Decizia civilă nr. 296/2013. Legea 10/2001
| Comentarii |
|
R O M Â N I A CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR.296/R/2013
Ședința publică din 31 ianuarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: ANA I. JUDECĂTOR: A. C. JUDECĂTOR: A. A. C. GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții M. D. și
M. F., împotriva deciziei civile nr. 31 din 18 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind și pe intimații
S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GE. RALĂ A F. P. C., U. Z., U. A., V. A. și S. U.
E., având ca obiect acțiune în baza Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făăcut în cauză se prezintă reprezentanta reclamanților recurenți M. D. și M. F., avocat Opriș Anastasia, în substituirea avocatului Podaru O., care depune delegație de substituire la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, reprezentanta reclamanților recurenți arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind cereri sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită, în principal, admiterea recursului raportat la faptul că apelul introdus de M. F. P. este inadmisibil datorită lipsei calității de parte a acestuia și în consecință casarea deciziei civile nr. 31/A/2012, respingerea apelului formulat și menținerea sentinței civile nr. 13822/2011 și admiterea acțiunii formulate de către reclamanți.
În subsidiar, solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, respectiv respingerea apelului formulat de Ministerul Finanțelor Publice, menținerea sentinței civile nr. 13822/2011 și admiterea acțiunii reclamanților și pe cale de consecință obligarea statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 21.765,18 lei reprezentând valoarea actualizată a prețului achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 13822/2011, pronunțată în dosarul civil nr. 13822/2011 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de_ în
dosarul civil nr._, a fost admisă în parte acțiunea formulata de reclamanții M. D. și M. F., în contradictoriu cu parații S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, U. Z., U. A., V. A. și S.
U. E. ; a fost obligat pârâtul S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 21.765,18 lei reprezentând valoarea actualizata a prețului achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 30128/_ încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și suma de 120 lei reprezentând cheltuieli de judecata ocazionate de litigiile în care reclamanții au fost evinși; au fost obligați pârâții U. Z., U. A., S. U. E. și V.
A. sa plătească reclamanților suma de 13.916 lei cu titlu de contravaloare îmbunătățiri aduse imobilului - apartament nr. 20 situat în C.
, str.G. C. nr. 6; au fost respinse celelalte capete de cerere; a fost obligat pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 1562,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; au fost obligați parații U. Z., U. A., S. U. E. și V. A. sa plătească reclamanților suma de 1640 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin Decizia Civila nr. 1816/_ pronunțată în dosarul nr.
3870/2003, Curtea de Apel C. a constatat, la cererea numitei Logothetti Ana M., nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare nr.30128/_ încheiat în baza Legii nr. 112/1995 intre C. Local al mun. C. -N. și reclamanții din prezenta cauza, M. D. și M. F.
, privind apartamentul nr. 1 din imobilul situat în C. N., str.G. C. nr. 6, înscris în CF nr. 8719 nr. top. 11126 și transcris în CF nr.1. C. -N., nr.top. 11126/1 și transcris în CF nr. 1. C. -N. nr. top. 11126/1/1. Prin aceeași hotărâre, M. D. și F. au fost obligați să plătească numitei Logothetti Ana M. cheltuieli de judecata în toate instanțele în cuantum de 1.200.000 ROL.
Prin sentința civilă nr. 340/_ pronunțata de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, a fost admisa plângerea formulată de petenții U. Z.
, U. A., S. U. E. și V. A., în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari tabulari, Logothetti Z. și Logothetti E., s-a dispus anularea Dispoziției Primarului municipiului C. -N. nr. 2182/_ și a fost obligat Primarul să emită o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură către petenți a părților ramase neînstrăinate din imobilul înscris în CF nr. 8719 nr. top. 11126, respectiv terenul de 492 mp rămas înscris în CF nr. 8719, precum și apartamentele nr.1 și 2, cu nr. top. 11126/1/I și 11126/1/II înscrise în CF ind. 1., respectiv 1., iar pentru apartamentul nr. 3 și terenul aferent acestuia să le facă propunere pentru acordarea de despăgubiri.
