Decizia civilă nr. 2371/2013. Revendicare imobiliară

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2013)

ROMANIA CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. _

DECIZIA CIVILĂ NR. 2371/R/2013

Ședința publică din data de 16 mai 2013 Instanța constituită din :

PREȘEDINTE: A. A. C. JUDECĂTOR: ANA I. JUDECĂTOR: C. -M. V. GREFIER: C. B.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții I. S. ȘI U.

împotriva deciziei civile nr. 87 din_ a T. ului C., pronunțată în dosar nr._, privind și pe intimații C. LOCAL AL MUNICIPIULUI C. -N., P. MUNICIPIULUI C. -N. și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, prin memoriul cuprinzând motivele de recurs, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 16 mai 2013, s-a depus la dosar, din partea pârâtului intimat S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, acestea urmând a fi avute în vedere ca si concluzii scrise, raportat la data de primire a citației, respectiv_ .

Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, Curtea declară închise dezbaterile, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.

C U R T E A

Cererea de chemare în judecată

1) Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul T. ului

C. sub nr. 6182/117/_ reclamanții I. S. și U. S. au solicitat obligarea pârâtei P. Municipiului C. -N., prin P., să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul alcătuit din teren și construcție, situat în C. -N., str. E. Isac nr.24, apartament nr.3; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii numitei Olga S., decedată la data de_, conform ordinului de executare a testamentului nr.6939/_ emis de către Judecătoria pentru Probleme de succesiune Beer Sheva. S. Olga este moștenitoarea numitei Margaretta Gutfried (fostă Stern), care a decedat la data de_, conform ordinului de executare a testamentului și numirea unui executor testamentar nr. 4861/72 emis în data de_ de către T. ul Regional Tel Aviv Yafo. Margaretta Gutfried este moștenitoarea soțului său, Avraham Gutfried, care

a decedat la data de_, conform testamentului nr. 282/2009 și certificatului de deces nr. 283/2009.

Ca urmare, reclamanții sunt, prin transmiterea succesivă a moștenirii, succesorii numitului Avraham Gutfried.

Autorul acestora, defunctul Avraham Gutfried, a fost proprietarul imobilului situat în C. -N., str. E. Isac nr. 24 (fostă str. 1 Mai nr. 24) așa cum rezultă din coala CF colectivă nr. 3493) C. CF individuală nr. 6634.

Pe cale de consecință, în urma transmiterii proprietății în baza succesiunii, reclamanții sunt în prezent proprietarii de drept ai imobilului mai sus menționat, fără a avea însă, de facto, posesia acestuia. M. ivul pentru care toate componentele dreptului de proprietate nu sunt în favoarea reclamanților este preluarea acestui imobil, în mod abuziv, de către S. R.

, în urma aplicării Decretului nr .92/1950.

În acest sens reclamanții au arătat că, în baza acestui act normativ, imobilul autorului lor a fost confiscat de către stat, fiind naționalizat conform Anexei Decretului nr. 92/1950, poziția 204. În prezent imobilul se regăsește în patrimoniul pârâtei, în calitate de reprezentant al S. ui, acesta fiind închiriat.

În opinia reclamanților, imobilul a fost naționalizat cu nerespectarea prevederilor legale, deoarece autorul lor, Abraham Gutfried, nu se încadra în categoriile de persoane prevăzute la art. l alin. 4 pct. l și 2 din Decretul nr. 92/1950 (industriași, moșieri, bancheri etc.). Ca urmare, reclamanții au solicitat instanței să ia act de faptul că autorul lor Abraham Gutfried, era exceptat de la naționalizare, fiind mic comerciant acesta încadrându-se la art. II din decret care enumera persoanele exceptate de la naționalizare.

Astfel, este evident că S. R. nu a devenit niciodată proprietar al imobilului în cauză, dobândind imobilul în mod abuziv, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 față de autorul reclamanților și în consecință S. nu deține cu titlu valabil imobilul obiect al cauzei deduse judecății.

