UZUCAPIUNE. TERITORIU DE CARTE FUNCIARĂ. JONCŢIUNE A POSESIILOR. JUST-TITLU.
| Comentarii |
|
Observând succesiunea legilor civile în timp, uzucapiunea începută în 1954 a unui teren din Bistriţa-Năsăud este guvernată de prevederile Decretului-lege nr. 115/1958, nicidecum de ale Codului civil austriac sau/şi român.
Nu se poate invoca joncţiunea posesiei uzucapantului cu cea a proprietarilor tabulari.
Nu sunt întrunite condiţiile art. 27 DL 115/1938, din moment ce nu există un just-titlu.
(Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, decizia nr. 1838/12 septembrie 2001)
Prin sentinţa civilă nr. 338/8.02.2000 a Judecătoriei Năsăud s-a admis acţiunea civilă intentată de reclamanta B.M., împotriva pârâţilor U.N., C.A., N.M., N.P., C.G. şi, în consecinţă, s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, asupra imobilului cu nr. top nou 5937/2/1, în suprafaţă de 573 mp. S-a dispus dezmembrarea imobilului înscris în C.F. nr. 3665/A Năsăud, nr. top 5937/2, în imobilele nr. top
5937/2/1 în suprafaţă de 573 mp şi nr. top nou 5937/ 2/2 în suprafaţă de 3.282 mp, conform expertizei efectuate în cauză. S-a dispus înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate dobândit de reclamantă conform tabelului de mişcare parcelară întocmit în cauză, ce face parte integrantă din sentinţă. S-a dispus ca restul suprafeţei să rămână pe vechii proprietari. A fost obligată pârâta U.N. să îi plătească reclamantei cheltuieli de judecată în
sumă de 800.000 lei. S-a respins cererea de cheltuieli de judecată formulată de pârâtul C.G., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că înaintea celui de-al doilea război mondial, imobilul în litigiu s-a aflat în posesia antecesorilor reclamantei, respectiv P.C. şi C.A. Aceştia au edificat pe teren o moară, iar restul a fost folosit ca grădină de zarzavaturi. Posesia exercitată de antecesorii reclamantei a fost utilă şi sub nume de proprietari. încă din anul 1946, soţul reclamantei, B.A., a început să lucreze la acea moară. în anul 1954 după ce moara a rămas în paragină, în baza relaţiilor amicale dintre P.C. şi
B.A., posesia asupra terenului s-a transmis lui B.Â. şi soţiei acestuia, reclamanta B.A., care a continuat să folosească terenul şi după decesul soţului ei.
Din extrasul C.F. nr. 1243 Năsăud, rezultă că imobilul în litigiu face parte din nr. top 5937/2 şi a aparţinut părinţilor pârâtei U.N., care după dezbaterea succesiunii, a devenit proprietară tabulară asupra terenului, alături de ceilalţi pârâţi, conform C.F. nr. 3665/A Năsăud, însă atât pârâta cât şi părinţii ei nu au folosit terenul în litigiu, în perioada amintită. Chiar şi martorul propus de pârâtă, A.M., a declarat că l-a considerat proprietar al terenului pe M.M., dar nu l-a văzut să-l folosească efectiv. Posesia exercitată de reclamantă a fost publică, paşnică, continuă, neconturbată şi sub nume de proprietar, potrivit art. 1847 şi următoarele
C. civ., iar prin joncţiunea posesiei reclamantei cu cea exercitată de antecesorii ei, termenul prescripţiei s-a împlinit în persoana reclamantei. în drept, sentinţa este întemeiată pe dispoziţiile art. 11452 şi urm. C. civ. austriac şi art. 1846 şi urm. C. civ. român.
Apelul declarat de pârâta U.N. împotriva sentinţei a fost admis prin decizia civilă nr. 73/ 7.02.2001 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, care a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă, ulterior precizată, formulată de reclamantă împotriva pârâţilor, având ca obiect uzucapiunea. A fost obligată intimata B.M. să îi plătească apelantei cheltuieli de judecată în ambele instanţe, în sumă de 1.625.000 lei.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că terenul în litigiu, în suprafaţă de 573 mp, face parte din C.F. nr. 3665/A Năsăud, nr. top 5937/2 şi se află în folosinţa apelantei U.N. Apelanta şi-a
intabulat dreptul de proprietate asupra cotei de 2055/3855 mp în anii 1991-1994, împreună cu ceilalţi coindivizari, N.I., R.V.P. căsătorită N. şi soţul acesteia, N.M., împreună.
Din probele administrate în cauză nu a rezultat că antecesorii reclamantei ar fi folosit terenul în litigiu, în condiţiile prevăzute de art. 1847 şi urm. C. civ. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 853/1997 a Judecătoriei Năsăud, R.I., mandatarul reclamantei, a fost obligat să îi recunoască lui U.N. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 573 mp. Aşadar, la data promovării acţiunii, reclamanta nu se afla în posesia terenului.