Prin decizia civila nr. 413/A/_ pronunțată de Curtea de Apel C. au fost respinse apelurile declarate în cauza împotriva sentinței civile nr. 340/_ și s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecata în apel. Recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 413/A/_ au fost respinse prin decizia civila nr.291/_ pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În temeiul Dispoziției nr. 4709/_ emisa de Primarul mun. C. N. în baza Legii nr. 10/2001, apartamentul nr. 1 din C. -N., str. G. C. nr. 6 a fost predat pârâților U. Z., U. A., S. U. E. și V. A. la
data de_, conform protocolului de predare-primire încheiat la acea data.
Prin prezenta acțiune, reclamanții au investit instanța cu mai multe capete de cerere, solicitând obligarea pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului plătit pentru apartamentul mai sus menționat, actualizat; la plata sumelor reprezentând cheltuieli de judecata efectuate în litigiile care au condus la evingerea lor, a dobânzii legale aferente prețului apartamentului, de la data achitării acestuia și pana la
introducerea acțiunii și plata de daune-interese reprezentând diferența intre valoarea de piața a apartamentului și sumele deja solicitate (prețul de achiziție și îmbunătățirile aduse).
În condițiile în care, privitor la aceste petite, excepțiile invocate de pârâți au fost respinse în cursul judecării cauzei, instanța a analizat în continuare temeinicia pretențiilor reclamanților, în raport de starea de fapt și normele legale incidente în cauza.
Privitor la primul capăt de cerere, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art.50 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificata prin Legea nr. 1/2009, "(1) - Cererile sau acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.
Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
(2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piața al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
ART. 50^1
Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor
internaționale de evaluare.
Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiza.
Din economia acestei reglementari legale rezulta ca sunt îndreptățiți la restituirea prețului imobilelor ce au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, chiriașii ale căror contracte au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, insa în mod diferențiat, în funcție de împrejurarea ca respectivele contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea sau cu inculcarea Legii nr. 112/1995.
Astfel, chiriașii ale căror contracte au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile pot pretinde doar prețul actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului, în condițiile prevăzute de art.50 al.2 și 3 din Legea nr.10/2001.
Dimpotrivă, chiriașii ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot pretinde prețul de piața al imobilului, în condițiile prevăzute de art.50 al. 2¹ și 3, precum și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.
Verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului la solicitarea chiriașului și, în consecința, stabilirea incidentei textelor legale mai sus menționate, în funcție de distincțiile prezentate mai sus, revine instanței de judecata care este investita cu o acțiune prin care fostul chiriaș, al cărui contract de vânzare- cumpărare a fost desființat printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila, solicita restituirea prețului imobilului de care a fost evins.
Pornind de la aceste considerente, instanța a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului actualizat al imobilului în condițiile prevăzute de art. 50 al. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, fiind întrunite toate condițiile în acest sens. Astfel, reclamanții au plătit sumele de bani indicate în Adeverința nr. 149103/413/_ emisa de Municipiul C. -N. - S. Rate, Chirii, T. fe, Preturi, în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 30128/1996, a cărui nulitate a fost constatata prin Decizia Civila nr.1 816/_ pronunțata de Curtea de Apel C. .
În considerentele acestei decizii, instanța de recurs a reținut ca posibilitatea cumpărării de către chiriași a apartamentelor ce le ocupau a fost reglementata de art. 9 din Legea nr. 112/1995. Întrucât abia la finalizarea întregii proceduri administrative și jurisdicționale un imobil putea sau nu fi restituit în natura persoanei îndreptățite, doar la acest moment se putea realiza condiția prevăzuta de art. 9 din Legea nr. 112/1995, și anume de a se vinde apartamentele ce nu se restituie în natura.
