Răspunderea statului pentru erori judiciare în procesul civil. Dreptul la un recurs efectiv. Inadmisibilitatea cenzurării legalităţii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pe această cale

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

In niciun caz nu se poate susţine că eroarea judiciară poate fi constatată pe calea unui nou proces civil care ar antrena o rejudecare a procesului, pentru că, în realitate, reclamantul cere instanţei să se pronunţe cu privire la legalitatea deciziei dată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra contestaţiei în anulare, chiar dacă aceasta nu mai poate fi reformată sau retractată.

In materia dreptului constituţional, nu se aplică principiul din dreptul civil potrivit căruia ceea ce legea nu interzice permite. Reglementarea răspunderii pentru erori judiciare în procese penale înseamnă, de fapt, limitarea răspunderii pentru erori judiciare doar la cele din procesele penale.

Nu se poate reţine că o astfel de prevedere ar contraveni Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi Protocoalelor adiţionale, pentru a fi aplicată Convenţia, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituţiei, referitoare la prevalenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului.

Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia civilă nr.71 din 14 martie 2007

Prin sentinţa civilă nr. 952 din 2 noiembrie 2006 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă exercitată de reclamantul H.F. împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 9.000.000.000 lei, reprezentând daune-interese pentru eroarea judiciară comisă de instanţele judecătoreşti din România în litigiul care a format obiectul dosarului Curţii Supreme de Justiţie, soluţionat irevocabil prin decizia nr. 3517/2003.

Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătoria a reţinut că faptul ilicit pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea constă într-o eroare judiciară săvârşită de Curtea Suprema de Justiţie in dosar, prin încălcarea prevederilor 315 C.pr.civ, in soluţionarea acestui dosar prin decizia 3517/2003, decizie pronunţata la data de 16. 09.2003.

La data de 16.09.2003, prevederile art. 998, 999 C.civ, art. 1000 alin. 3 C. civ., erau in vigoare. La aceeaşi dată, prevederile art. 48 alin. 3 din Constituţie arată că statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Această reglementare este diferită de cea cuprinsă în prezent în Constituţia revizuită prin Legea 429/2003 şi care, în art. 52 alin. 3, prevede ca statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Din prevederile legale sus menţionate, rezultă că, şi în condiţiile în care prevederile Codului civil privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie si pentru fapta prepusului erau in vigoare, răspunderea statului pentru erorile judiciare era limitată doar la erorile judiciare săvârşite în procesele penale, la data săvârşirii faptei ilicite pretinse de reclamant, din coroborarea celor două texte legale rezultând că prevederile codului civil sus menţionate nu erau aplicabile răspunderii statului pentru erorile judiciare la data de 16.09.2003.

Reclamantul a arătat că, chiar şi în condiţiile în care prevederile constituţionale erau cele mai sus indicate, răspunderea statului în temeiul prevederilor Codului civil poate fi atrasă în baza art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie, conform cărora orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul sa se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Pornind de la premisa ca România a ratificat convenţia sus menţionată prin Legea 30/1994, reclamantul poate invoca prevederile art. 13 din Convenţia sus menţionată pentru a atrage răspunderea statului în condiţiile dreptului comun. Acest text de lege se referă, însa, doar la încălcări ale drepturilor si libertăţilor recunoscute de convenţia sus amintită. Doar în măsura în care unul din aceste drepturi sau una din aceste libertăţi sunt încălcate se recunoaşte dreptul că persoana respectivă să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale.

Ca atare, în speţă, este necesar să se verifice dacă ipotezele în care art. 13 din Convenţie devine aplicabil sunt întrunite sau nu şi, ca atare, dacă acţiunea reclamantului este admisibilă prin coroborarea art. 13 din convenţie cu prevederile art. 998-999 C.civ si art. 1000 alin. 3 C.civ .

Reclamantul invocă încălcarea dreptului sau de proprietate de către instanţele romane, drept recunoscut prin art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Ca atare, dreptul invocat face parte din cele la care se referă art. 13 din Convenţie.

După constatarea sus indicată, este necesar să se verifice dacă dreptul de proprietate invocat de reclamant a fost sau nu încălcat. Această verificare presupune, practic, să se analizeze dacă reclamantul a avut un drept de proprietate în mod clar stabilit si încălcat de instanţele române, ceea ce presupune o analiză a fondului cauzei, respectiv a existentei sau inexistenţei faptei ilicite invocate de reclamant.

In primul rând, este de remarcat ca reclamantul nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă care sa îi consacre acest drept de proprietate, drept care astfel recunoscut sa fie încălcat de instanţele române. Dreptul de proprietate invocat de reclamant se întemeiază doar pe convenţia încheiată de acesta cu d-nii C.G., P.L. si B.N.. Pentru constatarea acestui drept de proprietate, reclamantul a promovat cererea de chemare in judecată înregistrată sub nr. 7655/1997 la Tribunalul Cluj. In motivarea cererii sale de chemare în judecată, reclamantul a invocat că a încheiat cu persoanele sus menţionate contracte intitulate convenţii de împrumut şi care, la punctul 5, cuprind o promisiune de vânzare.

