Stabilire locuinţă minor. Competenţa instanţelor române.
| Comentarii |
|
Tribunalul GALAŢI Decizie nr. 373 din data de 09.07.2015
Ordonanță președințială. Stabilire locuință minor. Competența instanțelor române. Noțiunea "reședința obișnuită", trebuie să fie interpretată în sensul că această reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social si familial. Deși se poate concluziona că reședința obișnuită a copilului este în Italia totuși se va avea în vedere că reclamanta, mama minorului, este cetățean român, cu domiciliul în România, iar calitatea sa de cotitular al răspunderii părintești coroborat cu vârsta fragedă a minorului și cu legătura fiziologică specifică dintre mamă și copil, atrage o legătură a copilului cu statul membru, în sensul art. 12 alin.3 lit. a din Regulamentul nr. 2201/2003. Totodată, potrivit art. 1074 N.C.proc.civ., în situații de urgență, instanța română este competentă să dispună măsuri provizorii privind persoane sau bunuri aflate în România la data introducerii cererii.
Secția civilă decizia nr. 373 din 9 iulie 2015
Reclamanta M V a chemat în judecată pe pârâtul TA, solicitând pe cale de ordonanță președințială ca locuința minorului T G - Y născut la data de 09.02.2013 să fie stabilită la domiciliul său, autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de către aceasta, iar pârâtul să aibă legături personale cu minorul, după un program propus de reclamantă.
Prin sentința civilă nr. 1514/09.06.2015 pronunțată de Judecătoria Tecuci, s-a respins cererea de ordonanță președințială și cererea reconvențională, ca nefiind de competența instanțelor române.
S-a reținut că reclamanta a trăit în concubinaj cu pârâtul T A circa 8 ani în Italia. Sub pretextul că mama sa este bolnavă, cu acordul pârâtului a venit în țară la data de 10 noiembrie 2014 și a refuzat să se mai întoarcă înapoi împreună cu minorul, deși acordul dat de pârât pentru deplasarea minorului, a fost temporar.
Instanța a concluzionat că reclamanta și-a preconstituit plecarea din Italia, trimițând mamei sale, așa cum arată aceasta în declarație, certificatul de naștere al minorului pentru a fi transcris la autoritățile române.
În situația de față, instanța a considerat conform practicii CEDO, că problema dreptului privind exercitarea autorității părintești se decide în lumina legislației statului pe teritoriul căruia se află reședința obișnuită a copilului.
În speță, reședința obișnuită a copilului a fost în Italia, iar mama, prin inducerea în eroare a pârâtului a adus copilul în țară. Ca urmare, în cauză se Regulamentul Comunității Europene nr.2201/2003.
Conform art. 8 alin. 1 din Regulament, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța a fost sesizată, iar răspunderea părintească cuprinde încredințarea și dreptul la vizită.
Împotriva sentinței civile nr.1514/09.06.2015 pronunțată de Judecătoria Tecuci, a declarat apel reclamanta Mîntulescu Violeta, arătând că este cetățean român, că solicită o măsură de ocrotire a minorului, care potrivit art. 114 C.proc.civ. atrage competența instanțelor române, deoarece domiciliul minorului este acolo unde locuiește în mod statornic, adică la reclamantă.
Recursul este fondat.
Faptul că părțile au avut o relație de concubinaj de peste 8 ani, că au avut locuința statornică în Italia, că minorul este născut pe teritoriul statului străin, nu este contestat.
Este corectă și concluzia instanței de fond, potrivit cu care reclamanta a obținut un acord temporar de la pârât, pentru deplasarea minorului în România, precum și faptul că aceasta a refuzat să se întoarcă cu minorul la domiciliul din Italia.
Este dovedit faptul că pârâtul a demarat procedura răpirii internaționale de minori, sens în care sunt înregistrate două dosare pe rolul Tribunalului București, care nu erau soluționate la momentul pronunțării prezentei decizii.
Minorul, la momentul sesizării instanței, se află pe teritoriul României și locuiește cu mama la domiciliul acesteia din Municipiul Tecuci.