În speța dedusa judecații, pârâții M. D. și M. F. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare a locuinței la data de_, insa pentru a se aprecia ca au fost comparatori de buna-credința, era necesar ca aceștia să aștepte soluționarea plângerii formulata de reclamanta Logothetti Ana M., moștenitoarea proprietarilor tabulari, împotriva Hotărârii nr. 55/_ a Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 și abia apoi sa încheie contractul, ceea ce în speța nu s-a întâmplat. Încheind contractul de vânzare-cumpărare cu S. R., parații și-au asumat riscul ca urmare a admiterii plângerii persoanei îndreptățite prin hotărâre judecătoreasca, acesta sa fie restituit în natura.
Or, în raport de considerentele Deciziei pronunțate de Curtea de Apel
C., intrate în puterea lucrului judecat, instanța a reținut ca reclamanții M. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare a locuinței cu inculcarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, astfel ca acestora le sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001.
Valoarea actualizata a prețului plătit de reclamanți în temeiul contractului nr. 30128/1996 este de 21.765,18 lei după cum rezulta din concluziile raportului de expertiza întocmit de exp. E. Vlas, necontestate de reclamanți după s-a arătat în mod expres în ședința publica din data de_, actualizarea făcându-se prin raportare la suma de 2191,06 lei virata
efectiv în contul M. ui Economiei și F., fără comisionul de 1% reținut de unitatea vânzătoare (care în speța a fost în suma de 7,92 lei).
Cât privește cel de-al treilea capăt de cerere, instanța de fond a rețnut că dispozițiile art. 50 și 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 instituie o forma specială a răspunderii pentru evicțiune în sarcina S. ui R., în calitate de vânzător al imobilelor ce au făcut obiectul unor contracte de vânzare- cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Normele legale menționate, fiind norme speciale ce se aplica doar situațiilor pe care le reglementează, deroga de la dreptul comun reprezentat de dispozițiile art. 1337 și urm .Cod civil, și stabilesc o obligație de despăgubire în sarcina S. ui și în favoarea fostului chiriaș, prevăzând că în cazul acestor contracte, obligația de despăgubire se compune din prețul actualizat plătit de acesta sau prețul de piața al imobilului.
În consecință, întrucât instanța a stabilit ca sunt incidente în cauză dispozițiile art.50 al. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, după cum de altfel au solicitat și reclamanții, a constatat că nu sunt aplicabile în cauza dispozițiile art. 1341 pct.1, 2 și 4 Cod civil, atâta timp cat prin normele speciale răspunderea pentru evicțiune a S. ui (în ce privește prețul, fructele imobilului pe care este obligat sa le restituie proprietarului și daunele interese) a fost limitata la prețul actualizat, respectiv prețul de piața al imobilului, în funcție de distincțiile prezentate mai sus. Sub acest aspect, instanța a reținut că reclamanții au tins prin formularea pețitului nr.3 pct.c la ocolirea dispozițiilor art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 și la obținerea prețului de piață al imobilului, în integralitatea sa, deși nu erau întrunite condițiile prevăzute de norma speciala, lucru inadmisibil în raport de cele expuse mai sus. Drept urmare, instanța a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.
Totodată, în raport de dispozițiile art. 1088 Cod civil, instanța a respins și petitul nr. 3 pct. b, dobânda legală aplicabilă unor sume de bani putând fi solicitată, ca principiu, de la data promovării cererii de chemare în judecată, cu excepția situației când debitorul obligației de plata este pus în întârziere sau este de drept în întârziere, ceea ce nu este cazul în speța.
Cat privește cheltuielile de judecată ocazionate de procesele în care reclamanții au fost evinși, instanța a apreciat că dispozițiile art. 1341 pct. 3 cod civil se aplică și în cazul foștilor chiriași ale căror contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, aceste cheltuieli neavând natura unui preț al imobilului sau a unor daune interese, ci fiind cheltuieli efectuate de foștii chiriași în cursul judecării acțiunilor finalizate cu evingerea lor, având o natură cu totul distinctă în raport cu celelalte categorii de despăgubiri prevăzute de art. 1341 pct. 1, 2 și 4, care se referă la finalmente la valoarea bunului de care cumpărătorul a fost evins. În consecința, reținând ca reclamanții au fost obligați prin decizia civilă nr.1816/2003 pronunțata de Curtea de Apel C. sa plătească numitei Logothetti Ana M. suma de 1.200.000 ROL cheltuieli de judecata în toate instanțele, și ca reclamanții nu au făcut dovada ca ar fi fost obligați la plata altor cheltuieli de judecată, instanța a obligat S. R. în temeiul art. 1341 pct. 3 Cod civil, sa plătească reclamanților M. suma de 120 lei cu acest titlu.