Prin sentinţa civila nr. 109/C/ 1998 a Tribunalului Cluj, s-a declinat competenta de soluţionare a acestui litigiu în favoarea Judecătoriei Cluj Napoca, apreciindu-se ca, in fapt, convenţia pe care reclamantul îşi întemeia dreptul de proprietate este un împrumut de natură civilă.

Apelul declarat împotriva sentinţei sus menţionate a fost respins prin Decizia 493/1998 a Curţii de Apel Cluj, reţinându-se că actele încheiate sunt contracte de împrumut şi nu promisiuni de vânzare cumpărare.

Recursul împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia 2670/1999 a CSJ, reţinându-se că, pe lângă contractul de împrumut, părţile au stabilit la punctul 5 din contract o promisiune de vânzare a acţiunilor, promisiune ce reprezintă, in baza art. 3 pct. 4 C. com., un fapt obiectiv de comerţ. Decizia a fost pronunţată la data de 6.07.1999. Până la acest stadiu de soluţionare a litigiului (şi nici ulterior) reclamantul nu a invocat prevederile art. 978 C.civ sau principiul conversiunii actului juridic (excepţie de la efectele nulităţii actului juridic ), respectiv ca punctul 5 din contract ar reprezenta o clauză primitoare de două înţelesuri şi că, în realitate, părţile au stabilit o clauză prin care au constituit o garanţie de restituire a împrumutului nulă absolut, dar care s-ar putea converti in promisiune de vânzare. Din contră, reclamantul a arătat ca manifestarea de voinţă a pârtilor a fost univocă în sensul unei promisiuni de vânzare cumpărare, iar, in motivele de apel şi recurs, a invocat doar prevederile art. 977 C.civ, în sensul că interpretarea convenţiei se face nu după sensul literar al termenilor utilizaţi în contract, ci după intenţia comună a pârtilor. Totodată,

până la acest stadiu de soluţionare a litigiului, nu s-a invocat existenta sentinţei civile nr. 13917/ 1997 a Judecătoriei Cluj Napoca .

Prin sentinţa civilă nr. 420/C/2000 a Tribunalului Cluj, s-a admis acţiunea reclamantului şi s-a constatat dreptul sau de proprietate. Soluţia sus indicată a avut ca premisă natura juridică a litigiului, aşa cum a fost stabilită de Curtea Supremă de Justiţie, reţinându-se ca reclamantul a acceptat promisiunile de vânzare prin promovarea cererii de chemare în judecată.

Apelul declarat împotriva sentinţei sus indicată fost admis prin decizia civilă nr. 912/2000 a Curţii de Apel Cluj . In considerentele acestei decizii, se retine că clauza contractuală de la punctul 5 nu este o promisiune de vânzare, ci o garanţie a restituirii împrumutului. Totodată, nu s-a ţinut cont de faptul că, printr-o hotărâre irevocabila, s-a constatat nulitatea absolută a acestui punct din contract. La data sesizării instanţei, împrumuturile acordate de reclamant au fost restituite prin oferta reală de plată.

Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost declarat nul prin decizia nr. 2498/2002 a Curţii de Supreme de Justiţie, pentru nemotivarea lui în termen.

Împotriva acestei decizii, s-a formulat de către reclamant contestaţie în anulare, invocându-se faptul că instanţa de recurs a omis să analizeze motivul de ordine publică invocat de reclamant. Această contestaţie în anulare a fost respinsă prin decizia 3517/2003 a CSJ. In considerentele acestei decizii, se arată că instanţa de apel nu a considerat natura juridică a stipulaţiei de la punctul 5 ca o promisiune de vânzare cumpărare. S-a arătat, insă, că atâta vreme cât, printr-o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă care se bucura de autoritate de lucru judecat, clauza respectivă a fost declarat lovită de nulitate absolută, caracterizarea naturii juridice nu mai prezintă relevanţă, iar invocarea neconcordantei dintre considerentele instanţei de apel si dispoziţiile instanţei de recurs este superfluă.

Reclamantul arată că, în măsura în care in judecarea contestaţiei in anulare s-ar fi respectat prevederile art. 315 C.pr.civ., respectiv contestaţia în anulare s-ar fi soluţionat pornind de la împrejurarea că statuarea Curţii Supreme de Justiţie cu privire la natura juridică a punctului 5 din contract este obligatorie, ar fi obţinut câştig de cauză, respectiv i s-ar fi constatat dreptul de proprietate .

La data pronunţării primei decizii a CSJ, art. 315 C.pr.civ. prevedea că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

La data pronunţării deciziei în contestaţie în anulare, art. 315 C.pr.civ. prevedea că, in caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. La ambele momente, aşadar, hotărârea instanţelor de recurs asupra problemei de drept dezlegate era obligatorie pentru judecătorii care rejudecau aceeaşi pricină. Si, in speţă, în baza acestor prevederi legale, statuarea instanţei de recurs în sensul ca punctul 5 din contract este o promisiune de vânzare era obligatorie.

