Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie prin prisma Directivei 2004/38.
| Comentarii |
|
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie prin prismaDirectivei 2004/38.
Art. 27 paragraful 2 din Directiva 2004/38
În baza termenilor din art.27 paragraful 2 din Directiva2004/38, măsurile de ordine publică sau de securitate publicătrebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazezeexclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
Reiese clar, nu numai din termenii art.27 paragraf 2 dinDirectiva amintită, dar şi din jurisprudenţa constantă a Curţii, călimitările care vizează apărarea ordinii publice şi a securităţii nusunt fondate pe justificări detaşate dintr-un caz individual sau pemotive de prevenire generală.
Între altele, art.27 din Directiva 2004/38 dispune că,condamnările penale anterioare nu pot ele în sine să motivezeasemenea măsuri (art.23). În baza unei jurisprudenţe constante,recursul unei autorităţi naţionale la noţiunea de ordine publică,presupune existenţa în afară de problemele de ordine socială carereprezintă infracţiuni ale legii, a unei ameninţări reale şi suficientde grave care să afecteze un interes fundamental al societăţii.
(Decizia civilă nr.110/A/04 septembrie 2009)
Prin cererea înregistrată sub nr.3134/109/2007 pe rolulTribunalului Argeş, Direcţia Generală de Paşapoarte a sesizat instanţa,solicitând restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Franţapentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului G.D., cu motivarea că ladata de 20.10.2007 acesta a fost returnat din Franţa în baza Acordului dereadmisie încheiat de România cu această ţară.
Prin sentinţa civilă nr.329 din 6 decembrie 2007, TribunalulArgeş, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de petentă, reţinând căpârâtul a părăsit România la data de 15.04.2005, ieşind din ţară prin vamaGiurgiu şi a fost returnat din Franţa pe data de 20.10.2007 pentru şedereilegală pe teritoriul acestei ţări.
Legea nr.248/20.07.2005 privind regimul liberei circulaţii acetăţenilor români în străinătate a fost modificată prin O.G. nr.5/2006 şiO.U.G. nr.96/2006.
Ca urmare a acestor modificări, a fost introdus art.61, potrivitcăruia cartea de identitate valabilă constituie document de călătorie pebaza căruia cetăţenii români pot călători în statele membre ale UniuniiEuropene.
Directiva 38/CE din 29.04.2004 statuează că libera circulaţiea persoanelor constituie una dintre liberalităţile fundamentale ale pieţeiinterne, care reprezintă un spaţiu fără frontiere interne, în care libertateaeste asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatului.
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene prevede căcetăţenia uniunii" conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un dreptfundamental şi individual la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelormembre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi amăsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.
Potrivit art.27 alin.(1) din Directivă, statele membre potrestrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi amembrilor lor de familie indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordinepublică siguranţă publică sau sănătate publică, iar alin.(2) prevede cămăsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică trebuiesă respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv peconduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu potjustifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei încauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient degravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptatemotivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate deconsideraţii de prevenţie generală.
România este începând cu 1 ianuarie 2007 membră a UniuniiEuropene şi potrivit legislaţiei comunitare menţionate, toţi românii suntcetăţeni ai acesteia, statut ce le conferă dreptul la liberă circulaţie în toatestatele membre.
Pârâtul ca cetăţean al Uniunii, beneficiază, începând cu 1ianuarie 2007, de aceste drepturi, situaţie în care se impune aplicarea cuprioritate a normelor comunitare, astfel încât, în temeiul art.38 şi art.39din Legea nr.248/2005 cererea i-a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal adeclarat apel reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti,criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbareasentinţei în sensul de a se admite cererea de restrângere a dreptului laliberă circulaţie a pârâtului în Franţa pe o perioadă de maximum 3 ani.
În motivarea apelului s-a precizat de către apelanta-reclamantă că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art.38 lit.a şi art.39alin.1 din Legea nr.248/2005, cu modificările ulterioare şi mai mult decâtatât din declaraţia pârâtului a rezultat, că la data de 26.05.2007 a fostreţinut de Poliţia franceză pentru şedere ilegală fiind condamnat la 6 lunide detenţie, situaţie din care rezultă în mod clar că reprezintă oameninţare pentru ordinea publică şi deci nu sunt aplicabile dispoziţiiledin Directiva 2004/38/CE, mai bine zis, pârâtul se încadrează însituaţiile de excepţie prevăzute de Directivă.