Mai mult decât atât, reclamanții consideră că Decretul nr. 92/1950 încalcă dispozițiile Constituției R. iei din anul 1948, în vigoare la acea dată; astfel, potrivit art. 8 din Constituție, proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege, proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială, iar potrivit art. 10 pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică de baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.

Decretul nr. 92/1950, act normativ de rang inferior Constituției încalcă aceste prevederi, de vreme ce nu ocrotea proprietatea cetățenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită calitate și o anumită profesie și crea, contrar principiului constituțional prevăzut de art. 17, o diferențiere între cetățenii români, în sensul ocrotirii reale a dreptului de proprietate numai în cazul unor anumitor categorii de cetățeni români.

Decretul nr. 92/1950 este contrar și Declarației Universale a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la_ ) la care

R. ia era parte semnatară și care prevedea în art. 7 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții.

De asemenea, decretul încalcă și dispozițiile art. 481 C. civ. potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai de cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, tocmai prin faptul că obligă cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului, fără să existe o cauză de utilitate publică.

Încălcând toate actele normative menționate, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului care a deținut imobilul în baza unui titlu nevalid.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și 481 cod civil precum și pe cele ale art. 274 Cod proc. civ.

Prin extinderea de acțiune depusă la fila 51 din dosar, reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârâți și S. R. prin C. Local Al Municipiului C. -N. și Municipiul C. -N. prin P., solicitând instanței să oblige acești pârâți să îi lase in deplina proprietate și liniștită posesie imobilul alcătuit din teren și construcție în C. -N., str. E. Isac nr. 24, ap. 3.

Prin înscrisul intitulat "Precizare de acțiune și îndreptare de eroare materială";, reclamanții au învederat instanței că pârâții în prezentul dosar sunt: S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, C. Local al Municipiului C. -N. și Municipiul C. -N., prin P. .

În motivarea precizării de acțiune reclamanții au arătat că prin acțiunea introductivă de instanță au solicitat instanței să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul alcătuit din teren și construcție situat în C. -N., str. E. Isac nr. 24, ap. 3, constatând pe cale incidentală nelegala trecere în patrimoniul S. ui R. a imobilului proprietatea antecesorilor reclamantului în baza Decretului nr. 92/1950, decret prin care imobilul a fost preluat de stat abuziv și ilegal, astfel că statul nu deține cu titlu valabil cu privire la imobilul lor. Ca urmare, pârât în dosarul de față trebuie să fie și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Au învederat că din eroare în extinderea de acțiune pârâtul de rândul doi, respectiv C. Local al Municipiului C. -N., a fost trecut ca reprezentând interesele S. ui R. .

Pârâtul C. Local al Municipiului C. -N. are calitate procesuală pasivă deoarece este administratorul imobilelor aflate în patrimoniul Municipiului C. -N., conform art. 36 din Legea nr. 215/2001 are atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului, este autoritatea care a încheiat contractele de închiriere cu terții având ca obiect imobilul revendicat de către reclamanți.

De asemenea, reclamanții au arătat că și Municipiul C. -N. are calitate procesuală pasivă, deoarece figurează ca fiind actualul proprietar al imobilului pe care l-au revendicat.

Prin încheierea civilă nr. 387/_ Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește soluționarea dosarului nr._, raportat la valoarea de circulație a imobilului în litigiu, constând în

Prin extinderea de acțiune depusă la fila 50 din dosar, reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârâți și S. R. prin C. Local Al Municipiului C. -N. și Municipiul C. -N. prin P., solicitând instanței să oblige acești pârâți să ii lase in deplina proprietate și liniștită posesie imobilul alcătuit din teren și construcție în C. -N., str. E. Isac nr. 24, ap. 1.

