TESTAMENT. LEGAT UNIVERSAL ÎN FAVOAREA SOŢIEI. DESCENDENT DIN CĂSĂTORIA ANTERIOARĂ A DEFUNCTULUI. PARTAJ SUCCESORAL. COTITATE DISPONIBILĂ SPECIALĂ. REDUCŢIUNE. ART. 939 C. CIV.
| Comentarii |
|
Legatul universal lăsat soţiei trebuie redus în conformitate cu art. 939 C. civ., când aceasta vine la moştenire împreună cu fiul dintr-o căsătorie anterioară a defunctului. în acest scop, se vor calcula mai întâi rezervele, cea a soţiei imputându-se pe întreg. Din cotitatea disponibilă ordinară, se va calcula cotitatea disponibilă specială - conform criteriilor prescrise de art. 939 C. civ.; restul rămas va fi partajat, conform regulilor moştenirii legale,. între descendent şi soţia supravieţuitoare.
(Tribunalul Constanţa, decizia civilă nr. 2097/2000 cu notă de Mircea Dan Bocşan)
Asupra apelului civil de faţă;
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Constanţa, reclamanta G. E. a chemat în judecată
G. D. R. pentru ca în baza unei hotărâri judecătoreşti să se dispună ieşirea din indiviziune asupra masei succesorale rămasă de pe urma defunctului G. I. arătând că reclamantei îi revine întreaga masă succesorală conform testamentului olograf încheiat în favoarea sa la 13.11.1998.
Prin completările la acţiune reclamanta a mai solicitat să se constate în favoarea sa un drept de creanţă constând în contravaloarea ratelor achitate la imobil şi a îmbunătăţirilor aduse acestuia, precum si a cheltuielilor de înmormântare de aproximativ
1.500.000 lei.
Pârâtul a formulat o cerere reconvenţională prin care a solicitat reducţiunea testamentară până la limita cotităţii disponibile şi includerea în masa succesorală a unor obiecte de artă.
Ulterior, s-a renunţat la judecarea cererii privind pasivul succesoral, partajul bunurilor mobile şi a terenului.
Prin sentinţa civilă nr. 6408/2000, Judecătoria Constanţa a admis în parte cererea principală şi în totalitate cererea reconvenţională conform precizărilor făcute de reconvenient.
S-a motivat pe dispoziţiile art. 939 C. civ., potrivit cu care defunctul nu putea înstrăina mai mult decât partea copilului rezultat din prima căsătorie a acestuia, iar pe de altă parte, soţul gratificat nu poate primi mai mult de Va din masa succesorală.
S-a dispus astfel reducţiunea testamentului până la limita cotităţii disponibile de Va, iar ieşirea din indiviziune s-a făcut prin atribuirea imobilului către reclamantă, reţinându-se de către instanţă că aceasta are şi un drept de creanţă asupra imobilului reprezentat de Vi din valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, respectiv 39.026.381 lei.
Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către reclamantă, se critică soluţia instanţei de fond prin aceea că în mod greşit s-a constatat că rezerva succesorală este de % pentru un descendent deoarece art. 841 C. civ., arată că
atunci când dispunătorul lasă un descendent, rezerva succesorală este de V din averea sa.
Astfel, pârâtul trebuia să primească V din averea autorului şi să suporte Vi din pasivul succesoral.
Ca urmare a calculelor greşite făcute de instanţa de fond apelanta arată că plăteşte cu titlu de sultă suma de 8.929.686 lei.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, instanţa constată că apelul este nefondat.
Conform raportului de expertiză întocmit în cauză valoarea imobilului bun succesoral este de 114.298.828 lei.
Trebuie observat că imobilul supus partajării nu a fost dobândit de reclamantă împreună cu soţul defunct în timpul căsătoriei acestora, ci a fost dobândit de către defunct în 1967 înainte de căsătoria sa cu reclamanta, care a contribuit doar la plata unei părţi din contravaloarea imobilului, aducându-i şi unele îmbunătăţiri pentru care instanţa i-a recunoscut un drept de creanţă.
