Uzucapiune 30 de ani teren. Sancțiune împotriva proprietarului imobilului. Calitate procesuală pasivă. Mijloace de dovadă.
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 30 septembrie 2005 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, reclamantul C.E. a chemat în judecată pe pârâtul P.T., solicitând instanței să constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra terenului în suprafață de 225 mp, situat în B.
Prin sentința civilă nr. 3348/10.05.2006, Judecătoria Sectorului 5 București (învestită prin declinarea competenței teritoriale) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P.T. și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut că, la data de 19.01.1960, printr-un înscris sub semnătură privată denumit „chitanță”, autoarea pârâtului P.T., respectiv P.E. (conform certificatului de moștenitor nr. 223/12.08.1999 întocmit de BNP A.S.) a „vândut” reclamantului C.E. un teren în suprafață de 225 mp, situat în B. (...).
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, reclamantul fiind cel care pornește acțiunea, trebuind să justifice calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, iar instanța este obligată să verifice această calitate.
În cazul acțiunii prin care se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât adevăratul proprietar al imobilului în litigiu, uzucapiunea, ca mod de dobândire al dreptului de proprietate (conform art. 645 C. civ.), fiind o veritabilă sancțiune îndreptată împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care este exercitată de o altă persoană în condițiile art. 1890 și urm. C. civ.
În cauză, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul P.T., în calitate de unic moștenitor al defunctei P.E., parte în convenția de vân-zare/19.10.1960, constatată printr-un înscris sub semnătură privată denumit „chitanță”. Instanța de fond a constatat însă că reclamantul nu justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată, din probele administrate în cauză nerezultând calitatea de proprietar asupra terenului în persoana autoarei acestuia.
Astfel, declarația martorului audiat în cauză, P.T., nu este concludentă sub acest aspect, martorul necunoscând persoana de la care reclamantul a dobândit posesia terenului. De asemenea, în adresa nr. R/90134/881/03.02.2006 a Primăriei Sectorului 5 - Direcția de Impozite și Taxe Locale nu se menționează că autoarea pârâtului ar fi avut vreodată calitatea de proprietar asupra terenului. Chiar dacă s-ar admite că autoarea pârâtului a fost, într-adevăr, plătitoare de impozite asupra terenului, o astfel de împrejurare nu poate constitui dovada dreptului de proprietate. Nu în ultimul rând, instanța a reținut poziția pârâtului, care a învederat că nu are cunoștință despre terenul ce face obiectul cauzei, deși la data încheierii chitanței din 19.10.1960 avea vârsta de aproximativ 34 de ani, când se poate prezuma că ar fi trebuit să cunoască compunerea patrimoniului mamei sale.
Împotriva acestei sentințe, la data de 19.06.2006, a declarat apel reclamantul C.E., cerere ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă, la 10.07.2006. În motivare, apelantul a arătat că hotărârea pronunțată de prima instanță este netemeinică și nelegală, deoarece îi revine doar obligația de a dovedi că este întrunită condiția uzucapiunii, respectiv că a exercitat asupra bunului o posesie utilă, fără a fi nevoit să producă actul de proprietate al intimatului-pârât asupra bunului. Această soluție este firească, atâta timp cât nu se află în cadrul unei acțiuni prin care se solicită instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, situație în care instanța trebuie să suplinească consimțământul părților. De asemenea, a arătat apelantul-reclamant că pentru a demonstra calitatea procesuală pasivă a intimatului-pârât este suficient să probeze faptul că autoarea acestuia a posedat, la rândul său, bunul imobil, acesta preluând posesia bunului de la aceasta din urmă în anul 1960.
Reclamantul a mai arătat că nu deține titlul de proprietate al autoarei intimatului-pârât, fiind terț față de acest act juridic, și că pentru sine actul de proprietate are valoarea unui fapt juridic în interesul restrâns al acestei noțiuni, astfel că poate face dovada acesteia prin orice mijloc de probă. În acest sens, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei susține că a arătat că există cel puțin o prezumție de proprietate în favoarea autoarei intimatului-pârât, respectiv a defunctei P.E., având în vedere atât cererea nr. 73155/15 septembrie 1960 adresată Inspecției de Impozite Lenin, dar și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 957/24.01.1952 de notariatul de Stat București, act încheiat între C.N. și I., pe de o parte, și P.G., pe de altă parte, pentru terenul învecinat terenului în litigiu. În acest act autentic se menționează foarte clar că această din urmă parcelă de teren se învecinează la apus, pe o lungime de 21 ml, cu proprietatea autoarei intimatului-pârât P.E., adică exact cu terenul proprietatea reclamantului.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a retinut următoarele: 1
Potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă. Calitatea procesuală pasivă presupune, deci, existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
Aplicând această regulă de drept în cazul acțiunii de față, Tribunalul consideră corectă afirmația instanței de fond că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății, este o sancțiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de diligență, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane, astfel încât acțiunea având un asemenea temei trebuie formulată în contradictoriu 9
cu vechiul proprietar.