Prin încheierea civilă nr. 386/_ Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește soluționarea dosarului nr._, raportat la valoarea de circulație a imobilului în litigiu, constând în apartamentul nr. 1 situat în C. -N., str. E. Isac nr. 24 și la criteriile de stabilire a competenței materiale instituite de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit .b C. proc. civ.

Prin urmare, competența de soluționare a dosarului nr._ a fost declinată în favoarea Judecătoriei C. -N., fiind înregistrat pe rolul acesteia la data de_, sub nr._ .

3) Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul T. ului

sub nr. 6180/117/_ reclamanții I. S. și U. S. au solicitat obligarea pârâtei P. Municipiului C. -N., prin P., să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul alcătuit din teren și construcție, situat în C. -N., str. E. Isac nr. 24, apartament nr. 4; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanții au invocat aceleași argumente ca și cele invocate în susținerea cererii înregistrate sub nr._ .
Prin extinderea de acțiune, reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârâți și S. R. prin C. Local al Municipiului C. -N. și Municipiul C. -N. Prin P., solicitând instanței să oblige acești pârâți să ii lase in deplina proprietate și liniștită posesie imobilul alcătuit din teren și construcție în C. -N., str. E. Isac nr. 24, ap. 4.
Prin înscrisul intitulat "Precizare de acțiune și îndreptare de eroare materială";, reclamanții au învederat instanței că pârâții în prezentul dosar sunt: S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, C. Local al Municipiului C. -N. și Municipiul C. -N., Prin P. .
Prin sentința civilă nr. 489/_ Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește soluționarea dosarului nr._, raportat la valoarea de circulație a imobilului în litigiu, constând în
Prin extinderea de acțiune depusă la fila 48 din dosar, reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârâți și S. R. prin C. Local al Municipiului C. -N. și Municipiul C. -N. prin P., solicitând instanței să oblige acești pârâți să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul alcătuit din teren și construcție în C. -N., str. E. Isac nr. 24, ap. 5.
Prin înscrisul intitulat "Precizare de acțiune și îndreptare de eroare materială";, reclamanții au învederat instanței că pârâții în prezentul dosar sunt: S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, C. Local al Municipiului C. -N. și Municipiul C. -N., Prin P. .
Prin sentința civilă nr. 472/F/_ Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește soluționarea dosarului nr._, raportat la valoarea de circulație a imobilului în litigiu, constând în apartamentul nr. 5 situat în C. -N., str. E. Isac nr. 24 și la criteriile de stabilire a competenței materiale instituite de disp. art. 2 pct. 1 lit. b C. proc. civ.
Prin urmare, competența de soluționare a dosarului nr._ a fost declinată în favoarea Judecătoriei C. -N., fiind înregistrat pe rolul acesteia la data de_, sub nr._ .
Conexitate
În ședința publică din_ instanța a admis excepția de conexitate a dosarelor nr._, nr._, nr._ și nr._ invocată de reclamanți, dispunând, conform art. 164 alin.3 C. proc. civ., conexarea dosarelor nr._, nr._ și nr._ la dosarul nr._ .
Conflict negativ de competență
Prin sentința civilă nr. 2068/_ pronunțată în dosarul nr. 1_ instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei C. -N. în ceea ce privește soluționarea dosarelor conexate nr._, nr. _
, nr._ și nr._, invocată de către reclamanți și, pe cale de consecință a declinat competența de soluționare a dosarelor conexate nr. _
, nr._, nr._ și nr._ în favoarea T. ului C., având în vedere valoarea totală a celor 4 apartamente revendicate de către reclamanți, respectiv peste 5. lei.
Prin sentința civilă nr. 17/F/_ pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ a fost stabilită competența de soluționare a acțiunii civile exercitată de reclamanți în favoarea Judecătoriei C. -N., reținându- se că cele patru apartamente revendicate sunt unități locative distincte, putând constitui fiecare în parte obiectul material și juridic, în considerarea dreptului ce poartă asupra lor, al unor acțiuni civile distincte, iar conexarea dosarelor în temeiul art. 164 C. proc. civ. nefiind de natură a determina schimbarea competenței prin însumarea valorii celor 4 apartamente, obiect al unor acțiuni în revendicare distincte.
Soluția primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 13000 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., a fost admisă excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare de către pârâtul Municipiul C. -N., prin primar, și pe cale de consecință:
Au fost respinse cererile de chemare în judecată formulate în dosarele conexate nr._, nr._, nr._ și nr._ ale Judecătoriei C. -N. de reclamanții I. S. și U. S., în contradictoriu cu pârâții S. R. prin M. E. Și F., C. Local al Municipiului C. -N., Municipiul C. -N. prin primar, ca inadmisibile.
Considerente
În ședința publică din_ instanța, în temeiul art. 137 alin. 1 C. proc. civ., a reținut cauza spre soluționare asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, invocată de către pârâtul Municipiul C. -N., prin primar, prin întâmpinările depuse în dosarele conexate, excepție pe care, analizând-o, o apreciază ca fiind întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
După cum rezultă din petitele și motivele în fapt și în drept expuse în cererile deduse judecății în cele patru dosare conexate, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe disp. art. 480, 481 C. civ., prin comparare de titluri, a unui imobil naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, acțiune formulată în contradictoriu cu autoritățile administrative locale și centrale.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 "Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi";.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. 1 din același act normativ "În sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările si completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere si de transporturi, precum si prin alte acte normative de naționalizare";.
