Decizia nr. 256
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr(...), reclamantul N. Ş. a chemat în judecată pe pârâta D. (fosta N.) I H., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce va pronunţa, să fie obligată pârâta să-i permită reclamantului să aibă legături personale cu minora N. H. H., precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta, căsătorie desfăcuta prin sentinţa civila nr.1453/16.02.2007 a Judecătoriei Ploieşti, sentinţă prin care minora H. H. a fost încredinţată spre creştere şi educare, pârâtei.
A mai arătat reclamantul că timp de aproape 2 ani, minora a locuit în domiciliul său, iar ulterior la bunicii materni, unde locuieşte şi în prezent, însă, după introducerea acţiunii de divorţ, părinţii pârâtei nu i-au permis să ia minora în domiciliul său şi i-au interzis orice legătura cu aceasta, motiv pentru care a formulat prezenta acţiune, solicitând să i se permită să o ia pe minoră la domiciliul său în prima şi a treia săptămâna a fiecărei luni, de sâmbăta orele 10,00 până duminică orele 17,00, în perioada de vară două săptămâni în concediu şi, în perioada sărbătorilor de iarnă, o săptămână.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, arătând că nu sunt reale susţinerile acestuia privitoare la interdicţiile impuse de către ea sau de către părinţii săi, ci, dimpotrivă, i-a permis reclamantului sa o viziteze pe minoră, însă reclamantul nu s-a comportat corespunzător.
Mai arată pârâta că nu este de acord cu programul de vizitare al minorei, solicitat de reclamant, faţă de vârsta pe care o are în prezent copilul şi faţă de faptul că reclamantul nu a vizitat-o în ultimii doi ani, fiind practic dezinteresat de aceasta.
Totodată, pârâta a invocat şi excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea şi susţinerea acţiunii, motivat de faptul că acesta nu a fost niciodată împiedicat să o viziteze pe minora, invocând în sprijinul excepţiei şi disp.art.723 C.pr.civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1770/22.02.2008, Judecătoria Ploieşti a respins excepţia lipsei de interes a reclamantului, a admis în parte acţiunea şi a permis reclamantului să aibă legături personale cu minora H. H., în următoarea modalitate: în prima şi a treia sâmbăta a fiecărei luni de la ora 10,00 pana la ora 17,00 în domiciliul pârâtei, respingând în rest acţiunea.
Pentru a se pronunţa o asemenea soluţie s-a reţinut că din probele administrate reiese că este în interesul minorei să fie vizitată de tatăl său la domiciliul pârâtei, cât timp în domiciliul reclamantului minora nu a mai locuit de la vârsta de 3 luni, iar reclamantul nu a fost împiedicat în niciun fel să o viziteze pe minora şi să aibă o legătura normală cu aceasta după divorţ, reclamantul fiind acela care a preferat să o viziteze pe minora rar, fie la domiciliul pârâtei, fie la domiciliul martorei H._ T., fie la grădiniţă, urmând ca, în funcţie de evoluţia relaţiilor dintre copil şi tatăl său, acest program să fie modificat, însă, în prezent, interesul minorei este acela de a păstra legătura cu tatăl său în următoarea modalitate: în prima şi a treia sâmbăta a fiecărei luni de la ora 10,00 până la ora 17,00 în domiciliul pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii de a avea legături personale cu minora, în condiţiile şi modalităţile arătate de el în cerere.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că hotărârea este nelegală întrucât soluţia pronunţată nu are nicio motivare în fapt şi în drept, fiind făcuta numai o referire la probatoriul administrat, fără a se explica de ce „la acest moment” este în interesul minorei de a o vizita numai la domiciliul intimatei.
Un alt motiv de apel a vizat eronata apreciere a probatoriului administrat în cauză, în sensul că, deşi a făcut dovada că după divorţ nu i s-a mai permis să o viziteze pe minoră la domiciliul pârâtei, instanţa a apreciat în mod greşit că tocmai vizitarea minorei poate da eficienţă disp.art.43 alin.3 C.fam.
Apelantul a criticat şi faptul că soluţia este netemeinică şi sub aspectul imposibilităţii obiective de a o vizita pe minoră în condiţiile dispuse de instanţă deoarece, în prezent, aceasta este plecată din ţară în mod fraudulos, fără să aibă cunoştinţă de aceasta şi fără acordul său expres.
