Termenele de 1 an sau 2 ani prevăzute de Legea nr. 290/2003 pentru plata despăgubirilor băneşti prevăzute de acest act normativ nu este influenţat de existenţa disponibilităţilor băneşti ori de aprobarea sumelor în bugetul de stat cu această destinaţie
| Comentarii |
|
Sintagmele „în funcţie de disponibilităţile băneşti” prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 sau „în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat” prevăzute de art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 nu pot fi interpretate decât în cadrul termenelor prevăzute expres de aceste dispoziţii legale, de 1 an sau 2 ani, ce curg de la comunicarea hotărârii comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti privind acordarea despăgubirilor. Despăgubirile la care beneficiarii sunt îndreptăţiţi se plătesc în termenul de 1 an, respectiv 2 ani, în funcţie de cuantumul acestora, limitarea în raport de „sumele aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat” neavând aplicabilitate decât în cadrul termenelor expres prevăzute de dispoziţiile legale şi putând determina despăgubirea cu prioritate a anumitor persoane, însă numai în cadrul acestor termene. Daca s-ar accepta că prioritate în aplicarea dispoziţiilor legale ar avea limitarea sumelor prin bugetul de stat şi numai după aceasta termenele expres prevăzute de lege, s-ar ajunge la situaţia ca obligaţia de plată stabilită legal în termene imperative ar deveni una pur potestativă, fiind suficient să nu se prevadă în bugetul de stat sume necesare plăţii despăgubirilor la care persoanele beneficiare ale Legii nr. 290/2003 sunt îndreptăţite pentru ca plata acestora să fie amânată sine die. În această interpretare, chiar dreptul reclamantului la despăgubiri, definitiv stabilit urmare a procedurii prevăzute de Legea nr. 290/2003, ar fi lipsit de substanţă şi s-ar transforma într-un drept eventual, fiind încălcat principiul predictibilităţii normei juridice şi al aplicării ei. Prin recunoaşterea dreptului la despăgubire neurmată de punerea în plată a drepturilor, se creează şi se menţine o stare de incertitudine cu privire la drepturile petenţilor în general, al reclamantului din prezenta cauză, în particular, perpetuând, printr-o atitudine culpabilă, o puternică stare de insecuritate juridică în domeniul legilor privind despăgubirile pentru bunurile aflate în teritoriile pe care România le-a pierdut în preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2608 din 13 decembrie 2012
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 21.05.2012, reclamantul Sturza Vasile a chemat în judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru a fi obligată să-i plătească suma de 159.889,96 lei cu dobânda aferentă.
în motivare, a arătat că prin Hotărârea nr. 145/4.11.2010 a Comisiei Județene Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 i s-a aprobat acordarea sumei de 159.889,96 lei cu titlu de compensații pentru bunurile deținute în proprietate de autorii săi pe teritoriul Ucrainei, localitatea Sirghieni, la data refugiului, bunurile și imobilele deținute de autorii săi la data refugiului fiind menționate în dispozitivul Hotărârii nr. 145/04.11.2010.
în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, compensațiile bănești se vor achita beneficiarilor eșalonat, în două tranșe, pe parcursul a doi ani consecutiv, 40% în primul an și 60% în anul următor.
A notificat de mai multe ori pârâta solicitând să facă plata, dar nu a primit niciun răspuns, astfel încât până în prezent nu a putut beneficia de compensațiile acordate de lege.
în drept, a invocat H.G. nr. 1120/2006 și Legea nr. 290/2003.
Prin precizările depuse la termenul de judecată din data de 25.09.2012, reclamantul a solicitat să se dispună, în principal, admiterea acțiunii în ceea ce privește suma de 95.933,976 lei reprezentând cuantumul de 60% din totalul despăgubirii, iar în subsidiar obligarea pârâtei la plata către el și a diferenței în cuantum de 63955,984 lei, reprezentând diferența de 40% din despăgubire.
A arătat că suma de 95 933,976 este o suma certă reprezentând 60% din despăgubire conform art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006, fiind lichidă, stabilită în bani de către intimată și exigibilă la data de 31.12.2011, considerând că se impune admiterea acțiunii cel puțin pentru această sumă, intimata cu rea credința neefectuând plata.