Problema concursului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și prevederile în materia revendicării din Codul civil, ca lege generală a făcut obiectul recursului în interesul legii soluționat de Î.C.C.J. prin decizia nr. 33/_ . Astfel, conform celor statuate de către Î.C.C.J. în cuprinsul dispozitivului deciziei în discuție, "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice";.
De altfel, această soluție pronunțată de Î.C.C.J a fost consacrată și legislativ prin disp. art.46 alin. 4 din Legea nr.10/2001 (introdus de pct. 13 al art. I din Legea nr. 1/2009, publicată în M.O. nr. 63/_ ), conform cărora "Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate";.
Cât despre prevederile art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât vizează acțiunile în revendicare aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Referitor la apărarea reclamanților conform căreia, dat fiind faptul că nu au naționalitate română și nu locuiesc pe teritoriul R. iei, nu pot fi legați de un termen procedural dintr-o lege română, care nu reprezintă o aplicație a unei norme europene, instanța a considerat că aceste împrejurări de fapt nu pot fi de natură să justifice o derogare de la obligativitatea urmării procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 după intrarea în vigoare
a acesteia, de vreme ce legiuitorul a prevăzut în mod expres că Legea nr. 10/2001 se aplică și cetățenilor străini sau apatrizi care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi (art. II alin. 1 din O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R. ia), iar în ceea ce privește depășirea termenului instituit de disp. art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării, ca urmare a necunoașterii prevederilor și termenelor reglementate de actul normativ în discuție datorată faptului că nu locuiesc pe teritoriul R. iei, reclamanții aveau la dispoziție, ca remediu procesual, formularea unei cereri de repunere în termen, în condițiile art. 103 C. proc. civ., astfel că susținerile acestora privind obstrucționarea accesului lor la justiție nu pot fi primite.
Nici susținerile reclamanților referitoare la existența unor neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care ar justifica formularea unei acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu pot fi primite, întrucât nu se poate reține de plano existența unor neconcordanțe între actul normativ în discuție și prevederile incidente în materie din cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, după cum s-a reținut atât de către Î.C.C.J. în considerentele deciziei nr. 33/_, cât și de către Curtea Constituțională în motivarea deciziei nr. 270/_ (prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate invocate, între altele, și cu privire la disp. art. 46 alin .4 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009) procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 respectă atât exigențele impuse de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva accesului la justiției, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care sunt emise în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 AdițIonal la Convenție. Referitor la aceste din urmă prevederi convenționale, se impune a mai fi menționat și faptul că, după cum rezultă din practica C.E.D.O. în materie, motivele pentru care S. R. a fost condamnat pentru încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție nu au vizat propriu-zis mecanismul legislativ de restituire în natură sau, după caz, de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent sau a despăgubirilor bănești reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001, ci, în principal, absența totală a unei despăgubiri (sau, după caz, a unei despăgubiri adecvate) cauzată de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, reglementat de Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 (a se vedea, de exemplu, cauza Jujescu împotriva R. iei, cauza R. împotriva R. iei, cauza Rateanu împotriva R. iei).
Așa cum s-a arătat și de către Î.C.C.J. în motivarea deciziei nr. 33/_
, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale se impun a fi analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în parte, cu analizarea concomitentă și a problemei dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În prezenta cauză, câtă vreme reclamanții nu au uzat de posibilitatea de a-și valorifica drepturile asupra imobilului în litigiu în cadrul legislativ instituit de Legea nr. 10/2001 nu se poate vorbi în cazul acestora despre o încălcare a disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, ca atare, nu se poate reține admisibilitatea acțiunii lor în revendicare promovată în dosar.
Pe cale de consecință, pentru considerentele expuse, instanța a admis excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare de către pârâtul Municipiul C. -N., prin primar, și, pe cale de consecință, a respins cererile de chemare în judecată formulate în dosarele conexate nr._, nr._, nr._ și nr._ ale Judecătoriei C. -N., ca inadmisibile.
Apelul
Prin decizia civilă nr. 87 din_ a T. ului C., apelul reclamanților a fost respins ca nefondat.
Considerente
1. Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că prima critică formulată de către apelanți, în sensul că în mod eronat prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii, nu poate fi primită ca fiind fondată, întrucât, din starea de fapt reținută de primă instanță, rezultă că bunurile imobile din litigiu fac parte din categoria imobilelor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001 și că, în ceea ce privește acest imobil, nu a fost urmată de către reclamanții apelanți I.
  S., U. S. procedura specială instituită de acest act normativ special de reparației.
  Sub acest aspect, este de menționat că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii și imobilele care au fost preluate în perioada de referință a acestui act normativ în temeiul unui titlu nevalabil.
