Decizia civilă nr. 3389/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3389/R/2013
Ședința publică din 5 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. C. JUDECĂTOR: A. A. C. JUDECĂTOR: ANA I.
G.: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul F. C. precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE -D. G. A F. P. M. împotriva
sentinței civile nr. 472 din 25 martie 2013 a T. ui M., pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect despăgubiri legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă, reprezentantul P. ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. Dobrescu, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar, au fost declarate și comunicate în termenul legal.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentantul P. ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul P. ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 472 din 25 martie 2013 a T. ui M. a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul F. C., în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a constatat caracterul politic al măsurii reținerii preventive și internării reclamantului F. C. timp de 16 luni de zile, în perioada martie 1949 - august 1950, pentru activitate instigatoare și de rezistență față de unificarea bisericii greco catolice cu cea ortodoxă, precum și al deținerii ulterioare a reclamantului în Penitenciarul Oradea, până la data de_, acesta fiind internat de D.R.S.P. prin ordin fără număr.
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării reclamantului F. C. într-o unitate de muncă, dispusă prin decizia
M.A.I. nr. 158 din_ pe perioada_ -_, menținută pentru o perioadă de trei ani, la Cernavodă.
S-a constatat caracterul politic al măsurii detenției preventive a reclamantului F. C. în perioada_ -_, reclamantul fiind cercetat pentru comiterea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prin agitație contrarevoluționară, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal din 1936 și achitat sub aspectul comiterii faptei prin
sentința penală nr. 300 din_ a T. ui Militar C., pronunțată în dosarul nr. 135/1960.
A fost respinsă cererea de obligare a pârâtului la plata de daune morale, în temeiul Legii nr. 221/2009.
A fost admisă excepția de prescripție a dreptului la acțiune al reclamantului în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata de daune morale, în temeiul prevederilor art. 998-999 din Codul civil de la 1864 și respinge în consecință acest petit.
Pârâtul a fost obligat să achite reclamantului suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul F. C. s-a născut în Ș., județul M., în data de _
.
În perioada martie 1949-august 1950 acesta a fost reținut preventiv și apoi internat pentru "activitate instigatoare și de rezistență față de unificarea bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă";. Ulterior lunii august 1950 acesta a fost deținut în continuare în Penitenciarul Oradea, până în data de_, fiind internat de Direcțiunea G. a Securității P. orului prin ordin fără număr.
Această stare de fapt rezultă din coroborarea mențiunilor din fișa matricolă, care se referă la o detenție de 4 luni în 1949, cu cele din raportul nr. 5/5179 din_ întocmit de Direcțiunea G. a Securității P. orului -
D.G.S. Oradea, care se referă la deținerea lui F. C. începând din_ . Motivul acestei rețineri l-a reprezentat activitatea în cadrul mișcării de rezistență a greco-catolicilor. De asemenea, din cuprinsul concluziilor de învinuire din_ depuse la filele 90-101 dosar rezultă că F. C., fost frate călugăr greco-catolic la Mănăstirea Bixad a fost reținut preventiv timp de 16 luni de zile (martie 1949-august 1950) pentru activitate instigatoare și de rezistență față de unificarea bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă.
Fișa matricolă penală nr. 131 din_ întocmită lui F. C. de Penitenciarul Oradea relevă internarea acestuia de către Direcțiunea G. a Securității P. orului cu ordin "fără Număr";, precum și predarea la DRSPJ în_ . Fișa matricolă nu cuprinde descrierea faptei pentru care s-a dispus internarea reclamantului, dar din înscrisurile anterior evocate rezultă că motivul internării a fost activitatea de rezistență greco-catolică.
Raportat la dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, conform cărora persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, a solicitat instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) urmând a se aplica în mod corespunzător, se constată că această măsură dispusă față de reclamant a avut un caracter politic. Activitatea de rezistență greco-catolică desfășurată de reclamant este, în aprecierea instanței, încadrabilă în dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. d și e din OUG nr. 214/1999, faptele reclamantului având ca scop recunoașterea și respectarea drepturilor sale civile, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de religie, urmare a adoptării Decretului nr. 358 din 2 decembrie 1948 prin care s-a stabilit că în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult (greco-catolic), ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregațiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.
Prin Decizia nr. 158 a M. ui Afacerilor Interne s-a dispus în data de_, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 6 din_, trimiterea lui C.
F. într-o unitate de muncă. Această internare s-a pus în aplicare din _
, după cum rezultă din fișa personală a reclamantului (filele 6-7), pentru
"activitate de rezistență greco-catolică ilegală";, fiind dispusă pe timp de 6 luni, dar perioada de detenție s-a prelungit trei ani la Cernavodă, după cum rezultă din depoziția martorei F. ău V. .
În ce privește această măsură, instanța a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 3 lit.a din Legea nr. 221/2001, măsura fiind expres întemeiată pe dispozițiile Decretului nr. 6/1950, constituind așadar de drept o măsură administrativă cu caracter politic.
Apoi, în perioada_ -_ reclamantul F. C. a fost deținut preventiv, fiind cercetat pentru comiterea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prin agitație contrarevoluționară, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal din 1936.
Reclamantul a fost arestat de U.M. 0229.13 MAI în data de_, după cum relevă fișa matricolă penală nr. 55/959 întocmită la Penitenciarul Satu Mare, coroborată cu Mandatul de arestare din_ și cu adeverința nr. 889/_ (fila 44).