Prin decizia civilă nr. 31/A/_ a T. ului C. a fost admis apelul declarat de pârâtul S. Român Prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 13822/2011 pronunțată de Judecătoria Cluj- Napoca la data de_ în dosarul civil nr._ și împotriva Încheierii
F.N. pronunțată în același dosar la data de 19 martie 2010, pe care o schimbă în sensul că:
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune având ca obiect restituire preț.
A fost respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului S. Român prin ministerul F. P. .
A fost înlăturată din sentință obligația S. ui Român de plată a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
Soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului la acțiune, asupra căreia s-a pronunțat prin încheierea interlocutorie din_ este nelegală.
Instanța a respins excepția, reținând că aceasta nu a fost invocată de o parte in proces, respectiv de Ministerul Finanțelor Publice, căci parte este
S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Reclamanții au chemat in judecată Ministerul Finanțelor Publice, fără a arăta dacă îl cheamă in nume propriu sau în calitate de reprezentant al S. ui Român. Instanța a cerut acestora lămuriri cu privire la calitatea M. ui F. P., astfel încât prin precizarea de acțiune depusă la data de 11 martie 2012, după admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a M. ui F. P. in nume propriu, reclamanții au arătat că pentru primul pârât înțeleg să se judece cu S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice .
La momentul invocării excepției, Ministerul Finanțelor Publice era parte in proces.
In mod evident, din perspectiva sa, Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat apărările și excepțiile in nume propriu, ci in calitate de reprezentant al S. ui Român.
Potrivit dispozițiilor art. 18 din Decretul 167/1958, instanța judecătorească este obligată ca din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris.
Acest text legal impune instanței să verifice excepția dreptului la acțiune, din oficiu, chiar dacă nu a fost invocată de nicio parte.
Instanța a ignorat acest aspect.
Excepția este întemeiată, căci potrivit disp. art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Potrivit acestor dispoziții legale, dreptul la acțiune având ca obiect drepturi patrimoniale se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea dreptului
.
În speță, îndreptățirea reclamanților la restituirea prețului achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare anulat, s-a născut la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Decizia civilă nr. 1816/2003 dată de Curtea de Apel C. în dosarul 3870/2003, a fost pronunțată la data de 12 septembrie 2003.
Raportat la acest moment, dreptul la acțiunea reclamanților s-a prescris la data de 12 septembrie 2006.
Astfel fiind, acțiunea introdusă la data de 24 septembrie 2009 a fost depusă în afara termenului de prescripție de 3 ani.
Rămânerea reclamanților in posesia apartamentului până in cursul anului 2009, nu întrerupe prescripția cu privire la dreptul la restituirea prețului actualizat, in considerarea disp. art. 16 lit. a din Decretul 167/]958, căci nu reprezintă o recunoaștere a celui in folosul căruia curge prescripția. Lăsarea reclamanților în posesia apartamentului ar avea efect întreruptiv al prescripției, dacă ar proveni de la titularul obligației de restituire a prețului.
Obligația de restituire o are S. Român prin M. F., in timp ce lăsarea in posesie a făcut-o unitatea administrativ teritorială sau persoanele îndreptățite la restituire.
Astfel, acțiunea fiind soluționată în mod greșit pe fond, deși era incidentă excepția prescripției, soluția primei instanțe este nelegală.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 296 C.pr.civ., instanța a admis apelul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 13822/2011 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de_ în dosarul civil nr._ și împotriva încheierii F.N. pronunțată în același dosar la data de 19 martie 2010, care a fost schimbată în sensul că, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune având ca obiect restituire preț.
A respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Obligația S. ui Român prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea cheltuielilor de judecată, atât in litigiul in care a avut loc evingerea reclamanților, cât și in procesul de față, este nejustificată în ce privește suma de 120 lei, in considerarea faptului că obligația potrivit disp. art 1337, 1341 Cod civil, obligația garanției pentru evicțiune revine vânzătorului, ori vânzător a fost C. Local al municipiului C. -N., nu
S. român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Astfel, S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă in ce privește această sumă.
Cheltuielile de judecată ocazionate reclamanților devin nejustificate, față de prevederile art. 274 Cod pr.civ. și de soluția pronunță în recurs.
Față de considerentele arătate mai sus, in temeiul disp. art. 296 Cod pr.civ., instanța a admis apelul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 13822/2011 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de_ în dosarul civil nr._ și împotriva încheierii F.N. pronunțată în același dosar la data de 19 martie 2010.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termenul legal reclamanții, solicitând în principal admiterea recursului raportat la faptul că apelul introdus de Ministerul Finanțelor Publice este inadmisibil datorită lipsei calității de parte a acestuia și în consecință casarea deciziei atacate și respingerea apelului.
În subsidiar, recurenții au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune, respectiv
respingerea apelului formulat de Ministerul Finanțelor Publice, admiterea acțiunii lor și pe cale de consecință obligarea S. ui Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 21.765,18 lei reprezentând valoarea actualizată a prețului achitat în temeiul contractului de vânzare- cumpărare nr. 30128/1996.
Cu privire la cererea principală, recurenții au arătat că apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 13822/_ a fost formulat de Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, cu toate că pârât în dosar era S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, reprezentantul rămâne terț față de raportul juridic obiect al litigiului, întrucât efectele juridice ale hotărârii nu se produc decât pe seama celui reprezentat.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, recurenții au arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, atât în ceea ce privește determinarea momentului de început al cursului prescripției, dar și în ceea ce privește verificarea condițiilor întreruperii cursului prescripției.
Astfel, determinarea momentului în care începe să curgă termenul de prescripție se face în baza art. 8 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă, întrucât restituirea prestațiilor ca urmare a desființării contractului se întemeiază pe îmbogățirea fără justă cauză. În aceste condiții termenul nu începe să curgă de la data anulării contractului de vânzare-cumpărare cum greșit a reținut instanța de apel, ci de la data la care reclamanții au pierdut bunul, adică prestația primită în baza contractului de vânzare, pierdere care devine injustă dacă vânzătorul nu este obligat la restituirea prețului actualizat. Această dispoziție, conform căreia în acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată pentru fapta
ilicită și în cazuri asimilate acesteia, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că regula se aplică în mod corespunzător și îmbogățirii fără just temei.
În doctrină acestei acțiuni îi sunt asimilate și acțiunea în restituire, ca urmare a anulării unui act juridic civil executat total sau parțial, sau în alte cazuri de desființare a unor acte juridice executate deja, în tot sau în parte. În speță, ne aflăm în situația anulării contractului de vânzare- cumpărare și în consecință, ne găsim în fața unei îmbogățiri fără justă cauză sau plată nedatorată, ce trebuie restituită și, prin urmare, prescripția dreptului cumpărătorului la acțiunea în restituire a prețului, ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare începe să curgă din momentul în care el a pierdut posesiunea bunului, deoarece într-o atare situație acesta este momentul în care se concretizează pierderea rezultată din operațiunea nelegală.
Având în vedere și circumstanțele concrete ale speței, raportate la contextul politic legislativ și fluctuațiile jurisprudențiale ale epocii, în materia restituirii proprietăților, concluzia nu poate fi decât aceea că până la data la care au fost nevoiți să restituie bunul, paguba lor era sub semnul îndoielii.
Recurentul face un istoric începând cu momentul încheierii contractului, continuând cu derularea litigiilor purtate între părți pentru restituirea imobilului și anularea contractului de vânzare-cumpărare, și concluzionează că numai de la data de_, data întocmirii procesului
verbal de primire prin care au restituit bunul, începe să curgă împotriva lor termenul de prescripție al acțiunii în restituire, în conformitate cu art. 8 alin.