  Instanța supremă, prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2008, ce a fost pronunțată în recurs în interesul legii, a statuat asupra următoarelor aspecte care se impun instanțelor judecătorești, conform art. 329 din Codul de procedură civilă:
  Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:
  Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
  De altfel, așa cum în mod judicios a reținut prima instanță această soluție pronunțată de Î.C.C.J. a fost consacrată și legislativ prin dispozițiile art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 (introdus de pct. 13 al art. I din Legea nr. 1/2009, publicată în M.O. nr. 63/_ ), conform cărora "Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate";. De asemenea nu poate fi fondată critica formulată de apelanți în sensul că prima instanță a interpretat trunchiat dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât în mod pertinent judecătorul fondului a statuat că în prezenta speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 46 alin 1, deoarece,
  în mod evident, dispozițiile legale anterior evocate vizează acțiunile în revendicare aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
2. Nici a doua critică formulată de apelanți, în sensul că, urmare a situației create, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin 1 din Primul Protocol Adițional din Convenție nu poate fi primită ca fiind fondată având în vedere următoarele considerente:
  Prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2008, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ÎCCJ a stabilit următoarele: " În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice";.
  Astfel, în mod judicios prima instanță a statuat că nici susținerile reclamanților referitoare la existența unor neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care ar justifica formularea unei acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu pot fi primite, întrucât nu se poate reține de plano existența unor neconcordanțe între actul normativ în discuție și prevederile incidente în materie din cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
  În mod pertinent prima instanță a statuat că, așa cum s-a reținut atât de către Î.C.C.J. în considerentele deciziei nr. 33/_, cât și de către Curtea Constituțională în motivarea deciziei nr. 270/_ (prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate invocate, între altele, și cu privire la dispozițiile art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009), procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 respectă atât exigențele impuse de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva accesului la justiției, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care sunt emise în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr.
  1. Adițional la Convenție. Referitor la aceste din urmă prevederi convenționale, s-a menționat și faptul că, după cum rezultă din practica
    C.E.D.O. în materie, motivele pentru care S. R. a fost condamnat pentru încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție nu au vizat propriu-zis mecanismul legislativ de restituire în natură sau, după caz, de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent sau a despăgubirilor bănești reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001, ci, în principal, absența totală a unei despăgubiri (sau, după caz, a unei despăgubiri adecvate) cauzată de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, reglementat de Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 (a se vedea, de exemplu, cauza Jujescu împotriva R. iei, cauza R. împotriva R. iei, cauza Rateanu împotriva R. iei).
    Așa cum s-a arătat și de către Î.C.C.J. în motivarea deciziei nr. 33/_
    , neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale se impune a fi analizată în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în parte, cu analizarea concomitentă și a problemei dacă admiterea acțiunii în
    revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
    Or, în prezenta cauză, câtă vreme reclamanții-apelanți nu au uzat de posibilitatea de a-și valorifica drepturile asupra imobilului în litigiu în cadrul legislativ instituit de Legea nr. 10/2001 nu se poate vorbi în cazul acestora despre o încălcare a dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, ca atare, nu se poate reține admisibilitatea acțiunii lor în revendicare promovată în prezentul dosar.
3. În ceea ce privește a treia critică formulată de către apelanți, în sensul că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare a apelanților reprezintă o nesocotire a liberului acces la justiție recunoscut fiecărui cetățean tribunalul statuează că nici aceasta nu poate fi primită ca fiind fondată, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, aspect reținut și de către judecătorul primei instanțe, în considerentele deciziei nr. 33/_ pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că procedura administrativă prealabilă este o condiție specială a exercițiului dreptului la acțiune, normele invocate nefiind susceptibile de interpretare echivocă.
  De asemenea, s-a mai reținut că unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv dispoziție decât dacă este învestită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
  O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de R. ia prin Legea nr. 30/1994.
  Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții. O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
  În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [....] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale C. ui Europei".
  Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces echitabil.
  A. ul la justiție presupune în mod necesar, însă, ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa.
  În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.
4. În fine, în mod pertinent prima instanță a reținut că, în ceea ce privește apărarea reclamanților conform căreia, dat fiind faptul că nu au