în mod corect s-a stabilit în favoarea pârâtului cota de % din masa succesorală, iar reclamantei Va deoarece în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la Va din moştenire.
Instanţa de fond a ţinut cont în pronunţarea sentinţei şi de dispoziţiile art. 684 C. civ. şi 939 C. civ., stabilind în favoarea reclamantei o cotă succesorală de 27/64 formată din rezerva succesorală, cotitatea disponibilă şi cota de moştenitor legal.
Şi critica referitoare la omisiunea instanţei de a obliga pe pârât la Vi din pasivul succesoral este nefondată, deoarece reclamanta, în urma precizărilor făcute la instanţa de fond, a arătat că pasivul succesoral este reprezentat de dreptul său de creanţă constând în îmbunătăţirile aduse la imobil, renunţând astfel la pretenţiile legate de cheltuielile de înmormântare (fila 26 dosar fond).
Cu privire la acest drept de creanţă, instanţa de fond s-a pronunţat constatând în favoarea reclamantei un drept de creanţă constând în V din
valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului şi a ratelor în valoare de 39.026.381 lei.
Faţă de cele arătate mai sus, instanţa va respinge ca netondat apelul formulat de reclamantă, şi va menţine ca legală şi temeinică sentinţa civilă
nr. 6408/2000 pronunţată de Judecătoria Constanţa.
Prezenta motivare face corp comun cu decizia civilă nr. 2097/13.11.2000 pronunţată de Tribunalul Constanţa - secţia civilă.
NOTĂ
Situaţia succesorală a soţului supravieţuitor a generat dispute ce pot fi urmărite de-a lungul întregii istorii a dreptului civil. Seva şi-o trage din considerente filozofice, sociologice şi politice iar ramificaţiile şi le trimite în tot dreptul privat, fără a o putea azi socoti finalizată: în Franţa va intra în curând în vigoare o reformă a cotelor de moştenire legală ale soţului supravieţuitor ; în România, reglementarea în materie datează din 1944, diversele ei aspecte au fost supuse la numeroase analize - ceea ce însă nu pare a împiedica adoptarea unor rezolvări neunitare. Sentinţa de mai sus stă mărturie în acest sens iar prin observarea ei şi a altor soluţii judiciare şi doctrinare vom încerca să observăm maniera în care s-a răspuns la următoarele probleme:
-dacă rezerva soţului supravieţuitor se impută asupra întregii moşteniri sau doar asupra cotităţii disponibile;
-modul de calcul al porţiunii disponibile speciale prescrise de art. 939 C. civ. ; -soarta fracţiunii de moştenire rămasă, în ipoteza din chiar speţa noastră, liberă - ca urmare a reducţiunii liberalităţii excesive făcute soţului din căsătoria subsecventă.
1. Preliminarii. Devoluţiunea succesorală reglementată de legiuitorul francez de la 1804 are ca reper principal cognaţiunea, instituind aşa-numita succesion-Ugnage (fr. lignage = rasă, neam, ascendenţă)2 . în ideea că soţul supravieţuitor nu este rudă de sânge, tratamentul său a fost implicit unul ostil . De aceea, art. 939 C. civ. rom. 4 (art. 1098 C. civ. fr. ) se înscrie în concertul măsurilor de protejare a continuatorilor persoanei defunctului (în primul rând a descendenţilor) faţă de influenţele exercitate de soţ- reunite în capitolul VII din cuprinsul titlului II al cărţii a lll-a din cod, intitulat „Despre dispoziţiile dintre soţi, făcute sau în contractul de maritagiu, sau în timpul maritagiului”. Vom prezenta succint raţiunile ce guvernează acest capitol, pentru a putea analiza ulterior problematica art. 939.