A precizat apelantul că hotărârea este nelegală şi sub aspectul încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale privitoare la drepturile copilului de a avea legături personale atât cu ambii părinţi, cât şi cu rudele şi celelalte persoane cu care a dezvoltat relaţii apropiate, ţinând seama că, în modalitatea dispusă de instanţă, dreptul său şi al copilului sunt lezate cât timp pârâta nu are un domiciliu propriu şi niciunul stabil, iar el nu poate dezvolta o relaţie normală tată-fiică şi nici bunicii paterni care au cunoscut-o şi până la vârsta de 1,6 ani şi care au o mare afecţiune pentru minoră, cu atât mai mult cu cât are condiţii bune pentru creşterea în siguranţă şi oferirea unei educaţii corespunzătoare dezvoltării psiho-fizice armonioase a minorei, toate acestea fiind în interesul copilului.
A susţinut apelantul că soluţia primei instanţe este nelegală şi sub aspectul ignorării dispoziţiilor art.22 din Legea nr.272/2004, ce consacră dreptul copilului la protecţia vieţii sale de familie, a art.8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi a practicii CEDO în aceasta materie, conform cu care împiedicarea ori limitarea legăturilor fireşti dintre părinte şi copil, afectează dreptul la respectul vieţii de familie.
O alta critică vizează faptul că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art.274-276 C.pr.civilă, în condiţiile în care intimata-pârâta s-a opus pretenţiilor sale prin invocarea excepţiei lipsei de interes, iar acţiunea a fost admisă în parte.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr(...) la data de 27.07.2008.
Prin decizia nr. 638 pronunţată la 20 noiembrie 2008, Tribunalul Prahova a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligai intimata-pârâtă să permită reclamantului să aibe legături personale cu minora şi la domiciliul acestuia, timp de două săptămâni, în concediul de vară, menţinând restul menţiunilor sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că martorul E. D. a declarat că socrul reclamantului nu i-a mai permis acestuia să o viziteze pe minoră la domiciliul său, motiv pentru care acesta a vizitat-o la grădiniţă, aspect pe care îl cunoaşte de la reclamant, iar martora H._ T. a arătat că pârâta i-a permis reclamantului să aibă legături personale cu minora ori de câte ori a dorit şi i-a oferit posibilitatea să discute cu aceasta când a vizitat-o, personal însoţindu-l pe reclamant să o viziteze, acesta din urmă nedorind să o ia pe G. în domiciliul său, ci a vizitat-o la domiciliul mamei şi la grădiniţă, iar după divorţ a vizitat-o mai rar sau îi cerea martorei, vecină cu pârâta, să aducă minora în domiciliul acesteia, arătând că nu doreşte să o viziteze în domiciliul pârâtei.
S-a mai arătat că din cuprinsul raportului de anchetă socială, reiese că din luna decembrie 2007 bunicii materni au plecat din ţară împreună cu copilul în Spania şi s-au întors în ţară singuri, lăsând copilul la mama sa.
Potrivit art. 43 alin.3 C.fam, părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională, printre modalităţile de exercitare al acestui drept enumerându-se vizitarea copilului la locuinţa părintelui căruia i-a fost încredinţat, lăsarea copilului la locuinţa părintelui căruia nu i s-a încredinţat, vizitarea copilului la scoală, petrecerea vacanţelor şcolare la ambii părinţi, etc.
Instanţa de apel a mai arătat că dreptul de a avea legături personale cu minorul nu trebuie sa fie exercitat în mod abuziv, ci, în aşa fel încât să nu aibă o influenţă negativă asupra copilului.
S-a reţinut că din actele şi lucrările dosarului reiese ca minora H. H. a fost încredinţată mamei pârâte spre creştere şi educare, iar în prezent atât mama, cât şi copilul locuiesc în Spania.
Pe de alta parte, reiese ca pârâta nu l-a împiedicat niciodată pe reclamant sa viziteze copilul, reclamantul neexprimându-şi vreodată dorinţa de a lua fata la domiciliul său, ci prefera să o vadă la grădiniţă sau la domiciliul martorei H._ T., care era vecina cu pârâta.
Ca atare, atât timp cât pârâta nu a interzis niciodată reclamantului sa-şi viziteze fiica, iar aceasta se află în prezent într-o ţară străina cu mama sa, unde aceasta lucrează, înseamnă că interesul superior al minorei este acela ca tatăl său să o viziteze la domiciliul mamei.