naționalitate română și nu locuiesc pe teritoriul R. iei, nu pot fi legați de un termen procedural dintr-o lege română, care nu reprezintă o aplicație a unei norme europene, aceste împrejurări de fapt nu pot fi de natură să justifice o derogare de la obligativitatea urmării procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 după intrarea în vigoare a acesteia, de vreme ce legiuitorul a prevăzut în mod expres că Legea nr. 10/2001 se aplică și cetățenilor străini sau apatrizi care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi, iar în ceea ce privește depășirea termenului instituit de dispozițiile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării, ca urmare a necunoașterii prevederilor și termenelor reglementate de actul normativ în discuție datorată faptului că nu locuiesc pe teritoriul R. iei, reclamanții aveau la dispoziție, ca remediu procesual, formularea unei cereri de repunere în termen, în condițiile art. 103 C. proc. civ., astfel că susținerile acestora privind îngrădirea accesului lor la justiție nu pot fi primite.

Recursul

Împotriva acestei decizii, au formulat în termen legal recurs reclamanții, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.

În motivarea recursului lor, reclamanții arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu greșita aplicare a legii, subzistând motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. și, întrucât instanțele de fond nu au intrat în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod proc.civ., se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

l) Reclamanții recurenți dețin un bun potrivit dispozițiilor legii speciale (Legea nr.10/2001), întrucât nu au pierdut niciodată calitatea de proprietar.

