Uzucapiune teren fără stăpân. Calitate procesuală pasivă primărie.
| Comentarii |
|
Potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă. Calitatea procesuală pasivă presupune deci existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. Aplicând această regulă de drept în cazul acțiunii de față, se reține că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății, este o sancțiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de diligență, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane, astfel încât acțiunea având un asemenea temei trebuie formulată în contradictoriu cu vechiul proprietar, în raport de dispozițiile art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile inclusiv în materia acțiunii în constatarea intervenirii uzucapiunii, revine reclamantului, care pretinde că pârâtul este proprietarul imobilului, sarcina probei dobândirii de către acesta a dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului.
În ceea ce privește constatarea dobândirii unui drept de proprietate asupra unei construcții prin accesiune, calitatea procesuală pasivă nu poate aparține în asemenea situații decât tot fostului proprietar al terenului, de la care ar opera și transmiterea dreptului asupra a ceea ce s-a edificat. În acest sens Tribunalul are în vedere, pornind de la dispozițiile art. 488 C. civ., faptul că accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puțin important într-un lucru mai important. În temeiul art. 482 C. civ., proprietatea unui lucru dă drept asupra tot ce se unește sau se încorporează în acesta, accesiunea apărând astfel ca un mod de dobândire a proprietății asupra acestui din urmă bun.
Sub un prim aspect, se reține că, într-adevăr, dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul unei persoane printr-un mod originar de dobândire a proprietății, precum uzucapiunea sau ocupațiunea, se consideră că proba existenței acestui drept, care constă în dovedirea unui astfel de fapt juridic, are un caracter cert, absolut. În ipoteza cel mai des întâlnită a dobândirii proprietății printr-un mod derivat, și anume printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului presupune, în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv.
Or, în cauza de față, nu există nicio asemenea dovadă din care să reiasă care este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în B., sector 5. Din contră, în evidentele oficiale este menționată autoarea reclamanților, fără a se face însă referire la actul sau faptul juridic prin care imobilul ar fi intrat în patrimoniul acesteia.
În lipsa unor mențiuni în acest sens, fără a se cunoaște natura acelui fapt juridic lato sensu în vederea verificării îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege pentru transmiterea acestui drept, nu se poate reproșa reclamanților lipsa de diligență în îndeplinirea obligațiilor procesuale ce le revin, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în identificarea proprietarului care are legitimare procesuală pasivă și, pe cale de consecință, nu se poate exclude caracterul imobilului de „bun fără stăpân”.
A impune reclamanților asemenea demersuri ar constitui o sarcină disproporționată, care rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja interesele proprietarului bunului, stăpânit de către autorul lor și ulterior de către aceștia, pe de o parte, și dreptul lor de acces la o instanță pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii, pe de altă parte.
Prin urmare, se reține că în documentele oficiale proprietarul imobilului nu este cunoscut, astfel că, în raport de dispozițiile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 și art. 646 C. civ., întrunind condițiile pentru a fi considerat bun fără stăpân, aparține statului, fără a se impune și constatarea respectivei situații printr-un act emis de o autoritate în acest sens. Astfel, potrivit art. 1 lit. d) din Decret, abrogat în prezent, dar în vigoare la momentul faptului care a generat raportul juridic în conținutul căruia intră dreptul de proprietate al statului, respectiv împrejurarea că titularul este absent: „sunt considerate bunuri fără stăpân bunurile de orice fel părăsite timp de un an de zile de către titularii lor - necunoscuți sau absenți”. Pe de altă parte însă, dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparține, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale.
În lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităților administrativ-teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităților administrativ-teritoriale, și anume interesul, național sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din același act normativ.
În cauza de față nu există nicio rațiune pentru a aprecia că bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată ar fi de interes național și deci proprietatea ar aparține Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către recurent nu este întemeiată.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este întemeiat. Imobilul nu a făcut parte din proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în legislația românească prin Constituția României din anul 1991.
Distincția dintre domeniul public și domeniul privat al statului a fost făcută inițial de Codul civil, care, dispunând prin art. 1844 că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”, creează un regim juridic preferențial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului și unităților administrativ-teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv. O asemenea distincție nu a mai fost făcută după 1948, Constituția intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară și la proprietatea Statului. De asemenea, Constituția din 1952, ca și cea din 1965, se referea în art. 5-9, respectiv art. 6-9, la proprietatea particulară, precum și la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat și cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea vreo dispoziție prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărțită în două categorii, publică și privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă și insesizabilă.
În aceste condiții, nu se justifică asimilarea proprietății de stat domeniului public din legislația anterioară și supunerea acesteia regimului juridic instituit de Codul civil.
Tocmai pentru că legislația din perioada 1948-1991 nu cunoștea conceptul de proprietate publică, bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată nu putea avea un asemenea caracter. Din contră, el s-a aflat în proprietatea Statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de Codul civil în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844.
De altfel, lipsa posibilității de a fi transmise terenurile prin acte juridice nu exclude și exercitarea posesiei asupra lor, iar inalienabilitatea lor nu produce drept consecință și imprescriptibilitatea achizitivă, care trebuie să fie declarată expres de lege prin scoaterea din circuitul civil. Față de aceste considerente, reținând că hotărârea atacată este temeinică și legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Tribunalul a respins recursul ca nefondat (Trib. București, Secția a V-a civilă, decizia nr. 1882/R/31.10.2008, în A.C. Bodea, Dreptul de proprietate. II. Circulația juridică a bunurilor. Moduri de dobândire. Publicitate imobiliară. Practică judiciară, p. 36).
| ← Uzucapiune teren. Calitatea procesuală pasivă a unității... | Uzucapiune. Calitate procesuală pasivă. Identitatea dintre... → |
|---|