1.1. Irevocabilitatea este un caracter fundamental al contractului de donaţie (art. 822-825)6 . Funcţionarea îi este suspendată de art. 826 în privinţa donaţiilor între soţi
făcute în timpul căsătoriei, pe care art. 937 le declară revocabile . Se derogă astfel radical atât de la caracterul enunţat cât şi de la dispoziţia cu valoare generală în materie de convenţii a art. 9698 . Textul se întemeiază în primul rând pe imperativul conservării bunurilor în familie, urmăreşte - în subsidiar - să preîntâmpine eventualul abuz de influenţă al donatarului şi este consolidat prin interzicerea donaţiilor conjunctive (art. 938)10 , respectiv a vânzărilor între soţi (art. 1307)11 . Principala diferenţă între donaţie şi testament centrându-se pe irevocabilitate2 , donaţia între soţi se apropie astfel extrem de mult de interpretarea extensivă a cuvântului „dărui” din art. 939: „ Bărbatul sau femeia care, având copii dintr-alt maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soţului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin, şi fără ca, nici într-un caz, donaţiunea să treacă peste cuartul bunurilor”3
Gratificarea partenerului de viaţă este deci permisă atât inter vivos cât şi mortis causa4), dar eventualul concurs al copiilor din căsătorii anterioare poate reduce cotitatea disponibilă ordinară la cea specială fixată de art. 939. Legiuitorul s-a preocupat din nou să protejeze descendenţii împotriva influenţelor exercitate de soţul supravieţuitor5 , instituind în acest scop o derogare de la dreptul comun al art. 84116>.
Ca o ultimă măsură de prevedere, art. 940-941 invalidează încercările de eludare prin simulaţie a dispoziţiilor art. 937 şi 939. S-a urmărit iarăşi ocrotirea rezervei succesorale,
a caracterului revocabil al donaţiei între soţi şi a libertăţii voinţei donatorului7 .
1. 2. Acesta era stadiul legislaţiei civile adoptate la noi în 1865. Nevoia de reformă s-a resimţit acut în timp, datorită a doi factori:
- ameliorarea conceptului exclusivist al succesiunii cognatice prin înlocuirea sa cu cel al succesiunii-menaj8): legătura de sânge rămâne criteriul de devoluţiune, dar contribuţia semnificativă a soţului supravieţuitor la edificarea patrimoniului familial nu mai poate fi neglijată9 ;
- situaţia succesorală precară a soţului supravieţuitor, preluată în codul nostru după modelul francez era, în mod paradoxal, un regres în comparaţie cu normele vechiului drept românesc .
Este adevărat că, faţă de legislaţia anterioară din Franţa, codul Napoleon făcuse totuşi unii paşi înainte. în acest sens, Dimitrie Alexandresco arăta că soţii nu pot renunţa la dreptul de a-şi face donaţii în timpul căsătoriei şi că soluţia contrară era admisă de Pothier în vechiul drept francez „ pentru că asemenea renunţare tindea a conserva bunurile în familie, consideraţie care nu se mai potriveşte cu spiritul legilor moderne (subl. ns. )”1 . De asemenea, pe marginea art. 1098 C. civ. fr., un autor francez susţinea recent că menţinerea echilibrului între gesturile de afecţiune dintre soţi şi îndatoririle faţă de descendenţii donatorului/testatorului sunt consideraţii „ce au condus redactorii Codului civil la înlăturarea cotităţii disponibile ordinare prevăzute de art. 913 (art. 841 C. civ. român - n. ns. ) şi următoarele, la instituirea de limite variind în funcţie de calitatea şi nu numai de numărul erezilor rezervatari”.
Insuficienta protecţie patrimonială a soţului supravieţuitor a fost remediată (sau cel puţin s-a încercat acest lucru) atât în Franţa (în 1958, 1963, 1972 etc. ) cât şi în România (1921, 1944) printr-o serie de modificări legislative. Direcţia generală urmată a fost cea a îmbunătăţirii situaţiei sale3 , fără a neglija însă imperativul fundamental al protectiei rezervatarilor rude cognatice.