Greșit s-a reținut incidența și preferabilitatea legii speciale, în condițiile în care reclamanții nu au înțeles să se prevaleze de dispozițiile acesteia, exercitând o acțiune în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor, acțiune despre care legea specială nu vorbește pentru simplul motiv că aceasta rămâne supusă reglementării cuprinsă în Codul civil.
Dispozițiile art. 46 ale Legii nr.10/2001 au fost greșit interpretate, pentru a justifica excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care, prin aceasta o anumită categorie de cetățeni ar fi dezavantajați chiar prin lege, pe motiv că, din diverse considerente, nu au revendicat pe calea dreptului comun dreptul de proprietate până la intrarea în vigoare a legii speciale.
Acțiunea în revendicare este principalul remediu juridic prin care titularul dreptului de proprietate poate să solicite recunoașterea dreptului său, îngrădirea exercițiului acestei acțiuni echivalând cu încălcarea dreptului de proprietate privată, garantat prin art. 44 din Constituție și a accesului la justiție, prevăzut de art. 21 din legea fundamentală.
Existența legii speciale nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, doar astfel fiind apărat dreptul la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și accesul la justiție.
Prioritatea normei convenționale rezultă și din prevederile art. 20 alin.
1. din Constituție, iar obligarea la recurgerea căii prevăzută de legea specială ar echivala cu înlăturarea accesului la justiție printr-un proces echitabil.
Legea specială, ca lege nouă reparatorie, condiționează accesul la instanță de parcurgerea procedurii prealabile, fără a suprima, însă, calea dreptului comun.
Aplicarea în exclusivitate a legii speciale ar avea ca rezultat nu doar pierderea dreptului de a mai revendica bunul, ci pierderea însuși dreptului de proprietate, fiind o sancțiune injustă, care se impune a fi sancționată prin casare.
Legea specială reglementează raporturi între persoana îndreptățită și unitatea deținătoare și nu și raporturile dintre persoana îndreptățită și persoanele fizice care au cumpărat imobilul de la stat.
Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare este o nesocotire a accesului liber la justiție, consacrat de art. 6 al C.E.D.O. și art.

21 din Constituție, restrângând dreptul reclamanților de a se adresa unei instanțe, afectând însăși substanța dreptului de acces la justiție. În cauza Viașu contra R. iei Curtea Europeană a reținut încălcarea art. 1 din Protocolul 1 datorită redactării defectuoase a legislației în materia restituirii proprietăților preluate de stat, astfel că acțiunea în revendicare rămâne singurul remediu juridic efectiv.

Întâmpinarea din recurs

Pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pe motiv că, în fapt, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., ce constituie temeiul său în drept, curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel, recursul reia, în principal, motivele invocate și în apel, cu privire la care instanța de apel a răspuns punctual, recursul, în realitate, necuprinzând critici punctuale care să înlăture considerentele hotărârii pronunțate în apel.

În rezumat, reclamanții susțin că sunt îndreptățiți să recurgă la calea dreptului comun, deși aveau posibilitatea de a urma calea legii speciale, ale cărei proceduri și termene nu le-au respectat și că lor nu li s-ar aplica principiul de drept referitor la prevalența legii speciale față de cea generală, întrucât, aplicându-li-se acest principiu, ar fi încălcate două drepturi fundamentale, și anume, dreptul de proprietate garantat prin art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 și dreptul la acces la instanță, recunoscut prin art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În realitate, nu a fost încălcat nici unul dintre aceste drepturi.

Legiuitorul are posibilitatea de a reglementa modul de acces în justiție, putând introduce proceduri speciale pe calea unor norme speciale din legi generale (cum ar fi Codul de procedură civilă) sau din legi speciale, inclusiv referitoare la parcurgerea unei proceduri administrative prealabile și respectarea unor termene.