2 din decretul nr. 167/1958.
Chiar și în situația în care instanța nu ar accepta că temeiul juridic al obligației de restituire îl reprezintă îmbogățirea fără justă cauză, ar trebui să ajungă la aceeași concluzie, a respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și pentru următoarele considerente:
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic în care obligația uneia dintre părți își are cauza în executarea obligației de către cealaltă parte. Această regulă care se aplică și în cazul obligației de restituire consecutive desființării contractului, iar principiul repunerii părților în situația anterioară încheierii actului impune ca părțile să-și restituie reciproc prestațiile primite. Întrucât cauza obligației de restituire a prețului de către vânzător se găsește în restituirea bunului de către cumpărător, regula simultaneității executării obligațiilor de restituire funcționează și în acest caz, astfel restituirea prețului poate fi cerută numai din momentul în care s-a restituit bunul, înainte de acest moment obligația de restituire a bunului neavând cauză.
În situația în care instanța consideră că termenul de prescripție a început să curgă odată cu pronunțarea deciziei civile nr. 1816/2003 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr. 3870/2003, termenul de prescripție a fost întrerupt prin lăsarea lor, de către reprezentanții autorității statale în posesia apartamentului până în cursul anului 2009, fapt ce întrerupe prescripția cu privire la dreptul la restituirea prețului actualizat, în considerarea prev. art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, fiind o recunoaștere din partea titularului obligației de restituire a prețului,
S. Român.
Prin urmare, raționamentul instanței de apel este greșit, deoarece în primul rând, lăsarea în posesie presupune o abstențiune și anume, faptul dea nu cere restituirea bunului, deși exista această posibilitate legală, iar în al doilea rând, chiar dacă s-ar reține că voința de a fi lăsați în posesia imobilului a aparținut doar unității administrativ-teritoriale, adică M.
-N., nu se poate susține că voința acestuia este complet distinctă față de voința statului. În realitate, statul a naționalizat bunul, l-a închiriat, a decis să acorde măsuri reparatorii foștilor proprietari, l-a vândut în considerarea faptului că acesta nu este supus restituirii în natură și a refuzat restituirea către foștii proprietari, deși contractul de vânzare- cumpărare se anulase. Faptul că, la un moment dat statul a decis descentralizarea administrației și recunoașterea unității administrativ- teritoriale ca titulară de patrimoniu propriu, nu schimbă faptul că în materia restituirii proprietăților naționalizate abuziv, particularul încearcă să își valorifice drepturile sale civile în raport cu statul, cu instituții sau organe exercitând puterea de stat. Lăsarea lor în posesia imobilului reprezintă, din această perspectivă o inacțiune a statului, deși unitatea administrativ- teritorială era cea în patrimoniul căreia trebuia restituit bunul.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 Cod proc.civ., fără a se arăta în concret care dintre motivele invocate se încadrează în dispozițiile acestor texte de lege.
Prin întâmpinarea depusă S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a opus admiterii recursului, arătând că în virtutea principiului
disponibilității, reclamanții au înțeles să se judece cu S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, că din mandatul depus la dosarul cauzei S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a trimis mandat de reprezentare
C., unde și-a ales domiciliul procesual și că redactarea apelului de către Ministerul Finanțelor Publice prin D. C. reprezintă o eroare de redactare, sesizată de instanța de apel, care a perceput apelul declarat în cauză ca fiind declarat de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în consecință, în baza art. 304 pct. 5 și 9 și art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Cu privire la cerere principală de admitere a recursului raportat la faptul că apelul introdus de Ministerul Finanțelor Publice este inadmisibil datorită lipsei calității de parte a acestuia:
Prin acțiunea promovată reclamanții au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat să le plătească prețul plătit, actualizat, al apartamentului nr. 1 situat în C. -N., str. G. C. nr. 6, alături de alte capete de acțiune.