în cadrul discuţiei de faţă, consecinţele adoptării Legii nr. 319/1944 ne interesează în măsura în care privesc funcţionarea art. 939. în esenţă, efectul general al acestei reglementări a fost aducerea soţului supravieţuitor în prim-planul devoluţiunii
succesorale5 . în ce priveşte efectul particular asupra art. 939, s-a reţinut per ansamblu coexistenţa celor două reglementări6 . Dificultăţile s-au ivit în momentul în care respectiva convieţuire a cerut soluţii în concret.
2. Porţiunea asupra căreia se impută rezerva soţului supravieţuitor este o controversă rezultată din coliziunea între concepţia succesiunii - cognaţiune a Codului civil şi a succesiunii-menaj promovate de Legea 319/1944. Doctrina noastră i-a oferit deja o soluţionare fundamentală7 , rezolvare pe care şi sentinţa ce avem plăcerea de a o adnota şi-o însuşeşte. Nu vom relua aici discuţia; o vom sintetiza numai, într-atât cât interesează problemele ridicate de art. 939.
Inerţia tradiţiei a condus iniţial la imputarea rezervei soţului supravieţuitor pe cotitatea disponibilă . Analizându-se ulterior natura juridică a rezervei (în general), s-a arătat că aceasta „e o parte a moştenirii care se atribuie rezervatarilor în calitate de moştenitori legali”; ea urmează a fi înţeleasă ca un drept succesoral0 (pars hereditatis), iar nu ca pars bonorum. Aşa fiind, rezerva trebuie raportată întotdeauna la dreptul succesoral, faţă de care este accesorie şi indisolubil legată, ceea ce înseamnă că, reprezentând, cantitativ, mai puţin (sau egal), nu poate fi calculată independent, ca un drept de sine stătător făcând abstracţie de dreptul succesoral principal [.. .]”1 Aplicat la situaţia soţului supravieţuitor, s-a atras atenţia că art. 2 din Legea 319/1944 trimite la art. 1, unde cota legală a acestuia se calculează „din averea celuilalt soţ”
în concluzie, rezerva (în general) este porţiunea din moştenirea legală ce nu cedeză invaziei libertăţilor. Ca urmare, şi la decelarea părţii legitime a soţului se aplică modalitatea
de calcul specifică moştenirii legale - se va imputa rezerva soţului supravieţuitor pe întreg, iar nu pe cotitatea disponibilă.
3. Calcularea cotităţii disponibile speciale prescrise de art. 939 nu beneficiază în practica şi doctrina noastră de o soluţionare unitară.
Conform unei păreri, la numărul copiilor ce vin efectiv la moştenire se adaugă soţul supravieţuitor; apoi se împarte averea la numărul obţinut iar cota rezultată se reduce -dacă este nevoie - în limita de 'A prevăzută ca secund criteriu în art. 939. Acest mod de calcul a fost aplicat înainte de intervenirea Legii 319/1944 şi, conform unor autori, este încă funcţional.
O a doua opinie se regăseşte în jurisprudenţa constantă a fostului Tribunal Suprem; conform acesteia, în speţa ce o adnotăm ar fi trebuit să se acorde descendent-pârât rezerva de V, după care drepturile reclamantei s-ar satisface din restul averii (cota succesorală legală de % cât si cotitatea disponibilă specială de 'A prescrisă de art. 939).
S-a emis şi o terţă soluţie - cea dată în fond de Judecătoria Constanţa7 şi menţinută în apel.
3. 1. în ce ne priveşte, am observat că primul sistem a fost brusc abandonat în practică după 10 iunie 1944. Doctrina anilor ’60-’80 îl mai menţionează, dar optează pentru cel de-al doilea fără oferi vreo motivaţie concludentă; la fel procedează şi acea parte a literaturii de specialitate din ultimii 10 ani care s-a pronunţat pentru terţa variantă de calcul. Argumentul promovării soţului supravieţuitor în avangarda devoluţiunii succesorale nu ni se pare peremptoriu: ce ne împiedică, de exemplu, să defalcăm rezerva sa de 1/8, după care să aplicăm în continuare restul de 7/8, prima manieră de socotire? Ne-am pus în consecinţă două întrebări: care sunt raţiunile după care se conducea primul sistem de calculare, respectiv, mai este el aplicabil?