Judecătoria a aplicat greşit dispoziţiile legale în materie de uzucapiune, având în vedere că prescripţiile începute sub imperiul unei legi sunt cârmuite de acea lege în ceea ce priveşte durata şi efectele lor. Raportat la probele administrate în cauză, rezultă că soţul reclamantei a dobândit posesia asupra terenului în litigiu, în anul 1954, de la numiţii P.C. şi C.A., după ce moara edificată de aceştia s-a părăginit. în funcţie de anul 1954, legea aplicabilă în materie de uzucapiune este Decretul-lege nr. 115/1938, ale cărui condiţii nu sunt îndeplinite în speţă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.M., solicitând modificarea ei, în sensul respingerii apelului pârâtei şi menţinerea sentinţei.
în motivare, s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat probele testimoniale, pentru a observa că terenul în litigiu este lucrat prin joncţiunea posesiilor de peste 50 de ani, iniţial de familia P.C. şi C.A., iar din anul 1951 de B.A. şi în continuare până astăzi de reclamantă, în condiţiile unei posesii utile şi neconturbate de nimeni. De asemenea, este greşită reţinerea că la data promovării acţiunii,
28.09.1993, reclamanta nu s-ar fi aflat în posesia terenului, deoarece executarea silită împotriva numitului R.l. a avut loc la 10.11.1998. La fel şi faptul că reclamanta ar fi coindivizară asupra terenului, or reclamanta nu este coproprietară, adevăraţii coindivizari au fost citaţi doar penţru a se putea efectua expertiza tehnică. în speţă nu există autoritate de lucru judecat, deoarece procesele la care s-a referit tribunalul s-au judecat între U.N. şi R.I., reclamanta nefiind parte în acele procese. în ceea ce priveşte dispoziţiile legale în materie de uzucapiune, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1847 C. civ. român, coroborate cu dispoziţiile art. 1452 C. civ. austriac.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 241/1947, prescripţiile împlinite, precum şi cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi sunt cârmuite, în ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legii sub care au început.
în acţiunea introductivă de instanţă, recurenta a arătat că terenul în litigiu a fost proprietatea personală a numiţilor P.C. şi C.A., pe care aceştia au construit o moară ce a funcţionat până în anul 1951, iar în anul 1954 aceştia i-au vândut terenul prin act de vânzare-cumpărare, soţului reclamantei, defunctul B.A., care a devenit proprietar, iar după decesul lui, reclamanta şi familia R. prin testament.
întrucât P.C. şi C.A. au fost proprietari asupra terenului, aceştia nu aveau nevoie să înceapă în anul 1936 o posesie aptă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, din moment ce erau proprietari potrivit susţinerilor reclamantei.
în acelaşi timp, P.C. şi C.A., nu au fost antecesori legali ori testamentari ai lui B.A. sau B.M., foştii proprietari având copii, pe P.l. şi J.M. născută P. Aşa fiind, nu poate fi vorba despre o joncţiune a posesiilor.
Pentru a constitui just titlu, actul de vânzare-cumpărare încheiat între soţii P.C. şi C.A. cu B.A., el trebuie să provină de la neproprietari şi nu de la adevăraţii proprietari, întrucât în acest caz ar fi suficient să producă prin el însuşi efectul
dobândirii proprietăţii, fără a fi necesară o posesie îndelungată. Dar reclamanta nu a dovedit existenţa actului de vânzare-cumpărare, aşa cum nu a dovedit nici faptul că P.C. şi C.A. sunt antecesorii legali ori testamentari ai ei sau ai soţului ei.
în această situaţie, potrivit susţinerilor reclamantei şi declaraţiilor de martori, B.A. a început posesia terenului în anul 1954, dată la care era în vigoare Decretul-lege nr. 115/1938. O acţiune în uzucapiune putea fi întemeiată numai pe dispoziţiile acestui act normativ, sub regimul căruia a început prescripţia achizitivă, urmând ca reclamanta să dovedească, iar instanţa să verifice dacă sunt prezente condiţiile prevăzute de art. 27 sau 28.
Faţă de dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 241/1947, reclamanta nu are posibilitatea să opteze între Codul civil austriac, Codul civil român şi Decretul-lege nr. 115/1938, ci este obligată să-şi întemeieze acţiunea pe actul normativ în vigoare la data începerii prescripţiei achizitive, ceea ce nu a făcut.
Tribunalul nu a reţinut că în cauză ar exista autoritate de lucru judecat, aşa cum în mod eronat susţine recurenta.
Având în vedere că nu sunt prezente motivele prevăzute de art. 304 C. pr. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
în temeiul art. 275 alin. 1 C. pr. civ., recurenta va fi obligată să îi plătească intimatei U.N. cheltuieli de judecată în recurs, în sumă de 1.000.000 lei.
| ← EXCEPŢIE DE PREMATURITATE. LIPSA EFECTUĂRII PROCEDURII DE... | TESTAMENT. LEGAT UNIVERSAL ÎN FAVOAREA SOŢIEI. DESCENDENT DIN... → |
|---|
