Contract de donaţie încheiat în anul 1972. Plecarea din ţară a donatorilor imediat după încheierea donaţiei. Lipsa cauzei. Nulitate
| Comentarii |
|
Donarea imobilului în litigiu de către reclamant în favoarea Statului Român s-a făcut în perioada imediat premergătoare plecării în Germania a reclamanţilor, fiind îndeajuns de limpede că intenţia lor a fost aceea de a-şi facilita plecarea.
Astfel fiind, gratificarea statului nu este rezultatul intenţiei sincere a donatorilor de a spori patrimoniul acestuia fără a primi nimic în schimb, ci o manifestare de voinţă menită a înlătura orice posibilă piedică la părăsirea ţării.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 318/A din 21 septembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 116/F din 19 februarie 2007 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă înaintată de reclamanţii M.M. şi M.J. împotriva pârâtului municipiul Bistriţa, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a donaţiei efectuate în favoarea Statului Român de către părinţii reclamanţilor, act juridic realizat prin declaraţia oferită de donaţia autentificată sub nr. 1254/1972 de fostul notariat de Stat Bistriţa-Năsăud şi Decizia nr. 226/11 iulie 1972 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al jud. Bistriţa-Năsăud, prin care s-a acceptat donaţia imobilului casă şi teren în suprafaţă de 1615 mp înscris în CF nr. 1170 Bistriţa nr.top. 1777/5.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a avut în vedere, în esenţă, următoarele:
M.I. şi M.C., antecesori ai reclamanţilor, în calitate de proprietari ai imobilului în litigiu, au încheiat actul intitulat „declaraţie - ofertă de donaţie” autentificat sub nr. 1254/27.06.1972 de fostul Notariat de Stat Judeţean Bistriţa-Năsăud.
Prin acest act ei au donat Statului Român imobilul „pur şi simplu şi fără nici un fel de sarcini”, apreciindu-i valoarea la 55.000 lei şi menţionând că doresc să plece definitiv din România în Republica Federală a Germaniei.
Prin Decizia nr. 226/11 iulie 1972 a fostului Consiliu Popular al jud. Bistriţa-Năsăud oferta de donaţie a fost acceptată, astfel că legislaţia în vigoare la data realizării liberalităţii a fost respectată.
Deşi reclamanţii afirmă că actul de donaţie este nul, fie pentru lipsa consimţământului, fie pentru lipsa cauzei ori pentru caracterul ei licit, probele administrate nu fundamentează această susţinere. Astfel, din examinarea depoziţiilor martorilor audiaţi nu se poate concluziona că actul de donaţie a survenit urmare a unor presiuni exercitate asupra donatorilor, care să fi avut temerea că există o ameninţare cu un rău iminent şi de neînlăturat (a nu li se aproba plecarea din ţară), ori că vor fi persecutaţi politic.
În cauză era necesar a se dovedi lipsa consimţământului donatorilor la momentul formulării ofertei de donaţie în faţa notarului de stat, ori lipsa cauzei sau ilicitul ei, însă din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că asupra reclamanţilor s-ar fi făcut presiuni pentru a gratifica Statul Român, depoziţiile martorilor audiaţi fiind neconcludente, vagi şi generalizatoare.
Împotriva acestei sentinţe reclamanţii M.M. şi M.J. au declarat apel, solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acţiunii, deoarece:
a) Soluţia la care prima instanţă s-a oprit este netemeinică şi nelegală, menţinându-se un abuz comis de regimul comunist. Astfel, era de văzut că antecesorii reclamanţilor nu au avut intenţia de a gratifica Statul Român, ei făcând oferte de donaţie ca rezultat al temerii că altfel nu li s-ar aproba plecarea din ţară. Apropierea în timp a ofertei de donaţie (27.06.1972) şi a plecării din ţară (06.08.1972) face dovada certă a acestei condiţionări.
b) Formarea intenţiei de a gratifica trebuie analizată în contextul împrejurărilor contemporane efectuării donaţiei, aşa cum instanţa supremă a statuat printr-o decizie de speţă. Or, în cauză temerea donatorilor de a nu primi viza de plecare din ţară a determinat donaţia, iar nu intenţia de a gratifica.
c) Este surprinzătoare modalitatea în care prima instanţă a interpretat depoziţia martorului G.V., în condiţiile în care acesta a declarat că părinţii reclamanţilor i-au comunicat că nu pot pleca din ţară decât dacă lasă tot ce au avut. La fel, nici depoziţia martorei A.F. nu a fost corect interpretată, această martoră învederând că se ştia că în acea perioadă plecarea din ţară a etnicilor germani era condiţionată de preluarea imobilelor ce le aparţineau de către Statul Român.
Prin întâmpinare intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Cu privire la acest apel Curtea a avut în vedere următoare:
Potrivit dispoziţiilor art. 948 pct. 4 Cod proc.civ., una dintre condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii este „o cauză licită”, în vreme ce potrivit dispoziţiilor art. 966 Cod civ. „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”.
Aceste dispoziţii legale nu lasă nici un echivoc asupra necesităţii ca orice act juridic să se întemeieze pe o cauză, iar aceasta să fie reală, licită şi morală.
Prin urmare, inexistenţa cauzei ori, în situaţia în care aceasta există, caracterul ei fals, ilicit sau imoral minează în mod decisiv actul juridic căruia îi este ataşată, atrăgând nulitatea lui absolută.