Față de situația de fapt expusă, în cauză sunt aplicabile disp. art. 8,12 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003, ale Legii 100/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, precum și disp. art. 1074 N.C.proc.civ.
În jurisprudența Curții de Justiție, în interpretarea articolului 1 alineatul (2) litera (d), a articolului 8 alineatul (1), a articolului 13 alineatul (1) și a articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenta, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială si în materia răspunderii părintești, s-a statuat că noțiunea "reședința obișnuită", trebuie să fie interpretată în sensul că această reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social si familial. În acest scop, trebuie să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile si motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru si ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum si raporturile de familie și sociale întreținute de copil în statul respectiv. Este de competenta instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.
Regulamentul nr. 2201/2003 enunță considerațiile care susțin normele relevante de atribuire a competentei. Astfel, temeiurile de competență stabilite în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului si, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.
Potrivit art.8, din același Regulament, instanțele judecătorești dintr un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Potrivit art. 12, din același Regulament, în chestiunile privind răspunderea părintească, operează o prorogare de competență în favoarea statului membru, dacă copilul are o strânsă legătură cu acest stat, datorită faptului că unul din titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în statul membru.
Simpla prezență a copilului nu fundamentează o competență decât în cazul în care nu poate fi stabilita nicio alta reședință obișnuită a copilului.
În cazul în care sunt necesare hotărâri judecătorești în materia drepturilor părintești, trebuie sa se evite pe cât posibil procedurile judiciare lungi, pentru a limita la minim orice obstacol în calea dezvoltării copilului.
Reședința obișnuită a unui copil, potrivit articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, se găsește în locul în care se află centrul vieții, având în vedere ansamblul împrejurărilor de fapt relevante, în special durata și regularitatea reședinței, precum și integrarea sa familială și socială. Doar în cazul în care nu poate fi stabilită nicio reședință obișnuită și nu poate fi determinată nicio competenta în temeiul articolului 12, sunt competente instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul, în temeiul articolului 13 alineatul (1).
În acest sens, Regulamentul nr. 2201/2003 atribuie competența în primul rând instanțelor statului membru în care copilul își are reședința obișnuită și în subsidiar în favoarea instanțelor din statul membru.
În speță, minorul s-a născut la data de 09.02.2013 și până la data de 10.11.2014 a locuit cu părinții în Italia, iar ulterior a locuit cu mama la domiciliul acesteia din Municipiul Tecuci.
Cum minorul a locuit mai mult timp pe teritoriul Italiei, față de modalitatea de integrare în viața socială, se poate concluziona că reședința obișnuită a copilului este în Italia.
Totuși, Tribunalul nu poate omite faptul că reclamanta, mama minorului, este cetățean român, cu domiciliul în Municipiul Tecuci, iar calitatea sa de cotitular al răspunderii părintești coroborat cu vârsta fragedă a minorului și cu legătura fiziologică specifică dintre mamă și copil, atrage o legătură a copilului cu statul membru, în sensul art. 12 alin.3 lit. a din Regulamentul nr. 2201/2003.
Totodată, instanța a fost învestită cu o cerere pe cale de ordonanță președințială, iar potrivit art. 1074 N.C.proc.civ., în situații de urgență, instanța română este competentă să dispună măsuri provizorii privind persoane sau bunuri aflate în România la data introducerii cererii.
Având în vedere că ambele părți au recunoscut că minorul are o stare de sănătate care necesită tratament special, dar și luarea unor decizii medicale, față de faptul că sentința civilă nr. 1211/13.05.2015 pronunțată de Judecătoria Tecuci, nu este definitivă (părțile fiind în termenul de exercitare a apelului la momentul prezentei decizii), față de dispozițiile art. 12 alin.3 lit. a din Regulament, coroborat cu art.1074 N.C.proc.civ., se constată că instanța de fond a admis greșit excepția de necompetență a instanțelor române.
| ← : reconstituire drept de proprietate, despăgubire prin echivalent | Reconstituirea dreptului de proprietate, comisie locala... → |
|---|