Întrucât reclamanții nu au arătat dacă cheamă în judecată Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu ori în calitate de reprezentant al S. ui Român, instanța le-a solicitat să-și precizeze poziția, astfel că prin precizarea de acțiune din_ au arătat că înțeleg să cheme în judecată
Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu privire la capătul de acțiune privind restituirea prețului actualizat al apartamentului.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a M. ui F. P. a fost admisă în ședința publică din_, când instanța a constatat că pârâtul S. Român este reprezentat în cauză prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin urmare, demersurile M. ui F. P. au fost făcute în numele S. ui Român și nu în nume propriu, acesta a fost și motivul pentru care Ministerul Finanțelor Publice a arătat că el nu are calitate procesuală pasivă în nume propriu, ci acționează în numele S. ui Român.
Susținerea recurenților este nefondată și prin raportare la dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, în care se prevede că restituirea prețului prevăzut la alin. 2 și 2 1se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
De altfel, susținerile recurenților sunt înlăturare și de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora, printre atribuțiile reținute în sarcina M. ui F. P. se include și aceea de a reprezenta statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor judecătorești.
În contextul acestor dispoziții, a cauzei cererii de chemare în judecată, respectiv a situației de fapt calificată juridic și necontestată, curtea constată că există identitate între pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății, susținerile și apărările recurenților vizând de fapt fondul cauzei.
În ce privește cererea subsidiară de modificare a hotărârii atacate în sensul respingerii apelului, cu consecința menținerii instanței de fond:
Prin acțiunea promovată reclamanții au solicitat pronunțarea unei hotărâri de obligare a pârâtului S. Român la restituirea valorii actualizate a prețului achitat cu dobânda legală, în temeiul contractului de vânzare nr. 30128/_ 6, alături de alte capete de acțiune, referitoare la obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând îmbunătățirile aduse apartamentului, a cheltuielilor de judecată efectuate în litigiile care au dus la evingerea lor la plata de daune interese reprezentând diferența dintre valoarea de piață a apartamentului și sumele solicitate, precum și instituirea unui drept de retenție asupra apartamentului.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 20, 48 și 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 1341 pct. 1, 3 și 4 și art. 1344 C. civil și art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997. Potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr.10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/200:
Alin. 1 "cererile sau acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru";,
Alin 2. "cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru";.
Alin. 21"Alin 2. "cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare- cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru";.
Alin. 3 "restituirea prețului actualizat prevăzut la alin. 2 și 21se face de către M. Economiei și F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare";.
Art. 501din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede la alin. 1 că "proprietarii ale căror contracte de vânzare- cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare";.
Rezultă așadar că până la modificarea Legii nr. 10 /2001 prin Legea nr. 1/2009 nu era reglementat dreptul chiriașilor cumpărători la restituirea prețului de piață al apartamentelor, chiriașii fiind îndreptățiți doar la restituirea prețului actualizat al apartamentului, ceea ce înseamnă că dreptul foștilor chiriași la restituirea prețului de piață al apartamentului s-a născut doar la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, termen de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Problema care se pune în speță, în condițiile în care se solicită restituirea prețului actualizat plătit pentru apartamentul în litigiu, este aceea a momentului în care începe să curgă termenul de prescripție.
În cauză, prin decizia civilă nr. 1816/R/12.0l.2003 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr. 3870/2003, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30128/_ încheiat de
reclamanții M. D. și M. F. cu pârâtul S.C. Constructardealul
la_, reținându-se că pentru a se putea aprecia că pârâții M. au fost de bună credință la încheierea contractului, era necesar ca aceștia să aștepte soluționarea plângerii formulată de reclamanta Logottheti Ana
M. Helena împotriva Hotărârii nr. 55/1996 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 și abia apoi să încheie contratul de vânzare- cumpărare, că pârâții cu minime diligențe ar fi putut afla că imobilul a fost solicitat de moștenitoarea proprietarilor tabulari, că hotărârea prin care i s-a respins cererea a fost atacată în justiție, că numai dacă pârâții ar fi procedat în această modalitate ar fi fost de bună credință, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Aceeași instanță a mai reținut că încheind totuși contratul de vânzare-cumpărare cu S. Român, pârâții și-au asumat riscul, ca în situația admiterii plângerii persoanei îndreptățite, prin hotărâre judecătorească, imobilul în litigiu să îi fie restituit în natură.