Curtea de Apel Piteşti prin decizia civilă nr.53/A/29.02.2008a admis apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de PaşapoarteBucureşti şi a anulat hotărârea instanţei de fond şi a trimis cauza sprecompetentă soluţionare Tribunalului Municipiului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
În şedinţa din 29 februarie 2008, Curtea, din oficiu, a pus îndiscuţia părţilor competenţa de soluţionare a cauzei de către primainstanţă în raport de modificarea adusă Legii nr.248/2005 prinO.U.G.nr.126 din 5 noiembrie 2007.
Faţă de această excepţie, care este de ordine publică, Curtea arămas în pronunţare în baza dispoziţiilor art.137 Cod procedură civilă,excepţie care a făcut inutilă examinarea motivului de apel pe fond şi carea fost admisă pentru următoarele considerente.
Potrivit dispoziţiilor art.I din O.U.G.nr.126/2007, în situaţiaprevăzută la art.38 lit.a, măsura se dispune la solicitarea DirecţieiGenerale de Paşapoarte cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fostreturnată persoana de către Tribunalul Bucureşti, legiuitorul înţelegând săstabilească o competenţă materială exclusivă în favoarea acestei instanţe.
În speţa dedusă judecăţii, sentinţa instanţei de fond s-apronunţat la data de 6 decembrie 2007, dată la care erau în vigoaredispoziţiile O.U.G.nr.126/2007, astfel încât Tribunalul Argeş nu eracompetent material să soluţioneze cauza de faţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal,atât reclamanta cât şi pârâtul, ambele părţi susţinând că pronunţareasentinţei a avut loc cu încălcarea competenţei raportat la OUG nr.126/5noiembrie 2007 şi că, în realitate, trebuia ca instanţa să se pronunţe pefond, respectiv să analizeze motivul de apel ale reclamantei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilănr.5771/13.10.2008, a admis recursurile declarate de părţi şi a casatdecizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de ApelPiteşti.
Pentru a se pronunţa astfel s-a reţinut că, este adevărat că înfaza judecării apelului dispoziţiile art.39 alin.1 din Legea nr.248/2005 aufost modificate prin OUG nr.126/5.11.2007 în sensul stabiliriicompetenţei exclusive de soluţionare a cererii din prezenta cauză înfavoarea Tribunalului Bucureşti în primă instanţă, însă, ulterior, respectivîn faza judecării recursului, această ordonanţă a fost respinsă prin Legeanr.115/16.05.2008, intrată în vigoare la data de 24.05.2008, situaţie faţăde care competenţa revine instanţei sesizate iniţial, respectiv Curţii deApel Piteşti, care va proceda la soluţionarea apelului pe fond.
Învestită fiind cu rejudecarea apelului, raportat la motivul deapel invocat de apelanta-reclamantă, Curtea a constatat că apelul estenefondat pentru următoarele considerente:
În speţa de faţă se pune problema interpretării şi aplicăriidispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental alcetăţeanului şi anume dreptul la libera circulaţie (art.25 din ConstituţiaRomâniei) în componenţa ce implică dreptul de părăsi teritoriulRomâniei în scopul de a circula pe teritoriul Statelor Uniunii Europene.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile din ConstituţiaRomâniei, instanţa este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interneprivind libera circulaţie a persoanelor cu pactele şi tratatele privitoare ladrepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, nefiindţinută de a aplica în litera lor dispoziţiile legii interne, respectiv Legeanr.248/2005.
Astfel, începând cu data de 1.01.2007, România a devenit statmembru al Uniunii Europene, consecinţa directă fiind aceea că ea esteobligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesteia în speţade faţă relevanţă prezentând normele ce consacră principiul fundamentalal liberei circulaţii a persoanelor.
În ceea ce priveşte raportul dintre legislaţia naţională şilegislaţia comunitară Curtea va face aplicarea principiilor stabilite înjurisprudenţa sa de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi anumeprincipiul efectului direct al directivelor, principiul supremaţiei dreptuluicomunitar şi obligaţia de a nu aplica dreptul naţional, contrar dreptuluicomunitar.
Cu privire la compatibilitatea normei interne cu ceacomunitară în ceea ce priveşte excepţia de la principiul libertăţiicetăţeanului român de a ieşi din ţară în scopul de a călători pe teritoriulFranţei, Curtea a constatat următoarele:
Art.38 lit.a din Legea nr.248/2005 prevede că restrângereaexercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor românipoate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani_ cu privire lapersoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord dereadmisie încheiat între România şi acel stat.
În schimb art.27 din Directiva nr.2004/38/CE prevede că:Statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere acetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie,pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică,iar aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice".
După cum se poate observa norma comunitară prevede doartrei situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie apersoanelor fără a se face nici o distincţie în ceea ce priveşte persoanacetăţeanului în cauză, iar norma internă prevede o categorie mai largă desituaţii posibile când se poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanuluiromân la libera circulaţie, astfel încât ea este parţial incompatibilă cunorma comunitară.