Ne-am întors atunci la rădăcinile franceze ale art. 939 şi am observat că art. 1098 C. civ. fr., în redactarea sa iniţială, prevedea: „Bărbatul sau femeia [...] nu va putea dărui soţului din armă decât o parte egală cu partea copilului legitim ce a luat mai puţin [...] Varianta românească se referă însă la [...] o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin [,..]“. Eroarea de traducere poate fi pusă, în lipsa unor consemnări privind lucrările pregătitoare ale codului român, pe seama întâmplării; dar consecinţele acesteia nu sunt deloc indiferente. La 1804, codul împărţea descendenţii în legitimi si naturali, chemându-i la moştenire în calitate de succesori regulaţi, respectiv neregulaţi.
Legiuitorul francez a înţeles să reducă gratificarea soţului supravieţuitor numai în concurs cu descendenţii legitimi, adică cei din căsătoria anterioară, neadmiţând ca un copil natural să se prevaleze de art. 1098 C. civ. fr. 39). Ca urmare, „pentru a putea determina partea pe care noul soţ o poate primi, trebuie să-l considerăm ca pe încă un copil şi să-i atribuim o parte virilă, presupunând că succesiunea trebuie să fie partajată în mod egal între toţi copiii şi el. ”0). Altfel spus, calculul porţiunii disponibile speciale se făcea ca şi cum soţul ar fi venit în calitate de descendent într-o succesiune legală. în speţa noastră, s-ar fi împărţit în prima fază la 2 (copilul + soţia), după care cota de 1/2 ar fi fost diminuată la 1/4 - conform criteriului secund al art. 939. în final, pârâtul ar fi primit 3/4 (rezerva sa de 1/4 + restul de 1/2 din cotitatea disponibilă ordinară) iar reclamanta 1/441 .
Se observă că traducerea românească a art. 939 prevede altceva decât art. 1098 C. civ. fr.: cotitatea disponibilă vizată nu va putea depăşi rezerva copilului ce ia mai puţin2 . Interpretarea se validează dacă ţinem seama că porţiunea de care de cuius nu poate dispune cu titlu gratuit este desemnată în cod fie prin cuvântul „rezervă” (art. 843), fie prin expresia tradiţional română - „parte legitimă” (art. 798).
Rezultă că legiuitorul român a conferit art. 939 o altă redactare, implicit generatoare a unei alte aplicări; dar practica judiciară şi doctrina au ignorat-o şi s-au mulţumit să preia modul de aplicare corespunzător art. 1098 francez. Constatarea nu trebuie să surprindă. O situaţie similară am remarcat, cu altă ocazie , la aplicarea art. 550, în absenţa cercetărilor exhaustive originale, proprii asupra noului cod, în perioada cuprinsă între 1 decembrie 1865 şi apariţia tratatului lui Dimitrie Alexandresco, juriştii români au căutat soluţiile în tratatele de specialitate franceze. S-a ajuns astfel, în unele cazuri, la importul unor soluţii fără corespondent legal în codul civil român. Porţiunea disponibilă specială din art. 939 s-a determinat ca o cotă de moştenire legală, în loc să fie exprimată în funcţie de rezerva copilului ce ia mai puţin .
Răspunzând la întrebările anterior formulate, considerăm că prima manieră de calcul nu are bază legală în dreptul nostru civil. Ea nu trebuia aplicată, iar azi - când copiii naturali sunt asimilaţi celor legitimi - nici nu mai are cum să fie aplicată5 . în schimb, coincidenţa face ca redactarea dată textului în 1865 să fie adecvată situaţiei generate de promovarea ca rezervatar a soţului supravieţuitor în 1944.