Fiind vorba despre un contract cu titlu gratuit, în cazul contractelor de donaţie cauza constă în intenţia donatorului de a mări patrimoniul donatarului fără a primi în schimb o contraprestaţie. Astfel fiind, rămâne a se cerceta în concret, în fiecare speţă, care sunt raţiunile pentru care cel ce donează înţelege a prefera diminuarea patrimoniului propriu şi majorarea celui al gratificatului, iar
dacă aceste raţiuni există, sunt reale, licite şi morale, atunci se poate conchide că ne aflăm în faţa unei cauze valide juridice.
În prezentul proces este menţionat că părinţii reclamanţilor, în calitate de proprietari ai imobilului casă şi teren înscris în CF 1170 Bistriţa, nr.top. 17675/5/1 au încheiat actul numit „declaraţie - ofertă de donaţie” autentificat sub nr. 1254/27 iunie 1972 de fostul Notariat de Stat Judeţean Bistriţa-Năsăud, prin care se ofereau a dona imobilul către Statul Român, fără a condiţiona donaţia de existenţa unor sarcini împotriva gratificatului.
Oferta a fost acceptată prin decizia nr. 226/11 iulie 1972 a fostului Consiliu Popular al judeţului Bistriţa-Năsăud.
La puţin timp după efectuarea acestei donaţii, anume în cursul lunii august 1972, antecesorii reclamanţilor au părăsit România, stabilindu-se în Republica Federală a Germaniei.
Aşa cum şi apelanţii au arătat în motivarea apelului, la data realizării ofertei de donaţie nu se afla în vigoare vreun act normativ care să condiţioneze plecarea definitivă din ţară a cetăţenilor români de transferul cu titlu gratuit al bunurilor lor mobile sau imobile către Statul Român.
Martorul G.V., audiat de prima instanţă cu referire la situaţia părinţilor reclamanţilor (cu care a fost vecin), în perioada imediat premergătoare părăsirii României, în anul 1972, afirmă că „Pentru a obţine avizul necesar plecării, ştiu că în acele timpuri ei au trebuit să renunţe la tot ce au avut. Este vorba despre casa pe care ei au avut-o în municipiul Bistriţa (...)”, totodată adăugând că „Mi-au spus foştii vecini că ei puteau primi viza de plecare numai dacă lăsau în ţară tot ce au avut”.
În ce o priveşte pe martora A.F., ea a declarat că, fiind vecină cu părinţii reclamanţilor, ştie că aceştia au plecat fără să poată lua nimic în Germania, mai precizând şi că „Din câte ştiu foştii vecini au lăsat tot ca să poată pleca în Germania”.
Având în vedere că ambii martori au fost vecini cu părinţii reclamanţilor, inclusiv în perioada în care aceştia au plecat în Germania, discutând personal cu ei, Curtea apreciază că declaraţiile lor sunt îndeajuns de edificatoare pentru a trimite la concluzia că donarea imobilului în litigiu către Statul Român s-a făcut în perioada imediat premergătoare plecării în Germania (data ofertei de donaţie fiind, cum s-a arătat, 27 iunie 1972, iar aceea a plecării în Germania august 1972) pentru a-şi facilita plecarea.
Astfel fiind, gratificarea statului nu este rezultatul intenţiei sincere a părinţilor reclamanţilor de a spori patrimoniul acestuia fără a primi nimic în schimb, ci o manifestare de voinţă menită a înlătura orice posibilă piedică la părăsirea ţării.
Este cunoscut, de altfel, că în perioada respectivă, deşi nu exista vreun act normativ care să impună (precum a făcut-o, ulterior, Decretul nr. 223/1974, privit astăzi ca neconcordant cu însăşi prevederile Constituţiei României din acea vreme, precum şi cu unele pacte internaţionale la care România era parte) transmiterea proprietăţii în favoarea statului, formele de presiune concretă şi condiţionările de fapt impuse sau sugerate celor care, asemenea părinţilor reclamanţilor, doreau, în circumstanţele epocii, părăsirea României, nu au lipsit, situaţiile în care se ajunge la donarea de imobile către stat fiind în aceste cazuri suficient de des întâlnite.
Despre un asemenea context relatează şi martorii audiaţi în cauză, concluzia Curţii fiind aceea că antecesorilor reclamanţilor le-a lipsit intenţia sinceră şi liber asumată de a spori cu titlu gratuit patrimoniul Statului, ceea ce lasă oferta lor de donaţie fără cauză.
Astfel fiind, din perspectiva celor de mai sus rămâne a se considera că, prin aceasta, contractul de donaţie apare ca lovit de nulitate absolută, în sensul evocatelor prevederi ale art. 966 Cod civ.: „Obligaţia fără cauză ... nu poate avea nici un efect”.
În consecinţă, prima instanţă a greşit atunci când a apreciat că probele administrate nu duc la concluzia că, în speţă, contractul de donaţie ar apărea ca lipsit de cauză, Curtea a admis apelul în baza art. 296 Cod proc.civ. şi a schimbat sentinţa în sensul admiterii acţiunii şi constatării nulităţii absolute a contractului de donaţie. (Judecător Valentin Mitea)
| ← Acţiune în rezoluţiune. Antecontract de vânzare-cumpărare.... | Partaj de ascendent - donaţie. Lipsa formei autentice.... → |
|---|