Verificând îndeplinirea condițiilor cerute de Legea nr. 10/2001, pentru restituirea prețului solicitat de reclamanți, curtea constată că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, privind restituirea prețului actualizat al imobilului.
Conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizațiile socialiste, de 18 luni, iar conform art. 7 alin. 1 din același act normativ, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Verificând îndeplinirea cerințelor acestui act normativ, curtea reține că, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data la care s-a născut dreptul la acțiune, drept care în prezenta cauză s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, hotărâre opozabilă reclamanților, având în vedere că aceștia au fost parte în acea hotărâre judecătorească.
Decizia civilă nr. 1816 prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare 30128/1996, a fost pronunțată de Curtea de Apel C. la data de_, în cuprinsul acestei hotărâri s-a reținut că reclamanții M. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, astfel că acestora le sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001 privind restituirea prețului plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat.
Prezenta acțiune a fost promovată de reclamanții M. la_, situație în care, având în vedere caracterul patrimonial al acțiunii, legal a apreciat instanța de apel că acțiunea este prescrisă, fiind înregistrată în afara termenului de prescripție de 3 ani, termen împlinit la data de_ .
În sprijinul acestei soluții vin și dispozițiile art. 8 din Legea nr. 1/2009, care precizează ce se înțelege prin contracte de vânzare-cumpărare desființate, respectiv faptul că acestea "pot fi desființate ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare";. Ca atare,
contractul de vânzare-cumpărare fiind lipsit de efecte juridice prin pronunțarea hotărârii judecătorești în anul 2003, rezultă că la acel moment a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani al acțiunii vizând restituirea prețului actualizat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. Art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Dispozițiile alineatului precedent se aplica
prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.
Reclamanții susțin că le sunt aplicabile dispozițiile acestui text de lege, dar, în realitate, reclamanții au cunoscut riscul pierderii apartamentului încă din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea căruia au fost de rea credință, pentru că nu au așteptat soluționarea plângerii formulată de reclamantă împotriva hotărârii Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, că nu au depus nicio diligență pentru a afla dacă imobilul a fost solicitat, că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare și-au asumat riscul, ca urmare admiterii plângerii persoanei îndreptățite, imobilul să-i fie restituit în natură.
Rezultă așadar că reclamanții cunoșteau încă din_, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, paguba pe care o vor suferi și pe cel vinovat de producerea ei.
Perioada rămânerii în posesia imobilului până la predarea lui efectivă către foștii proprietari nu constituie moment de întrerupere a cursului prescripției, în condițiile art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958. Aceasta, pentru că lăsarea reclamanților în apartament până în_, când s-a întocmit procesul verbal de predare primire, s-a făcut de către persoanele îndreptățite la restituire, foștii proprietari, și unitatea administrativ- teritorială. Lăsarea reclamanților în posesia apartamentului ar avea efect întreruptiv a prescripției dacă ar proveni de la titularul obligației de restituire a prețului. Ori, în cauză, obligația de restituire a prețului actualizat îi revine S. ui Român prin Ministerul Finanțelor Publice, persoană care nu are nicio calitate în raportul dintre reclamanți și persoanele care le-au permis să rămână în apartament până în anul 2010.
Prin lăsarea reclamanților în posesia imobilului nu s-a recunoscut dreptul de proprietate al acestora și oricum în speță este vorba despre un drept de creanță, nerecunoscut de niciuna dintre părților procesului, pentru a se putea discuta despre întreruperea cursului prescripției.
PENTRU ACESTE M. IVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M. D. și
M. F. împotriva deciziei civile nr. 31 din 18 ianuarie 2012 a T. ului
C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 31 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
ANA I. A. C. A. A. C. C. B.
Red. IA dact. GC 2 ex/_
Jud. apel: C.V.Balint, M. T.
| ← Încheierea civilă nr. 63/2013. Legea 10/2001 | Decizia civilă nr. 4602/2013. Legea 10/2001 → |
|---|