A apreciat instanţa că, în împrejurările sus-menţionate, a dispune ca dreptul de a avea legături personale cu copilul să se desfăşoare la domiciliul reclamantului, ar avea o influenta negativă asupra copilului, fizic şi psihic, având în vedere că ar fi foarte obositor, tracasant pentru copil de a parcurge o distanţă atât de mare, Spania-România, din două în două săptămâni, sâmbăta de dimineaţă până seara, modalitate ce ar reprezenta o exercitare abuzivă a acestui drept.
S-a arătat că în mod corect instanţa de fond a dispus ca modalitatea de a avea legături personale cu minora să se desfăşoare prin vizitarea copilului la domiciliul pârâtei.
În condiţiile în care reclamantul a manifestat permanent afecţiune faţă de fiica sa, nu a avut niciodată un comportament neadecvat faţă de aceasta, se impune ca dreptul de a avea legături personale cu copilul să se exercite şi la domiciliul său, neputându-se refuza dreptul atât al părintelui, dar şi al copilului, de a petrece un timp mai îndelungat împreună, astfel încât, instanţa a apreciat că este în interesul copilului să petreacă la domiciliul tatălui două săptămâni în timpul vacanţei de vară, ocazie cu care îşi poate vizita şi bunicii paterni.
Susţinerea apelantului, în sensul că hotărârea nu cuprinde o motivare în fapt şi în drept, nearătându-se de ce este în interesul copilului de a fi vizitată numai la domiciliul pârâtei, nu a fost avută în vedere de instanţă deoarece, din cuprinsul hotărârii reiese argumentarea hotărârii în drept, cât şi în fapt a soluţiei pronunţate, probatorii în raport de care instanţa de fond a apreciat în mod corect ca interesul copilului la acest moment este de a fi vizitat la domiciliul mamei.
S-a apreciat că afirmaţia apelantului conform căreia soluţia instanţei de fond este netemeinică şi sub aspectul imposibilităţii obiective de a o vizita pe minoră în condiţiile impuse de instanţă, cât timp fiica sa este plecată în mod fraudulos în Spania, nu poate constitui un motiv care să determine schimbarea modalităţii de vizitare, în sensul de a fi luată de tatăl său în domiciliul acestuia, întrucât în cazul acţiunilor în care sunt implicaţi copiii primează interesul acestora, or, în speţă, în niciun caz nu este în interesul copilului să vină la domiciliul reclamantului din două în două săptămâni, cât timp în prezent locuieşte cu mama sa, neavând nicio relevanţă faptul că s-a cerut, sau nu, consimţământul apelantului în acest sens.
Critica apelantului conform căreia în modalitatea dispusă de instanţă sunt lezate dreptul său şi al copilului cât timp intimata nu are un domiciliu propriu şi nici unul stabil, nu a fost reţinută de instanţă, arătându-se că din nicio probă nu rezultă că intimata nu are un domiciliu în Spania şi, de altfel, este greu de crezut că ar fi luat copilul în Spania în lipsa unui domiciliu, iar faptul că şi apelantul beneficiază de condiţii corespunzătore pentru creşterea copilului, nu poate determina schimbarea modalităţii de vizitare, în sensul luării copilului la domiciliul său, având în vedere distanţa dintre cele două ţări.
Referitor la critica adusă de apelant, în sensul că în modalitatea impusă de instanţă se încalcă art. 22 din Legea nr.272/2004, a art.8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi a practicii CEDO în aceasta materie, instanţa a apreciat că nu poate fi avută în vedere întrucât, faţă de împrejurările concrete ale cauzei, instanţa de fond a apreciat corect interesul major al minorei.
Instanţa de apel a apreciat, însă, că tot în interesul copilului este şi de a petrece un timp mai îndelungat de o zi, la domiciliul tatălui său, pentru întărirea relaţiilor de afecţiune care există între apelant şi fiica sa, drept ce se poate exercita în prezent numai vara, în timpul concediului de odihnă al apelantului, timp de două săptămâni, ocazie cu care minora îşi poate vizita şi bunicii paterni ori alte rude apropiate.
În ceea ce priveşte critica apelantului în sensul că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art.274-276 C.pr.civilă, tribunalul a apreciat că este neîntemeiata având în vedere că pârâta nu s-a opus la păstrarea legăturilor personale cu minora, ci doar a considerat că modalitatea solicitată de apelant este excesivă şi abuzivă.
Împotriva deciziei Tribunalul u i Prahova a formulat recurs pârâta D. I H. pentru următoarele motive:
Un prim motiv este cel prevăzut de art.304 pct.7 cod pr.civilă.