Reclamanții susțin că nerespectarea procedurii și termenelor prevăzute de legea specială îi îndreptățește să recurgă la legea generală, ceea ce este nefondat. Bunăoară, dacă am accepta această susținere, ar însemna, pentru a da un exemplu dintr-o altă materie și a nu repeta considerentele instanțelor de fond, că, în materia atacării actelor administrative, dacă nu s-a respectat procedura prealabilă și termenele prevăzute de legea contenciosului administrativ, ar rămâne deschisă calea constatării nulității absolute prevăzută de Codul civil, ceea ce este, evident, fals.

Aceștia ar fi lipsiți de acțiune în justiție dacă legea specială nu ar prevedea vreo cale de a ataca refuzul nejustificat al unității deținătoare de a răspunde notificării sau dispoziția prin care s-a soluționat aceasta, ceea ce nu este cazul în speță.

Legea specială oferă posibilitatea foștilor proprietari sau a succesorilor în drepturi ai acestora de a solicita sau nu măsurile reparatorii prevăzute de lege, respectiv restituirea în natură a imobilului preluat abuziv sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

Instituirea unor termene de decădere în interiorul cărora poate fi formulată cererea de restituire, duce la pierderea dreptului însuși, fără însă ca prin aceasta dreptul să fie încălcat, sancțiunea intervenind ca urmare a pasivității titularului său.

Nu se pune problema unei discriminări între cei care au exercitat acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun anterior intrării în vigoare a legii speciale și cei care au exercitat astfel de acțiuni ulterior acestui moment (cum este cazul reclamanților), pentru că cele două categorii de persoane îndreptățite nu sunt în situații juridice egale. Astfel, anterior intrării în vigoare a legii speciale, cei îndreptățiți puteau formula doar acțiuni în revendicare, iar, după intrarea în vigoare a legii speciale, doar acțiuni fundamentate pe dispozițiile acesteia, cu parcurgerea procedurii administrative prevăzute de lege. Pentru situațiile tranzitorii referitoare la acțiunile de drept comun aflate pe rolul instanțelor la momentul intrării în vigoare a legii speciale, legiuitorul a prevăzut posibilitatea continuării căii alese sau a alegerii celei prevăzute de legea specială, reclamanții neaflându- se într-o astfel de situație tranzitorie.

Scopul legii speciale de reparație este restituirea proprietăților preluate abuziv, dar, în același timp, și clarificarea situației juridice a unor bunuri aflate în proprietatea statului, unităților administrativ-teritoriale, regiilor autonome, societăților comerciale cu capital de stat etc., acesta fiind motivul instituirii unor termene.

Nerespectarea acestor termene de către persoanele îndreptățite nu deschide acestora calea unor acțiuni de drept comun, ci le decade din dreptul ce nu a fost exercitat în termen.

S-a mai susținut că legea specială ar avea o redactare defectuoasă, însă instanța de apel a argumentat de ce aceasta este aplicabilă totuși, inclusiv raportat la jurisprudența curții europene. Astfel, în cauzele anterioare hotărârii pilot (Atanasiu contra R. iei), instanțele judecătorești înlăturau dispozițiile legii speciale și aplicau principiile dreptului comun doar în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor (în bani), nu și în ceea ce privește procedura instituită de legea specială pentru recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii, indiferent că acestea se referă la restituirea în natură sau prin echivalent.

În temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., curtea,

PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E :

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții I. S. ȘI U.

S. împotriva deciziei civile nr. 87 din_ a T. ului C., pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 16 mai 2013.

PREȘEDINTE		JUDECĂTORI			GREFIER
A. A. C.	ANA I.	C. M. V.	C.	B.

Red. CAA dat. GC 2 ex/_

Jud. apel: A. F. Doica, O. C. Tatu

← Decizia civilă nr. 227/2013. Revendicare imobiliară		Decizia civilă nr. 422/2013. Revendicare imobiliară →

Decizia civilă nr. 2371/2013. Revendicare imobiliară

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 2371/2013. Revendicare imobiliară