A arătat că este neîntemeiată susținerea că plata se face în limita sumelor aprobate anual, de vreme ce se stabilește în mod clar în decizie faptul că plata se efectuează în două tranșe clar stabilite, nefiind condiționate de niciun termen sau condiție. Este ilogic a condiționa plata acestor sume, creându-se astfel o stare de nesiguranța care este inadmisibilă într-un stat de drept.
A solicitat admiterea acțiunii și pentru tranșa a doua în cuantum de 40%, având în vedere lipsa bunei credințe și faptul că intimata și-a exprimat în mod cert indisponibilitatea de a plăti, motivând neaprobarea sumei necesare în acest an.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, întrucât Hotărârea nr. 145/2010 a fost comunicată la A.N.R.P., prin cererea de plată, în data de 24.12.2010, data limită până la care A.N.R.P. - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 poate dispune plata integrală a despăgubirilor fără a fi pusă în întârziere, este 24.12.2012. A considerat că cererea de chemare în judecată a fost prematur formulată, termenul stabilit de legiuitor pentru plata despăgubirilor nefiind îndeplinit pentru a considera că nu și-au îndeplinit obligația.
în ceea ce privește cererea de obligare la plata dobânzi legale aferentă sumei datorate, precizează că O.G. nr. 9/2000 (în vigoare la momentul emiterii Hotărârii nr. 145/2010 până la data intrării în vigoare a O.G. nr. 13 din 2011, care a abrogat-o, respectiv până la 1.09.2011), nu este aplicabilă în cauza de față, întrucât art. 2 din O.G. nr. 9 din 2000 face referire la dispozițiile legale sau prevederile contractuale, însă în Legea nr. 290/2003 sau în H.G. nr. 1120/2006 nu există nicio dispoziție legală prin care să se arate că obligația de plată este purtătoare de dobânzi. în schimb, prin art. 18 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006, legiuitorul a prevăzut faptul că suma se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de Statistică, față de luna decembrie a anului anterior.
Prin sentința civilă nr. 2089 din 2 octombrie 2012, Tribunalul Suceava a respins ca neîntemeiată excepția privind prematuritatea formulării acțiunii având ca obiect plata sumei de 63.955,984 lei reprezentând 40% din cuantumul total al despăgubirilor bănești acordate prin hotărârea nr. 145/4.11.2010 a Comisiei Județene Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003; a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să plătească reclamantului suma de 63.955,984 lei reprezentând 40% din cuantumul total al despăgubirilor bănești acordate reclamantului prin hotărârea nr. 145/4.11.2010 a Comisiei Județene Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum și dobânda legală aferentă, calculată de la data exigibilității obligației de plată, respectiv 26.12.2011 și până la achitarea integrală a debitului; a admis excepția privind prematuritatea formulării acțiunii având ca obiect plata sumei de 95.933,976 lei reprezentând 60% din cuantumul total al despăgubirilor acordate reclamantului prin hotărârea mai sus-menționată și a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata acestei sume ca fiind prematur formulată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin hotărârea nr. 145/4.11.2010 emisă de Instituția Prefectului Județului Suceava - Comisia pentru aplicarea legii nr. 90/2003 s-au stabilit în favoarea reclamantului Sturza Vasile despăgubiri în sumă de 159.889,96 lei compensații bănești pentru bunurile deținute de autorii Sturza Daniil și Eudochia, abandonate și sechestrate în localitatea Sîrghieni, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace semnat la Paris în anul 1947.
Această hotărâre a fost comunicată pârâtei A.N.R.P. - Direcția pentru aplicarea legii nr. 290/2003-Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 ce are personalitate juridică conform art. 17 din H.G nr. 57/2008, ce a modificat H.G. nr. 361/2005, prin care s-au aprobat Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, iar serviciul constituit în cadrul acestei instituții pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 are ca atribuții legale, printre altele, plata despăgubirilor bănești acordate și solicitate conform actului normativ precizat.
Potrivit art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, așa cum au fost modificate prin H.G nr. 57/2008, plata compensațiilor bănești stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 se achită beneficiarilor în cele trei modalități enumerate de textul de lege astfel:
a)integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;
b)eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, 60% în primul an și 40% în anul următor dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;
c)eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Pentru reclamant este aplicabilă modalitatea prevăzută la lit. c), în două tranșe pe parcursul a doi ani consecutivi, respectiv 40% în primul an și 60% în anul următor, cuantumul despăgubirilor depășind 100.001 lei.