În dezvoltarea motivului de recurs se arată că programul de vizitare a minorei N. H. H., stabilit prin decizia atacată nu protejează interesul major al acesteia, ţinând cont de distanţa mare dintre România şi Spania, unde locuieşte cu minora, iar parcurgerea săptămânală ar afecta interesul său, mai ales că instanţa de apel a reţinut că niciodată ulterior divorţului reclamantul nu a fost împiedicat să-şi viziteze copilul.
Susţine recurenta că trebuie să se asigure protecţia maximă sub toate aspectele al interesului minorei, iar copilul nu poate fi forţat să meargă să locuiască timp de două săptămâni într-o casă şi într-un mediu familial pe care probabil puţin şi-l aminteşte, locuind în acel imobil doar până la vârsta de trei luni.
De asemenea, recurenta arată că în măsura în care reclamantul îşi va exercita drepturile de vizită astfel cum a fost stabilit prin sentinţa instanţei de fond între reclamant şi fiica lor se pot stabili treptat legături fireşti, astfel încât în viitor, aceasta să poată merge din proprie dorinţă, în vacanţă la tatăl său.
Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe disp.art.304 pct.9 cod pr.civilă.
În dezvoltarea motivului de recurs se arată că instanţa de apel a stabilit în sarcina minorei, împotriva interesului acestuia, obligaţia de a merge să locuiască împreună cu tatăl său, pentru o perioadă de 2 săptămâni, în timpul vacanţei de vară, iar relaţiile fireşti dintre aceştia au fost întrerupte de foarte mult timp.
Se critică decizia şi pentru faptul că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în apel, fiind încălcate dispoziţiile art.274 cod pr.civilă, în condiţiile în care, atât la instanţa de fond cât şi la instanţa de apel, s-a reţinut încă de la prima înfăţişare că nu s-a opus a se stabili un program de vizitare, astfel că nu se poate considera că a căzut în pretenţii şi nici nu se poate stabili în sarcina sa obligaţia de a plăti cheltuielile de judecată.
Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, respingerea apelului declarat de N. Ş. împotriva sentinţei Judecătoriei Ploieşti.
Intimatul, deşi a fost citat cu menţiunea de a formula întâmpinare, aceasta nu a fost depusă până la data judecăţii.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor legale incidente, curtea va reţine că recursul este fondat potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Este fondată prima critică întemeiată pe disp.art.304 pct.7 cod pr.civilă, întrucât motivarea deciziei instanţei de apel se sprijină pe considerente străine de natura pricinii şi nu ţine seama de interesul major al minorei.
Trebuie remarcat faptul că minora este născută la 18.11.2002, iar executarea deciziei Tribunalul u i Prahova ar impune pentru minoră, schimbarea mediului familial în care este crescută, faptul că aceasta locuieşte cu mama sa în Spania, precum şi eforturi mari pentru un minor în vârstă de numai 6 ani pentru a călători din Spania în România şi retur.
Mai mult, ar necesita eforturi sporite pentru minoră, în condiţiile în care aceasta nu a locuit niciodată numai cu tatăl său, iar programul de viaţă cu care a fost obişnuită în Spania nu ar putea fi respectat în România, în condiţiile în care, între minoră şi tatăl său nu există nici o legătură afectivă, ţinând cont de faptul că, chiar reclamantul a recunoscut la interogatoriu (întrebarea 13) că a lipsit din România timp de doi ani, iar minora are un comportament agresiv (întrebarea 14).
Este fondată şi a doua critică întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.9 cod pr.civilă, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, întrucât din modul de redactare a deciziei nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată de către instanţa de fond.
Referitor la ultima critică sub aspectul obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecată, curtea va reţine că aceasta este fondată, întrucât considerentele deciziei sunt contradictorii, reţinând la fila 5 din decizie că, în ceea ce priveşte critica apelantului în sensul că instanţa a apreciat greşit dispoziţiile art.274 - 276 cod pr.civilă este neîntemeiată, întrucât pârâta nu s-a opus la păstrarea legăturilor personale cu minorul, iar în ultimul alineat, a reţinut totuşi aplicabilitatea art.274 cod pr.civilă, obligând intimata la 500 lei cheltuieli de judecată.
În baza dispoziţiilor art.312 alin.3 coroborat cu art-304. pct.7 şi 9 cod pr.civilă, Curtea va admite recursul, va modifica în tot decizia şi va menţine sentinţa Judecătoriei Ploieşti. (Judecator Mioara Iolanda Grecu).
Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre Stabilire program vizitare minor Recurs