De la aceasta regulă, există o singură excepţie, respectiv aceea în care starea de fapt se schimbă. S-a arătat în literatura de specialitate că această soluţie este logică având în vedere că, în cadrul raţionamentului jurisdicţional, norma de drept se aplică la o situaţie de fapt concretă, astfel încât norma de drept respectivă aplicabilă unei situaţii de fapt să nu-şi mai găsească aplicare la o altă situaţie de fapt. Această excepţie până în anul 2004 era şi consacrată legislativ în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate de Curtea Suprema de Justiţie. Astfel, prin art. 34 din Legea 56/1993 se prevedea că în caz de casare cu trimitere, soluţiile pronunţate în drept de Curtea Supremă de Justiţie sunt obligatorii, dacă în urma rejudecării nu se schimbă situaţia de fapt.

In litigiul in care reclamantul invocă eroarea judiciară, sentinţa civilă nr. 13917/1997 a Judecătoriei Cluj Napoca s-a depus prima oara după pronunţarea deciziei de casare de către CSJ, la data de 7.02.2000. Această sentinţa a schimbat starea de fapt existentă până la acel moment, întrucât clauza pe care reclamantul îşi întemeia pretenţiile era anulată într-un alt litigiu între aceleaşi părţi.

S-a reţinut, totodată, de către instanţa de apel că pârâţii au restituit anterior începerii litigiului de către reclamant sumele împrumutate prin oferta de plată. In contestaţia în anulare, s-a reţinut această motivare, respectiv că, atâta vreme cât clauza este nulă absolut, caracterizarea naturii sale juridice este lipsită de relevanţă în speţă .

Având in vedere această stare de fapt, in speţă nu a existat o încălcare a prevederilor art. 315 C.pr.civ. si, implicit, un fapt ilicit (eroare judiciară) si o încălcare a unui drept de proprietate al reclamantului, având în vedere apariţia unui nou element, respectiv sentinţa prin care clauza cuprinsă în punctul 5 din contract a fost declarată nulă absolută, această situaţie permiţând instanţelor care au rejudecat fondul sa respingă acţiunea reclamantului, independent de statuarea Curţii Supreme de Justiţie din decizia de casare.

In ce priveşte sentinţa civilă nr. 13917/1997 a Judecătoriei Cluj Napoca, aceasta se bucură de autoritate de lucru judecat, atât vreme cât, in litigiul pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea, acesta nu a invocat principiul conversiunii actului juridic. Din contră, el şi-a întemeiat acţiunea pe punctul 5 din contract arătând ca interpretarea acestuia este una univocă în baza art. 977 C.civ.. Atâta vreme cât aceasta clauză a fost declarată nulă absolut, indiferent de considerentele care au stat la baza anulării, instanţele care au judecat următorul litigiu nu puteau face abstracţie de această sentinţă şi converti clauza contractuală într-o altă manifestare de voinţă, atâta vreme cât reclamantul nu a invocat aceasta conversiune care presupunea îndeplinirea unor condiţii ce trebuia verificate de către instanţe, analiza clauzei contractuale sus indicate si aspectele ce trebuiau verificate de către instanţe fiind altele decât cele care au fost verificate până la decizia de casare, cât si ulterior în măsura în care s-ar fi invocat conversiunea acelei clauze. Nici in decizia de casare nu s-a analizat aceasta clauză prin prisma principiului conversiunii actului juridic, ci s-a reţinut că, în mod univoc semnificaţia clauzei este de promisiune de vânzare. Totodată, posibilitatea exercitării revizuirii exista doar in ipoteza în care in al doilea litigiu nu s-ar fi invocat autoritatea de lucru judecat, or, in litigiul având ca obiect constatarea dreptului de proprietate, s-a reţinut această autoritate neexistând astfel hotărâri contradictorii.

Având în vedere toate considerentele anterior invocate instanţa a apreciat că în speţă nu există faptă ilicită invocată de reclamant şi, pe cale de consecinţă, nu există un drept de proprietate al reclamantului care să fi fost încălcat. Ca atare, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu-şi găseşte aplicare în speţă. Totodată, lipsind un element al răspunderii civile delictuale, răspunderea Statului Român fie în nume propriu, fie în calitate de comitent nu ar putea fi antrenată nici în ipoteza în care acţiunea ar fi admisibilă. Totodată în ceea ce priveşte răspunderea Statului în calitate de comitent, instanţa a apreciat că, in speţă, pe lângă lipsa faptei ilicite a prepusului, lipseşte şi raportul de prepuşenie, astfel cum el este definit în literatura de specialitate.

In ceea ce priveşte prejudiciul pretins de reclamant, respectiv echivalentul valoric al proprietăţii pierdute, instanţa a apreciat că şi în ipoteza în care ar fi existat un fapt ilicit, constând în încălcarea dispoziţiilor legale invocate de reclamant, prejudiciul nu ar putea consta în echivalentul valoric al acţiunilor pretinse de acesta. Astfel, chiar şi în ipoteza mai sus menţionată, nu s-ar putea anticipa asupra rezultatului procesului, prejudiciul reclamantului constând doar în lipsirea de posibilitatea ca litigiul sa îi fie soluţionat în condiţiile invocate de el . Lipsirea de această şansă i-ar fi dat posibilitatea obţinerii unei despăgubiri ce însă nu ar fi putut reprezenta echivalentul valoric al acţiunilor pretinse, ci o despăgubire pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, ce urma a fi apreciată de instanţă în măsura în care s-ar fi invocat o asemenea încălcare, iar, în speţă, ar fi existat o faptă ilicită, condiţie nu subzistă în speţă .