Deși reclamantul a solicitat efectuarea plății stabilite prin Hotărârea nr. 145/04.11.2010 prin cererea formulată la data de 26.11.2010, în termenul de un an prevăzut de Normele metodologice, ce s-a împlinit la data de 26.12.2011, pârâta nu a îndeplinit obligația legală ce îi incumbă, la această dată creanța reclamantului-beneficiar al despăgubirilor este exigibilă, astfel că acesta este îndreptățit să primească efectiv suma de 63.955,984 lei, respectiv tranșa de 40% din cuantumul total al despăgubirilor bănești acordate.
Prin urmare, excepția tardivității formulării acestui petit nu este întemeiată.
Având în vedere că plata primei tranșe de 40% din valoarea despăgubirilor acordate reclamantului conform Legii nr. 290/2003 a devenit exigibilă la data de 26.12.2011, iar pârâta nu a îndeplinit obligația legală ce-i incumbă, prin neplată reclamantul a fost prejudiciat, fiind îndreptățit a fi îndestulat atât cu suma ce reprezintă creanța de 63.955,984 lei, cât și cu dobânda legală aferentă conform art. 2 din OG. nr. 9/2000, dobândă ce curge de la data exigibilității, 26.12.2011, și până la data plății efective.
în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata celei de a doua tranșe de 60% din suma stabilită prin Hotărârea nr. 145/4.11.2010, tribunalul a constatat că această sumă devine exigibilă la data de 26.12.2012, reclamantul neputând pretinde plata mai înainte de această dată, motiv pentru care a admis excepția tardivității formulării acestui capăt de cerere, pe care l-a respins ca atare.
împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
în motivare, arătat că din art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 rezultă că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.
Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stal, iar sumele plătite de ANRP ca despăgubiri pe Legea nr. 290/2003 sunt publice fiind publicate pe site-ul anrp.gpv.ro.
Prezintă sumele alocate Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în perioada 2008-2011 și actele normative în baza cărora sunt alocate A.N.R.P. fonduri reprezentând despăgubiri civile din bugetul de stat (Legea nr. 9/1998, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 290/2003).
Cu referire la termenul rezonabil, în procedurile judiciare, menționează că instanța europeană a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal (ipoteză ce se aplică, prin analogie, și situației recurentei) nu angajează responsabilitatea internaționala a statelor contractante dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze asemenea situație.
Face referire la Hotărârea Pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României se regăsesc și se explică prin numeroasele solicitări, adresate A.N.R.P., care au condus la un număr mare de litigii în care aceasta este în momentul de față parte.
Implementarea recomandărilor puse în vedere de către CEDO ca urmare a procedurii Hotărârii Pilot pronunțate se va realiza prin noile măsuri legislative propuse, susținute de măsuri urgente privind întărirea capacității instituționale și schimbarea viziunii de ansamblu a procedurii administrative.
Recurenta este conștientă de faptul că noile modificări legislative ce se doresc a fi aplicate, susținute prin măsuri administrative și financiare corelative care să ofere instituțiilor implicate în acest proces resursele umane si financiare corespunzătoare volumului de activitate trebuie să aibă drept rezultat asigurarea finalizării dosarelor într-un „termen rezonabil” așa cum prevede practica CEDO.
în acest sens, prin Decizia nr. 270/03.12.2010 a primului-ministru al României a fost constituit Comitetul interministerial privind procesul de reformare a legislației și procedurilor din domeniul restituirii proprietăților, care are ca principală atribuție identificarea soluțiilor optime care să conducă la eficientizarea procesului de restituire a proprietăților și elaborarea unor proiecte de acte normative care să conțină propunerile în domeniu.
în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabili, în momentul de față, în sarcina ANRP o obligație imposibil de realizat și care este în natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european.
Din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plata și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO.
în ceea ce privește obligarea subscrisei la plata dobânzii legale, arată că O.G. nr. 9/2000 nu este aplicabilă în cauza de față întrucât art. 2 din O.G. nr. 9 din 2000 prevede că „în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzi, se va plăti dobânda legală.”
în Legea nr. 290/2003 sau în H.G. nr. 1120/2006 nu există nicio dispoziție legală în această materie prin care să se arate că obligația de plată este purtătoare de dobânzi. în schimb, prin art. 18 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006, legiuitorul a prevăzut că suma se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de Statistică, față de luna decembrie a anului anterior.