În această situaţie, Curtea a făcut aplicarea principiilordreptului comunitar, fiind obligată, cu atât mai mult cu cât instanţa aconstatat că până la data de 1 ianuarie 2007 România avea obligaţia sătranspună dispoziţiile Directivei în dreptul intern, obligaţie ce nu a fostîndeplinită, Legea nr.248/2005 nefiind până în prezent modificată şiarmonizată cu dispoziţiile cuprinse în Directivă.
În baza termenilor din art.27 paragraful 2 din Directiva2004/38 măsurile de ordine publică sau de securitate publică trebuie sărespecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pecomportamentul personal al individului vizat.
Reiese clar nu numai din termenii art.27 paragraf 2 dindirectiva amintită dar şi din jurisprudenţa constantă a Curţii că limitărilecare vizează apărarea ordinii publice şi a securităţii nu sunt fondate pejustificări detaşate dintr-un caz individual sau pe motive de preveniregenerală.
Între altele art.27 paragraf din Directiva 2004/38 dispune că,condamnările penale anterioare nu pot ele în sine să motiveze asemeneamăsuri (art.23). În baza unei jurisprudenţe constante, recursul de către oautoritate naţională la noţiunea de ordine publică, presupune existenţa, înafară de problemele de ordine socială care reprezintă infracţiuni ale legii,a unei ameninţări reale şi suficient de grave care să afecteze un interesfundamental al societăţii.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că absenţaexaminării de către un stat membru, a comportamentului personal alindividului, atunci când limitează din motive de ordine publică sau desecuritate dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul unui alt statmembru, privează de valabilitate orice justificare pentru acea limitare.
În speţa dedusă judecăţii, rezultă că intimatul-pârât a fostcondamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 6 luni de autorităţilefranceze pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire de bunuri furate,pedeapsă pe care a executat-o.
În acest sens, nu se mai impune admiterea acţiunii şirestrângerea dreptului la libera circulaţie pentru a nu se ajunge la osancţiune dublă faţă de fapta comisă s-au la o pedeapsă complementarăpe cale indirectă.
Pe de altă parte, infracţiunea săvârşită nu face parte din celegrave pentru a fi sub incidenţa situaţiilor de excepţie prevăzute de art.27din Directiva nr.2004/38/CE, care ar afecta siguranţa sau ordineapublică din statul respectiv (cum ar fi fost în situaţia traficului de arme,de droguri, infracţiuni grave de ameninţare, violenţe, etc.).
Tratatul constituind Comunitatea Europeană instituie laart.46 o responsabilitate tradiţională a statelor pentru menţinerea ordiniişi securităţii publice. Absenţa definiţiei acestei noţiuni nu a pututîmpiedica înscrierea anumitor limite ale libertăţii statelor de cătreDirectivă şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Nu este totuşi posibil să fie permis fiecărui stat membru sădefinească în manieră proprie asemenea noţiuni şi să ia măsuri arbitrarepentru a nu lipsi aceste libertăţi de conţinutul lor.
Astfel, pentru a fi incidente dispoziţiile art.27 alin.2 teza I dinDirectiva nr.2004/38/CE trebuie avute în vedere, de fapt, dispoziţiileart.27 alin.2 teza II, în sensul că conduita persoanei în cauză trebuie săconstituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unuiinteres fundamental al societăţii, iar una din limitele impuse de Directivăeste imposibilitatea de a deduce dintr-o simplă condamnare penală,existenţa unei ameninţări individuale împotriva ordinii şi securităţiipublice.
Pentru ca o condamnare penală să justifice o măsură deîndepărtare trebuie ca faptele care au motivat-o şi persoana respectivă săconstituie o ameninţare reală şi suficient de gravă care să afecteze uninteres general al societăţii, fapte care vor fi analizate, de la caz la caz, decătre instanţele de judecată.
Cu alte cuvinte, aşa cum în mod legal s-a stabilit de cătreprima instanţă, conduita pârâtului nu poate fi încadrată în nici un fel însituaţiile de excepţie prevăzute de Directiva 2004/38/CE aplicabilă înprezent prin aderarea României la Uniunea Europeană, drept pentru careîn mod legal a fost respinsă acţiunea, deoarece aşa cum s-a precizat maisus, nu se poate face abstracţie de această directivă, iar dispoziţiiledreptului intern trebuie să fie corelate în mod obligatoriu cu dreptulcomunitar.Faţă de cele arătate mai sus, în baza dispoziţiilor art.296 Cod procedurăcivilă apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
| ← Articolul 317 Cod procedură civilă stabileşte regula după... | Singura dată de la care moştenitorii îşi exprimă opţiunea... → |
|---|