Împotriva acestei sentinţe, a declarat în termen legal apel reclamantul, solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii acţiunii.

Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la disp.art.292 alin.1 şi 295 alin.1 Cod proc.civ., curtea a apreciat că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, raportat la prevederile art. 48 alin. 3 din Constituţie, în forma din momentul pronunţării deciziei civile nr. 3517 în dosarul nr. 674/2003 al fostei Curţi Supreme de Justiţie, respectiv la 16 septembrie 2003, care reglementau răspunderea statului pentru erori judiciare în procese penale, o acţiune împotriva statului pentru eroare judiciară în procesul civil este inadmisibilă.

În materia dreptului constituţional, nu se aplică principiul din dreptul civil potrivit căruia ceea ce legea nu interzice permite. Reglementarea răspunderii pentru erori judiciare în procese penale înseamnă, de fapt, limitarea răspunderii pentru erori judiciare doar la cele din procesele penale.

Reclamantul susţine că ar fi vorba de o încălcare a dispoziţiilor art. 13 din Convenţie, respectiv a dreptului la un recurs efectiv. Textul art. 13 prevede că „orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor oficiale”.

Raportul dintre textul art. 13 şi cel al art. 6 din Convenţie este unul de normă generală/normă specială. Tocmai de aceea, aşa cum au decis organele Convenţiei, „art. 13 nu merge până acolo încât să impună statelor contractante obligaţia să prevadă în legislaţia lor internă căi de atac prin care să poată fi denunţate, în faţa unei autorităţi naţionale, înseşi „legile” (normele naţionale) ca fiind contrare, prin ele însele, Convenţiei” (cu titlu de exemplu, a se vedea: Comis. EDH, 6 martie 1985, n.10243/1983, Times News-Papers et autres c/Royaume-Uni, D.R. nr. 41, p.123, citată de Corneliu Bârsan în Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol.I. Drepturi şi libertăţi, p.870).

Textul constituţional limitativ, aşadar, nu poate constitui obiect al art. 13, deci nu poate reprezenta o încălcare a acestuia.

Dacă s-ar aprecia că există, totuşi, necesitatea unui astfel de remediu în dreptul intern, cum ar fi, bunăoară, în jurisprudenţa Curţii, o cale internă de atac suplimentară împotriva actelor de încetineală excesivă a justiţiei, fără a antrena o repunere în discuţie a fondului hotărârii ( a se vedea, Pizzeti c. Italiei, Bouilly c. Franţei, Botazzi c. Italiei, citate de prof. C. Bârsan, op. cit., p.882-883), lipsa sa putea fi atacată în termenul prevăzut de art. 35 paragraful 1 din Convenţie, adică în 6 luni de la pronunţarea hotărârii (irevocabilă de la pronunţare) la CEDO, o nouă acţiune neputând justifica o repunere în termen.

De altfel, chiar în actuala reglementare, Constituţia prevede în art. 52 alin. 3 modificat că răspunderea statului pentru erori judiciare în general este stabilită în condiţiile legii. Conform art. 94 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, „dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară”.

În niciun caz nu se poate susţine că eroarea judiciară poate fi constatată pe calea unui nou proces civil care ar antrena o rejudecare a procesului, pentru că, în realitate, reclamantul cere instanţei să se pronunţe cu privire la legalitatea deciziei dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra contestaţiei în anulare, chiar dacă aceasta nu mai poate fi reformată sau retractată.

Dacă am accepta teza susţinută de reclamant, s-ar ajunge la un cerc vicios cu privire la verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti.

Chiar dacă s-ar trece peste aceste considerente, tot nu sunt întrunite condiţiile rezultând din dispoziţiile art. 13, întrucât nu s-a dovedit încălcarea unui drept recunoscut de Convenţie sau Protocoalele adiţionale.