în drept, a invocat art. 299 și următoarele, art. 304 pct. 9, art. 3041 C.proc.civ.
Reclamantul-intimat nu a depus întâmpinare, dar s-a prezentat în instanță și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, „Despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. 4 sau 6, respectiv la art. 9; plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1)”.
în același sens, art. 18 alin. (5) din H.G. 1120/2006 invocat și de recurentă arată că drepturile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 (...) se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel:
a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei RON;
b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei RON și 100.000 lei RON;
c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei RON”.
Din enunțarea dispozițiilor legale mai sus prezentate rezultă că interpretarea dată acestora de recurentă nu poate fi reținută ca fiind întemeiată, deoarece sintagmele „în funcție de disponibilitățile bănești” sau „în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat” nu pot fi interpretate decât în cadrul termenelor prevăzute expres de aceste dispoziții legale, de 1 an sau 2 ani, ce curg de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București privind acordarea despăgubirilor.
Interpretarea care se impune a fi dată dispozițiilor legale analizate este aceea că despăgubirile la care beneficiarii sunt îndreptățiți se plătesc în termenul de 1 an, respectiv 2 ani, în funcție de cuantumul acestora, limitarea în raport de „sumele aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat” neavând aplicabilitate decât în cadrul termenelor expres prevăzute de dispozițiile legale și putând determina despăgubirea cu prioritate a anumitor persoane, însă numai în cadrul acestor termene.
Daca s-ar accepta punctul de vedere al recurentei în sensul că prioritate în aplicarea dispozițiilor legale ar avea limitarea sumelor prin bugetul de stat și numai după aceasta termenele expres prevăzute de lege s-ar ajunge la situația ca obligația de plată stabilită legal în termene imperative ar deveni una pur potestativă, fiind suficient să nu se prevadă în bugetul de stat sume necesare plății despăgubirilor la care persoanele beneficiare ale Legii nr. 290/2003 sunt îndreptățite pentru ca plata acestora să fie amânată sine die.
Or, dacă s-ar interpreta dispozițiile legale în acest sens, chiar dreptul reclamantului-intimat la despăgubiri, definitiv stabilit urmare a procedurii prevăzute de Legea nr. 290/2003, ar fi lipsit de substanță și s-ar transforma într-un drept eventual, fiind încălcat principiul predictibilității normei juridice și al aplicării ei. Prin recunoașterea dreptului la despăgubire neurmată însă, în contradicție cu prevederile legii, de punerea în plată a drepturilor, se creează și se menține o stare de incertitudine cu privire la drepturile petenților în general, al reclamantului-intimat din prezenta cauză, în particular, perpetuând, printr-o atitudine culpabilă, o puternică stare de insecuritate juridică în domeniul legilor privind despăgubirile pentru bunurile aflate în teritoriile pe care România le-a pierdut în preajma și în timpul celui de-al doilea război mondial.
Refuzul culpabil al recurentei rezultă și din aceea că aceasta nu a probat (nu există nicio dovadă la dosar în acest sens) o eventuală solicitare a sa în vederea punerii la dispoziție a unor fonduri pentru achitarea despăgubiri cuvenite reclamantului-intimat, solicitare care să fi fost eventual respinsă de către autoritățile cu atribuții în domeniu (Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri).
Față de această interpretare corectă a dispoziției legale enunțate, instanță constată că toate referirile recurentei la practica CEDO și la măsurile întreprinse pentru implementarea recomandărilor acestora nu sunt pertinente în prezenta cauză.
în ce privește dobânda legală acordată de prima instanță, Curtea constată că dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 9/2000, ale Legii nr. 290/2003 și ale H.G. nr. 1120/2006 sunt în sensul enunțat de recurentă, însă acordarea acesteia se justifică față de dispozițiile art. 1530 C.civ., care instituie dreptul creditorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de debitor și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.
Art. 18 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006 se referă la actualizarea celei de-a doua tranșe, situație neincidentă în cauză întrucât dobânda stabilită de prima instanță vizează prima tranșă din despăgubirile cuvenite reclamantului-intimat.
Pentru toate aceste considerente, reținând că sentința este legală și temeinică, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ. , recursul a fost respins ca nefondat.
| ← Răspunderea civilă delictuală pentru distrugerea operei de... | Competenţa materială de soluţionare a cererii de înfiinţare... → |
|---|
