servicii încheiat la 15 august 2000 între cele două părţi.
Prin urmare, nu există vreo legătură de cauzalitate între obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale către reclamant şi modul cum chemata în garanţie şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale în raport cu pârâta.
Ca atare, în mod temeinic şi legal a soluţionat prima instanţă cererea de chemare în garanţie, faţă de prevederile art. 60 alin. 1 C.proc.civ., art. 969, 970, 1075 Cod civ. şi art. 3 alin. 1 din Legea nr. 130/1999.
Curtea a constatat că este însă întemeiat cel de-al treilea motiv de recurs.
Aşa cum arată recurenta, drepturile băneşti solicitate de reclamant cu titlu de salariu datorat pentru perioada ianuarie-aprilie 2006 excedează cuantumului la care acesta este îndreptăţit în baza contractului de muncă încheiat cu pârâta.
Din copia contractului individual de muncă al reclamantului rezultă un salariu lunar brut de
450 lei.
Reclamantul intimat susţine că de fapt, cuantumul real al salariului său net a fost de 600 lei pe lună.
Înscrisul depus în probaţiune reprezintă o ofertă de salarizare care a precedat încheierea contractului de muncă, nedatată, dar care în mod evident este anterioară datei de 1 septembrie 2005, întrucât cuprinde acordul de a se încheia în viitor, mai precis de la data de 1 septembrie 2005, un contract în condiţiile de salarizare propuse.
Servindu-se de acest înscris, este evident că reclamantul invocă o simulaţie sub aspectul cuantumului salariului, tinzând să dovedească faptul că actul ostensibil, anume, contractul de muncă înregistrat la I.T.M., este mincinos sub acest aspect, şi că realitatea asupra căreia părţile s-au înţeles este alta, cea din oferta de contract înaintată reclamantului de către pârâtă: o simulaţie prin deghizare parţială.
Întrucât singurul scop pe care părţile îl puteau urmări prin încheierea unui act secret prin care să prevadă un cuantum al salariului mai mare decât cel declarat la organele statului nu putea fi altul decât eludarea obligaţiilor fiscale, constatăm că sancţiunea unei astfel de operaţii este nulitatea absolută, graţie principiului „fraus omnia corrumpit” (frauda atrage nulitatea tuturor actelor încheiate sub acoperământul său), ceea ce ar conduce la repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea reciprocă a prestaţiilor de care s-au bucurat cocontractanţii. Or, contractul de muncă fiind unul cu executare succesivă, nu se poate imagina restituirea prestaţiilor efectuate de angajat, constând în munca depusă, aşa încât repunerea părţilor în situaţia anterioară nu poate fi dispusă, pentru motive de echitate: nici angajatorul nu poate refuza plata salariului, de îndată ce a profitat de prestaţiile angajatului său. De altfel, s-au arătat mai sus motivele pentru care pârâta recurentă datorează drepturi salariale reclamantului pentru perioada în discuţie.
În schimb, angajatul nu poate solicita de la angajator plata conform actului secret. Şi este aşa deoarece „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” (într-o traducere aproximativă, nimănui nu îi este permis să invoce propria turpitudine pentru a obţine efecte favorabile sieşi). Aplicând la cazul de faţă acest principiu, observăm că efectul produs nu poate fi decât refuzul instanţei de a acorda reclamantului drepturile băneşti conform actului secret încheiat între părţi, deci ofertei de muncă (apreciem probată simulaţia şi că oferta de muncă făcută reclamantului reprezintă voinţa reală a părţilor în ce priveşte cuantumul salariului său, întrucât este puţin probabil că, odată ce angajatorul a făcut o ofertă de muncă pentru un salariu mai mare, contractul să se fi încheiat pentru un salariu mai mic. Formarea acordului de voinţă în mod evident a urmat, prin încheierea contractului individual de muncă al reclamantului, or acesta nu avea interes să solicite un salariu mai mic decât cel propus de angajator). Prin urmare, cuantumul salariului la care urmează a fi obligat angajatorul este cel trecut în actul public, deci în contractul de muncă înregistrat la I.T.M., aşa încât se impune sub acest aspect modificarea sentinţei pronunţate şi, în temeiul art. 312 alin. 1 şi 3, raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., să fie obligată pârâta la plata sumei de 1241 lei către reclamant, cu titlu de drepturi salariale restante. (Judecător Ioana Tripon)<
| ← Răspunderea statului pentru erori judiciare în procesul civil.... | Contestaţie împotriva deciziei de recuperare a unei sume de... → |
|---|