Nu sunt fondate apărările reclamantului în sensul că ar fi încălcat art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 privitoare la protecţia proprietăţii, întrucât reclamantul nu a dovedit existenţa unui bun în sens de speranţă legitimă de a obţine dreptul de proprietate asupra acţiunilor obiect al clauzei contractuale. Aceasta, pe de o parte, întrucât, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, reclamantul nu deţine o hotărâre judecătorească irevocabilă care să-i consacre acest drept, chiar în condiţiile în care, prin decizia civilă nr. 2670/1999 a fostei Curţi Supreme de Justiţie, clauza contractuală de care se prevalează a fost calificată irevocabil ca fiind o promisiune de vânzare cumpărare de acţiuni. Dacă în cursul rejudecării procesului nu ar fi fost invocată prima hotărâre irevocabilă privind calificarea naturii juridice a clauzei de la punctul 5 din contract ca fiind un împrumut cu o clauză de gaj nulă absolut raportat la disp. art. 1689 alin. 2, o hotărâre nouă ar fi fost susceptibilă de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 7 C.pr.civ. ( “dacă exista hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricina, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”). Reclamantul susţine în motivele de apel că o astfel de concluzie nu poate fi trasă pe cale de interpretare, fiind necesară exercitarea efectivă a căii de atac de retractare, totuşi, cere instanţei să interpreteze fără exerciţiul vreunei căi de atac o dispoziţie dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Conversiunea actului juridic, a fost invocată abia în recurs, ca motiv de ordine publică, faţă de nemotivarea acestuia în termen, iar apoi în contestaţia în anulare. Nu putem vorbi de un drept la bun, în sens de speranţă legitimă nici raportat la această apărare, întrucât nu există o jurisprudenţă unanimă sau majoritară în acest sens, motiv pentru care reclamantul a şi invocat jurisprudenţa din alte materii, necontroversate, respectiv conversiunea vânzării pentru lipsa preţului în donaţie (dacă există intenţia de dona şi forma autentică).

Oricum, rămân valabile cele reţinute deja cu privire la art. 13, în sensul că încălcarea dreptului la un bun trebuia invocată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 paragraful 1 din Convenţie în faţa CEDO, nu după expirarea acestui termen într-o acţiune de drept comun, de răspundere civilă delictuală împotriva statului, pentru a justifica o repunere în termen în faţa Curţii în sensul rediscutării acestor eventuale încălcări. (Judecător Andrea A. Ţuluş).

Răspunderea statului pentru erori judiciare. Repararea pagubelor în cazul persoanei urmărită de

securitate şi arestată, fără a fi ulterior condamnată

Privarea de libertate şi urmărirea trebuie să aibă bază legală într-o hotărâre judecătorească de condamnare, altfel acestea sunt nelegale şi injuste, iar consecinţele acestora în plan personal şi profesional îndreptăţesc persoana în cauză la a pretinde reparaţii conform prevederilor art.998 C.civil.

Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia civilă nr.381/R din 23 februarie 2007

Prin sentinţa civilă nr.11881/22.12.2005, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul B.G. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Cluj şi în consecinţă a fost obligat Statul Român să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 25.000 lei.

Totodată a fost obligat Statul Român să plătească taxa de timbru în sumă de 14446,6 lei şi timbru judiciar de 5 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:

Din Hotărârea nr. 101/1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului - Lege nr.118/1990, rezultă că în perioada 01.04.1949 - 30.10.1951 reclamantul a fost urmărit de organele de represiune ale Statului Român din motive politice, fiind arestat apoi în anul 1952 şi pus în libertate în anul 1954.

Reclamantul a depus la dosarul de fond Biletul de eliberare nr. 6974 / 1954 emis de Direcţia de lagăre şi colonii de muncă din cadrul M.A.I., în care nu este indicată sentinţa penală în baza căreia a fost condamnat şi nici fapta reţinută în sarcina sa.

Motivele pentru care a fost arestat rezultă dintr-o adresă M.A.I. din data de 27.12.1957, descoperită de reclamant în anul 2004, cu ocazia studierii dosarului său de securitate de la CNSAS, adresă în care se arată că, în anul 1949, reclamantul "a dat ajutor la banda teroristă ..., fiind arestat şi condamnat la 1 an închisoare corecţională". Această adresă poartă indicaţia ca reclamantul să fie scos din învăţământul superior întrucât la acea dată era student la Facultatea de Matematică Fizică din cadrul Universităţii Babes- Bolyai.

Într-o altă adresă a M.A.I. din data de 21.01.1958 se arată că reclamantul a fost condamnat în lipsă în anul 1949 la pedeapsa de 1 an închisoare pentru faptul că în iarna aceluiaşi an a găzduit la locuinţa părinţilor săi pe studentul K.M, urmărit de organele securităţii statului pentru activitate instigatoare dusă în cadrul cultului greco-catolic precum şi pentru faptul că a dat ajutor unei bande teroriste.

În anul 1962 reclamantul a formulat cerere de reabilitare înregistrată în dosar nr.601/1962 a Tribunalului Popular al Raionului Vişeu, Regiunea Maramureş, cererea sa fiind respinsă întrucât în urma verificărilor efectuate a rezultat că nu fusese condamnat penal şi prin urmare nu avea antecedente penale.

Cu toate că nicio instanţă judecătorească nu a constatat vinovăţia sa, informaţiile false răspândite de organele fostei securităţi, privind condamnarea penală şi activitatea ilegală desfăşurată de reclamant, au condus la exmatricularea acestuia din cadrul Universităţii Babes- Bolyai în anul 1958. Astfel cum rezultă din adresa UBB din data de 11.06.1964 reclamantul a urmat cursurile Facultăţii de Matematică Fizică în perioada 1954- 1958, când a fost exmatriculat pentru că a ascuns faptul că a fost reţinut de organele MAI pentru tăinuire. Într-o adeverinţă eliberată de UBB la data de 12.02.1958 se atestă că exmatricularea reclamantului s-a datorat declaraţiilor nesincere la înscrierea în facultate în ceea ce priveşte împrejurările şi motivul pentru care a fost cercetat şi reţinut de către organele de stat.