Pe de altă parte, nici interpretarea strictă a art. 939 nu ne duce la soluţii adecvate. Prescripţiile sale sunt ilogice în ipoteza în care defunctul gratificase pe copilul din căsătoria anterioară cu o liberalitate oarecare: ce rost mai are atunci să determinăm cotitatea disponibilă specială în funcţie de rezerva acestuia? Câtă vreme nu dispunem de lucrări pregătitoare ale codului civil care să ateste univoc sinonimia rezervă-parte legitimă, câtă vreme interpretarea literală şi gramaticală a textelor de lege s-a dovedit în multe cazuri insuficientă, credem că putem înţelege extensiv art. 939 - ca referindu-se la partea pe care copilul o primeşte în fiecare speţă concretă. Am ajuns astfel la o fundamentare care să nici nu contrazică practica şi doctrina constantă (a soluţiilor ce nu împărtăşesc prima manieră de calcul).
3. 2. Nici practica fostului Tribunal Suprem nu ni se pare la adăpost de critici. Argumentul pentru schimbarea manierei de aplicare a art. 939 - aducerea soţului supravieţuitor în rândul moştenitorilor regulaţi şi rezervatari - este corect enunţat dar impropriu aplicat: toate aceste decizii impută rezerva ultimului pe cotitatea disponibilă. Pe de altă parte, i se acordă 1 /4 în baza art. 1 din Legea nr. 319/1994, în timp ce art. 2 din lege este foarte explicit: „Liberalităţile făcute de soţul predecedat nu vor putea trece peste jumătate din drepturile prevăzute la art. 1, în favoarea soţului supravieţuitor”; textul nu permite aplicarea cotelor de moştenire legală într-o succesiune donativă şi/sau testamentară6 . în final, greşeala decurge tot din imputarea defectuoasă a rezervei soţului.
3. 3. Revenind la speţa ce o adnotăm, se observă că în motivarea tribunalului s-au reţinut cotele acordate fiecărei părţi în fond - fără a mai detalia calculele făcute de judecătorie. în ce ne priveşte, trebuie să stăruim asupra fiecărei etape parcurse la calculare. Credem că instanţa a determinat corect rezervele (1/8 pentru reclamantă, 7/ 16 pentru pârât) şi cotitatea disponibilă ordinară (7/16). Primul criteriu din art. 939 este astfel fixat, dar trebuie să ne oprim puţin asupra celui de-al doilea.
„[...] Fără ca, nici într-un caz, donaţiunea să treacă peste cuartul bunurilor”, precizează textul. în doctrină s-a apreciat că sfertul respectiv va fi imputat pe ceea ce rămâne după defalcarea părţii legitime a soţului supravieţuitor (în speţa noastră - 1/4 din 7/8, nu din întreg). Personal, nu ne-am ralia unei atare rezolvări; corelarea, unanim recunoscută ca necesară, a dispoziţiilor Legii nr. 319/1944 cu cele ale art. 939 nu este operantă şi în acest caz. Nu vedem criteriul al doilea din art. 939 ca având vreo legătură cu integrarea soţului în categoria moştenitorilor rezervatari. Intenţia legiuitorului francez de la 1804 a fost pur şi simplu de a împiedica gratificarea acestuia cu mai mult de un sfert din avere, pentru ipoteza concursului cu cel mult doi descendenţi (dintre care cel puţin unul din căsătoria anterioară). Este adevărat însă că sistemul de calcul în care criteriul îşi avea raţiunea a dispărut, astfel că ultima parte a art. 939 frizează desuetudinea.
3. 4. Continuând calculele, instanţa a determinat un rest de 3/16 pe care l-a partajat între moştenitori conform cotelor de moştenire legală (1/4 din 3/16 reclamantei şi 3/4 din 3/16 pârâtului)48).
înainte de 1944, porţiunea redusă era împărţită între descendenţi conform art. 669, indiferent de căsătoria din care proveneau9). Ulterior, s-a impus soluţia la care s-a oprit
şi Judecătoria Constanţa. S-a apreciat că vechea manieră de partajare funcţiona „datorită faptului că soţul supravieţuitor nu era moştenitor legal, deci în această calitate nu putea concura cu descendenţii defunctului, ei fiind singurii moştenitori cu vocaţie legală utilă”.