În raport de dispozițiile art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile inclusiv în materia acțiunii în constatarea intervenirii uzucapiunii, revine reclamantului, care pretinde că pârâtul este proprietarul imobilului, sarcina probei dobândirii de către acesta a dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului.
Dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul pârâtului printr-un mod originar de dobândire a proprietății, precum uzucapiunea sau ocu-pațiunea, se consideră că proba existenței acestui drept, care constă în dovedirea unui astfel de fapt juridic, are un caracter cert, absolut. În ipoteza cel mai des întâlnită a dobândirii proprietății printr-un mod derivat, și anume printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului presupune, în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea pârâtului de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv.
Este adevărat că reclamantul, fiind tert fată de contract, nu trebuie să depună neapărat înscrisul în cauză, dar este obligatoriu să facă dovada, cu orice mijloc de probă, a existenței actului juridic ca manifestare de voință (negotium iuris) prin care bunul să fi intrat în patrimoniul pârâtului. Mai mult decât atât, pentru aceasta este suficient să probeze că există un act juridic ori act jurisdicțional translativ sau declarativ de proprietate care să genereze o prezumție relativă a faptului că dreptul de proprietate asupra imobilului s-ar afla la acest moment în patrimoniul pârâtului. În orice caz, este lipsită de relevanță împrejurarea chemării în judecată a moștenitorului persoanei care a încheiat chitanța sub semnătură privată, dat fiind că nu întotdeauna cel care ia parte la un act de înstrăinare este proprietarul bunului care formează obiectul contractului.
În cauza de fată nu există însă nicio asemenea dovadă din care să reiasă că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B., sector 5, identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert D.D., ar fi intrat în patrimoniul autoarei pârâtului, P.E.
Singurele probe administrate în legătură cu acest aspect le constituie o cerere adresată de autoarea pârâtului administrației, din care rezultă că aceasta se consideră proprietar al terenului în discuție, și actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 967/24.01.1952 de fostul Notariat de Stat București, prin care G.l. și G.P. au dobândit imobilul învecinat și în cuprinsul căruia se menționează faptul că la vest se află imobilul proprietatea P.E.
Or, niciuna dintre acestea nu constituie acte juridice ori acte jurisdicționale translative sau declarative de proprietate. În plus, declarația unilaterală a unei persoane că este proprietara unui imobil nu poate fi în mod rezonabil considerată o probă în acest sens, după cum nici declarația unui terț, chiar dezinteresat, nu poate avea aceeași valoare, esențial fiind a fi dovedit modul în care dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu a intrat în patrimoniul persoanei despre care reclamantul afirmă că este proprietar.
De asemenea, dificultatea obținerii titlului de proprietate nu îl poate exonera pe reclamant de la îndeplinirea acestei obligații legale, eventualele considerente de echitate fiind aplicabile și în privința adevăratului proprietar care ar fi nevoit, ulterior admiterii acțiunii pentru constatarea uzucapiunii în cadrul căreia nu a figurat ca parte, să întreprindă numeroase demersuri juridice pentru recuperarea imobilului său, cu atât mai mult cu cât acesta avea la momentul încheierii convenției din 19.10.1960 reprezentarea semnării unui contract de vânzare-cumpărare, ceea ce implica minima diligență de a solicita o copie de pe titlul de proprietate al numitei P.E.
Pe de altă parte, este lipsită de relevanță pretinsa îndeplinire a condițiilor uzucapiunii, cât timp nu este rezolvată chestiunea prioritară, esențială pentru motivele expuse anterior, a calității de proprietar a persoanei chemate în judecată, fără de care instanța nu poate trece la analizarea fondului pretențiilor reclamantului.
Față de aceste considerente, reținând că hotărârea atacată este legală și temeinică, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Tribunalul a respins apelul ca nefondat (Trib. București, s. a V-a civ., decizia nr. 1100/A/21.09.2007, în A.C. Bodea, Dreptul de proprietate. II. Circulația juridică a bunurilor. Moduri de dobândire. Publicitate imobiliară. Practică judiciară, p. 51).
| ← Acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate... | Uzucapiune teren. Calitatea procesuală pasivă a unității... → |
|---|