În perioada 1958 - 1962 reclamantul a fost angajat ca profesor suplinitor, apoi ca muncitor necalificat iar în anul 1962 a fost reînmatriculat, obţinând licenţa în anul 1964.

S-a reţinut faptul că reclamantul s-a remarcat în perioada studiilor universitare ca fiind foarte bine pregătit profesional, foarte conştiincios şi cu calităţi deosebite în înţelegerea şi aprofundarea cunoştinţelor de matematică. Totodată, reclamantul era o persoană simpatizată de colegi, respectuoasă faţă de profesori, iar ulterior, în calitate de cadru didactic, s-a bucurat de prestigiu şi recunoaştere din partea colegilor.

Prima instanţă a apreciat că sunt întrunite în cauză dispoziţiile art.998 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, fiind dovedită fapta ilicită invocată de reclamant constând în răspândirea de informaţii false, defăimătoare de către organele fostei securităţi privind calitatea sa de condamnat politic şi activitatea infracţională desfăşurată de el.

Prejudiciul cauzat reclamantului are un caracter complex şi se prezintă atât sub forma prejudiciului material constând în pierderile salariale, costurile de spitalizare şi valoarea tratamentelor medicale necesare reclamantului, cât şi un prejudiciu moral de demnitate şi imagine.

În ceea ce priveşte prejudiciul material, s-a reţinut că reclamantului i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990 ale cărui dispoziţii dădeau posibilitatea recunoaşterii ca vechime în muncă a perioadei în care o persoană a fost persecutată sau urmărită din motive politice, acordau dreptul la asistenţă medicală şi medicamente, scutire de plata impozitelor şi taxelor locale etc.

Decretul Lege nr.118/1990 are caracterul unui act reparator special ce se aplică prioritar faţă de dispoziţiile dreptului comun prevăzute de art. 998 - 999 C.civ. astfel încât instanţa a respins cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru repararea prejudiciului material.

S-a arătat faptul că acest act normativ nu cuprinde însă măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral de imagine şi demnitate suferit de persoanele persecutate din motive politice. Conform dispoziţiilor art. 54 alin.2 din Decretul nr.31 /1954 instanţa poate obliga pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare pentru restabilirea dreptului la onoare sau reputaţie, în categoria măsurilor reparatorii intrând şi repararea prejudiciului moral suferit; răspândirea de informaţii false, defăimătoare de către fostele organe ale securităţii a adus grave prejudicii morale demnităţii şi onoarei reclamantului, aspect ce rezultă din exmatricularea sa din facultate cu toate că era un student eminent, întâmpinarea de dificultăţi în a-şi găsi un loc de muncă ulterior, schimbarea frecventă a locurilor de muncă.

Având în vedere că este dificil şi totodată relativ a cuantifica valoarea prejudiciului moral suferit de reclamant, instanţa a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor, anumite criterii obiective precum circumstanţele personale ale reclamantului care s-a dovedit a fi un student cu rezultate remarcabile, iar apoi un cadrul didactic a cărui activitate profesională a fost considerată ca fiind "foarte bună" . Faptele abuzive ale organelor fostei securităţi apar cu atât mai grave cu cât au avut ca scop distrugerea reputaţiei şi carierei profesionale a unei persoane care a fost apreciată deosebit de elogios de semenii săi şi a reuşit să se remarce în societate prin calităţile sale. Nu în ultimul rând au fost avute în vedere consecinţele asupra educaţiei, vieţii profesionale şi sociale ale reclamantului.

La cuantificarea prejudiciului, instanţa de fond a reţinut şi situaţia rezultată dintr-un caz similar, Rotaru împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Statul Român la 50.000 franci francezi, echivalentul a cca. 141.000.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat prin divulgarea de către organele fostei securităţii ale unor informaţii false şi defăimătoare. S-a arătat în considerentele acelei hotărâri faptul că adresele serviciului de securitate, conţinând diverse informaţii asupra vieţii reclamantului, culese de agenţi ai statului, pot fi analizate şi din punctul de vedere al protecţiei vieţii private, cu atât mai mult cu cât unele informaţii au fost nereale, aducând atingere reputaţiei reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termenul legal reclamantul şi Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu.

Prin decizia civilă nr.656/A din 13.10.2006 a Tribunalului Cluj s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român. S-a luat act de renunţarea reclamantului la judecată în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale.

S-a admis în parte apelul declarat de reclamantul B.G. împotriva sentinţei, care a fost schimbată în parte în sensul că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să plătească reclamantului despăgubiri în cuantum de 150.000 RON reprezentând daune morale, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

S-a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte în sensul înlăturării obligării pârâtului de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art.25 din Decretul nr.31/1954 Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Prin urmare, în baza acestui text legal, Ministerului Finanţelor Publice îi revine, ca regulă generală, calitatea de reprezentant al statului în raporturile în care acesta din urmă participă în mod nemijlocit, situaţiile de excepţie fiind cele în care competenţa este dată altor organe, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile pârâtului din motivele de apel în sensul că

Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul Român doar în situaţiile expres prevăzute în legile speciale.