Unii autori s-au pronunţat pentru recunoaşterea unei rezerve speciale în favoarea copilului din căsătoria anterioară - corelativă cotităţii disponibile speciale a art. 93951). Profesorul Deak vedea funcţională această soluţie numai de lege ferenda: „limitarea liberalităţii în favoarea unei persoane nu implică necesarmente instituirea unei rezerve succesorale (speciale) în favoarea unei alte persoane.
Numai limitarea generală creează indirect şi în mod necesar rezerva succesorală”.
în ce ne priveşte, înclinăm spre acordarea eventualului rest cu titlu de rezervă specială şi numai către copilul din căsătoria anterioară, fundamentându-ne părerea pe următoarele motive:
- cum se poate concepe o parte disponibilă fără o rezervă corelativă? Este vorba de o dualitate ce străbate întreg regimul succesoral. Sancţiunea încălcării cotităţii din art. 939 este reducţiunea; or, finalitatea reducţiunii este determinarea unei rezerve;
- este adevărat că reglementările ce îngrădesc libertatea de a gratifica sunt de ordine publică şi că au caracter general. Dar, existenţa'unei cotităţi disponibile speciale, derogatorii de la dreptul comun al art. 841 şi următoarele, este unanim afirmată. Aplicând principiul specialia generalibus derogant, considerăm că s-ar putea admite şi o rezervă specială corelativă;
- am aduce şi un argument de tehnică legislativă: textele codului nu relevă niciodată direct existenţa şi întinderea rezervei. Aceasta este dedusă prin interpretare. Astfel, art. 841 prevede: „Liberalităţile [...] nu pot trece peste jumătatea bunurilor dispunătorului dacă la moarte-i lasă un copil legitim; peste o a treia parte, dacă lasă doi copii; peste a patra parte, dacă lasă trei sau mai mulţi”. O manieră identică de exprimare s-a adoptat în Legea nr. 319/1944: „Liberalităţile făcute de soţul predecedat nu vor putea trece peste jumătate din drepturile prevăzute la art. 1, în favoarea soţului supravieţuitor” (art. 2). Observând formularea art. 939, apreciem că se poate susţine de lege lata existenţa unei rezerve speciale;
- ideea de a participa şi soţul gratificat la împărţirea restului redus nu ni se pare acceptabilă. Pe de o parte, intenţia legii a fost tocmai ca el să nu primească prin liberalităţi acea porţiune. Pe de altă parte, partajarea conform moştenirii legale este posibilă numai în privinţa fracţiunii de moştenire de care de cuius nu a dispus cu titlu gratuit;
- opinia ce o criticăm împarte descendenţilor restul, indiferent dacă sunt sau nu din căsătoria anterioară. Pe de o parte, ne întrebăm cum se poate partaja respectiva porţiune conform succesiunii legale, unor copii ce fuseseră dezmoşteniţi prin instituirea universală a soţului supravieţuitor? Numai dacă se admite că au o rezervă - căci numai aceasta rezistă dispoziţiilor de exheredare! Pe de altă parte, credem că de rezerva specială nu
beneficiază decât copilul îndreptăţit a cere reducţiunea . Descendenţii donatarului vor culege oricum indirect bunuri din averea părintelui comun - moştenindu-şi părintele beneficiar al liberalităţii - dacă nu cumva chiar donatorul a avut grijă să-i gratifice. în plus, această soluţie înlătură criticabila opinie conform căreia copiii donatorului nu pot introduce dar ar putea continua acţiunea întemeiată pe art. 93Q6).
Apreciem deci că restul de 3/16 s-ar fi cuvenit în speţă pârâtului, cu titlu de rezervă specială a descendentului din căsătoria anterioară în concurs cu soţia supravieţuitoare din mariajul subsecvent.
| ← UZUCAPIUNE. TERITORIU DE CARTE FUNCIARĂ. JONCŢIUNE A... | SERVITUTE DE TRECERE. CONDIŢII (ART. 616 C. CIV.) → |
|---|