Pe de altă parte, s-a reţinut că sunt incidente în cauză dispoziţiile art.998-999 C.civ., faptele fiind săvârşite de ofiţeri, informatori, etc. ai fostei Securităţi, în calitatea lor de reprezentanţi ai Statului şi, acţionând în numele acestuia, este firesc să-i revină lui responsabilitatea reparării prejudiciului cauzat.

S-a reţinut că reclamantul a fost privat de libertate în lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, supus unor condiţii de detenţie deosebit de grele specifice deţinuţilor politici, apoi prin cele două adrese ale MAI din 27.12.1957 şi respectiv 21.01.1958 au fost răspândite informaţii false ce au avut consecinţe deosebit de grave prin aceea că reclamantul a fost exmatriculat, a întâmpinat dificultăţi în găsirea unui loc de muncă, i-a fost grav afectată starea de sănătate şi reputaţia, a avut urmări negative în plan personal şi pentru toate acestea răspunderea statului nu poate fi angajată decât în condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, dispoziţiile art. 998 - 999 C.civ. reprezentând dreptul comun în materie.

Pârâtul nu neagă răspunderea statului pentru faptele săvârşite de organele fostei Securităţi, însă susţine că pentru aceasta responsabilitatea ar cădea în sarcina persoanelor juridice continuatoare ale Securităţii, însă instituţiile înfiinţate după 1990 nu pot fi considerate ca fiind succesoare în drepturi şi obligaţii, ele neapărând ca şi continuatoare ale activităţii fostei Securităţi, având doar rolul de depozitar şi administrator al arhivei acesteia.

În ceea ce priveşte excepţia prescrierii dreptului la acţiune, tribunalul a apreciat că aceasta în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond întrucât reclamantul a aflat de conţinutul celor două adrese M.A.I. doar la data de 10.05.2004, când a avut acces la propriul său dosar de securitate deţinut de CNSAS, ocazie cu care a aflat, de altfel, că există pe numele său un astfel de dosar, ceea ce aduce un plus de gravitate consecinţelor faptelor anterior reţinute.

Privarea de libertate a reclamantului pe o perioadă de 5 ani, ce a avut drept urmare consecinţe negative asupra stării de sănătate a acestuia, iar apoi răspândirea de informaţii false, prin cele două adrese M.A.I, ce au avut ca urmare exmatricularea sa de la universitate şi întâmpinarea de dificultăţi în găsirea unui loc de muncă, punerea reclamantului în situaţia de a face faţă nevoilor personale cotidiene cu venituri mult inferioare faţă de cele pe care le-ar fi obţinut în condiţii normale, afectarea reputaţiei pe plan social şi totodată producerea de consecinţe negative în plan personal, reprezintă premise în justificarea cuantificării prejudiciului la un nivel cât mai ridicat. În cele din urmă reclamantul a reuşit să-şi finalizeze studiile universitare şi să realizeze o carieră în profesia pe care a dorit-o, însă acest lucru s-a realizat cu întârziere, iar reclamantul a fost nevoit să depună un efort suplimentar.

Instanţa de fond, atunci când a procedat la stabilirea despăgubirilor, a analizat compârâţiv cazul Rotaru împotriva României în care Statul Român a fost condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la plata de despăgubiri în cuantum de 50.000 Fr.F., echivalentul a cca.141.000.000 lei, la nivelul anului 2000, pentru faptul deţinerii de către organele fostei Securităţi a unui fişier conţinând informaţii false şi defăimătoare în legătură cu persoana reclamantului, apreciindu-se că aceasta aduce atingere protecţiei vieţii sale private .

Reclamantul, prin motivele de apel, face trimitere la cazul Sabou şi Pîrcălab împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Statul Român la 5000 Euro, la nivelul anului 2004, pentru repararea prejudiciului moral cauzat unui ziarist condamnat pentru calomnie la pedeapsa de 10 luni închisoare şi restrângerea unor drepturi.

În aprecierea prejudiciului, s-a avut în vedere încălcarea de către state a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de convenţie, gradul de culpabilitate, în analiza căruia se ţine cont de mai multe criterii, respectiv, existenţa unei ingerinţe din partea unei autorităţi publice, dacă o astfel de ingerinţă este prevăzută de lege, dacă urmăreşte unul din scopurile legitime prevăzute de convenţie şi dacă ingerinţa a fost sau nu necesară într-o societate democratică; totodată, plasarea în timp a faptelor ce atrag răspunderea statului, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

fiind apreciată cu o mult mai mare exigenţă în condiţiile organizării statului ca un stat de drept, respectând principiile democraţiei şi în condiţiile în care România a aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în anul 1994.

Raportat la toate aceste considerente tribunalul a apreciat că stabilirea unor despăgubiri în sumă de 150.000 RON reprezintă o sumă rezonabilă pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând modificarea în parte a deciziei cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului şi menţinerea acesteia în ceea ce priveşte înlăturarea obligaţiei Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice de a plăti taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând următoarele:

Excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârât nu poate fi primită întrucât termenul de prescripţie se calculează de la data când reclamantul a făcut demersuri pentru a avea acces la propriul dosar de securitate deţinut de C.N.S.A.S. Astfel, Hotărârea pentru adoptarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a C.N.S.A.S. a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 244 din 2.06.2000, iar după constituirea aparatului propriu al C.N.S.A.S. din luna martie 2001 a fost posibil accesul persoanelor la dosare. Prima cerere a reclamantului a fost înregistrată sub nr. 2905 din 19.09.2002, urmată de o revenire la data de 19.04.2004, fiind programat pentru data de 10.05.2004 în vederea consultării dosarului.

Prin urmare, acţiunea reclamantului, înregistrată la data de 11 mai 2005 a fost promovată în

termen.

Nici critica privind soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român nu este întemeiată raportat la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.

Recurentul invocă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat (...), dacă ele sunt persoane juridice.

Prejudiciul cauzat reclamantului s-a produs de către organele Securităţii, organ care nu are continuator în organizarea actuală a statului, astfel că statul răspunde de repararea prejudiciului şi cum calitatea de reprezentant al statului aparţine Ministerului Finanţelor Publice în astfel de raporturi, conform dispoziţiilor cu caracter general prevăzute de art. 25 din Decretul nr. 31/1954, corect s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant de către primele instanţe.

Referitor la fondul cauzei, Curtea reţine că din eroare s-a menţionat în decizie că reclamantul a fost privat de libertate o perioadă de 5 ani, aşa cum s-a stabilit prin sentinţa pronunţată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

Astfel, din actele dosarului rezultă că reclamantul a fost urmărit de Securitate din luna aprilie 1949 până când a fost arestat în luna octombrie 1951, fiind eliberat la 4 martie 1954, iar prin sentinţa civilă nr. 648/1990 a Judecătoriei Vişeu de Sus s-a constatat o perioadă de urmărire şi arestare de 4 ani, 11 luni şi 3 zile.

Prin urmare, reclamantul a fost deţinut fără să fi fost condamnat, aşa cum rezultă din sentinţa penală nr.483/1962 a Tribunalului Maramureş, iar din documentele din dosarele fostei Securităţi rezultă că ancheta pentru care a fost reţinut reclamantul s-a sfârşit cu propunerea de punere în libertate, însă în ciuda acestei propuneri a fost trimis în colonia de muncă, fiind trecut în evidenţa Securităţii.

Ulterior eliberării din detenţie, acelaşi organ a răspândit informaţia falsă potrivit căreia reclamantul ar fi fost condamnat politic, fiind trecută în dosarul său de cadre întocmit de Securitate,

motiv pentru care acesta a fost exmatriculat din facultate, iar apoi i s-a desfăcut contractul de muncă de mai multe ori.

În memoriul înregistrat la data de 21.02.2007 reclamantul a invocat dispoziţiile art.5 alin.5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi prevederile Constituţiei României.

Referitor la aceste dispoziţii, este de observat că, prin prevederile art.5 paragraful (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată de România prin Legea nr. 30/1994, se afirmă că „orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa ... ” decât potrivit căilor legale în cazurile expres prevăzute de literele a) - f) ale paragrafului 1.

Or, la litera a) este enunţată, ca valorând asemenea caz, situaţia în care o persoană „. este deţinută legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent”.

În interpretarea acestei ipoteze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în legătură cu raportul ce trebuie să existe între condamnare şi privarea de libertate, că aceasta din urmă trebuie să îşi aibă baza legală în hotărârea judecătorească de condamnare.

Curtea constată că dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu sunt aplicabile ratione temporis, având în vedere că lipsirea de libertate a reclamantului fără o condamnare pronunţată de o instanţă competentă s-a produs anterior ratificării de către România a Convenţiei (ce a avut loc la data de 9 mai 1994). Raportarea la garanţiile oferite de Convenţie trebuie să vizeze faptele petrecute după această dată.

Prevederile art. 6 din Convenţie sunt însă aplicabile, având în vedere că reclamantului trebuie să i se asigure accesul la justiţie, aşa cum stipulează textul Convenţiei: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.

Cum reclamantul a fost privat de libertate fără să fi fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească, privarea de libertate este nelegală şi injustă; la fel şi urmărirea cu toate consecinţele ei în plan personal şi profesional, astfel că reclamantul este în drept a pretinde reparaţii conform prevederilor art. 998 C.civ., cuantumul despăgubirilor stabilite în apel fiind rezonabil.

În sfârşit, recurentul a susţinut şi faptul că instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamantul beneficiază de drepturi băneşti acordate conform Decretului-Lege nr.118/1990. Critica nu este întemeiată întrucât beneficiile acordate prin acest act normativ acoperă doar prejudiciile materiale şi nicidecum pe cele morale.(Judecător Alina Rodina)

← Partaj de ascendent - donaţie. Lipsa formei autentice....		Simulaţie prin deghizare parţială în scopul eludării... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Răspunderea statului pentru erori judiciare în procesul civil. Dreptul la un recurs efectiv. Inadmisibilitatea cenzurării legalităţii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pe această cale