Prin sentința penală nr. 300 din_ pronunțată de T. Militar
C. în dosarul nr. 135/1960 reclamantul F. C. a fost achitat dispunându-se punerea lui în libertate, reținându-se că încă din luna iulie 1955 acesta ar fi trecut în mod oficial la cultul romano-catolic. Și această deținere reprezintă în sensul prevederilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. d și e din OUG nr. 214/1999, o măsură administrativă cu caracter politic, achitarea ulterioară a reclamantului nefiind de natură a-i înlătura efectele.
Instanța de fond a respins capătul de acțiune privind acordarea daunelor morale, reținând dispozițiile Deciziei nr. 1358/2010 și 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională a României.
Aplicarea prevederilor art. 998-999 cod civil are drept situație premisă, între alte elemente, stabilirea săvârșirii unei fapte ilicite.
În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
În speță paguba și autorul invocat au fost cunoscute de către reclamant la momentul suportării măsurilor cu caracter politic, moment față de care cererea de despăgubire apare ca prescrisă, în considerarea dispozițiilor art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Nu poate fi luat în considerare ca moment ad quo pentru debutul termenului de prescripție momentul publicării Legii nr. 221/2009 deoarece această lege nu poate servi ca temei pentru acordarea daunelor morale, iar reclamantul a invocat (și) dispozițiile generale în materia răspunderii civile delictuale. În speță dreptul la acțiune s-a născut când reclamantul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde, moment ce nu coincide cu cel al publicării Legii nr. 221/2009.
Pe cale de consecință, această solicitare a reclamantului a fost respinsă- ca prescrisă în temeiul art. 998-999 din Codul civil de la 1864.
În ce privește cheltuielile de judecată, reclamantul a făcut dovada achitării sumei de 1000 lei, onorariu avocat, conform chitanței depuse la fila
83 dosar. Întrucât pretențiile acestuia au fost admise în parte, în temeiul dispozițiilor art. 274 și art. 276 Cod procedură civilă instanța l-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. M.
, solicitând casarea sau modificarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și în consecință, admiterea în parte a acțiunii reclamantului.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 312 alin. 1 Cod proc.civ., recurentul a arătat că instanța de fond a admis în mod greșit cererea reclamantului cu privire la constatarea caracterului politic a măsurii administrative a internării într-o unitate de muncă pe o perioadă de 3 ani la Canalul Dunăre - M. a Neagră, întrucât nu s-a făcut dovada acestei perioade, reclamantul a apreciat că a fost internat 4 ani, iar martorul audiat în cauză că ar fi fost vorba de 3 ani, pentru ca în hotărâre să se precizeze că este vorba de 3 ani și 6 luni.
Recurentul a criticat hotărârea și prin prisma dispozițiilor art. 133 Cod proc.civ., potrivit cărora, sancțiunea nesemnării cererii de către reclamant are ca efect nulitatea acesteia. În speță, cererea de chemare în
judecată poartă mențiunea că a fost redactată de avocatul reclamantului, dar nu poartă nicio semnătură a acestuia, iar normele Legii nr. 51/1995 nu conțin mențiuni care să excludă existența semnăturii reclamantului de pe cererile adresate instanțelor judecătorești.
Ultima critică formulată de recurent se referă la nelegalitatea acordării cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei, având în vedere că unele din capetele cererii de chemare în judecată erau inadmisibile, iar un alt capăt de cerere a fost admis doar în parte.
Instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, prin faptul că pârâtul nu a putut să-și exprime punctul de vedere asupra acestui capăt de cerere, care nu a fost pus în discuția părților și nu a fost cerut în scris.
Instanța de fond nu a respectat nici cele trei criterii referitoare la acordarea cheltuieli de judecată, referitoare la necesitatea, realitatea și caracterul rezonabil al acestor cheltuieli.
La acest punct din recursul declarat, pârâtul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod proc.civ., motivat pe faptul că instanța a
încălcat dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 3 și 5 Cod proc.civ., referitoare la faptul că hotărârea trebuie să cuprindă obiectul cererilor și dovezile administrate împreună cu motivele ce au format convingerea instanței și care pot duce printr-un raționament logic la dispozitivul hotărârii.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs și de reclamantul F. C., care a solicitat modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
În motivarea recursului s-a arătat că soluția pronunțată de instanța de fond prin admiterea excepției prescripției dreptului de a cere despăgubiri nu este legală, întrucât termenul de prescripție a început să curgă doar odată cu aplicarea Legii nr. 221/2009, mai mult, odată cu recunoașterea caracterului politic al măsurii privative de libertate luat față de reclamant, constatare care a avut loc prin admiterea parțială a cererii de chemare în judecată.
Examinând recursul declarat de reclamant, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în consecință, în baza art. 304 pct. 9 și art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Critica recurentului se întemeiază pe faptul că cererea lui de acordare a despăgubirilor morale întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civil, nu este prescrisă.
Cu privire la acest temei juridic în raport de care instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, curtea reține următoarele:
Conform prev. art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât acest act normativ nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, est evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 Teza 1 din Decretul nr. 167/1958.
Așadar, în conformitate cu prev. art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civil, în termen de 3 ani, termen care a început să curgă de la momentul în care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Întrebarea care se pune în speță este aceea referitoare la momentul când reclamantul ar fi putut să promoveze acțiunea în justiție întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil, pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului ei.
În legătură cu acest moment, curtea apreciază că după data de_ reclamantul era liber și putea să se adreseze unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de_ a fost adoptat Decretul - lege nr. 118/1990, act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiată pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite de regimul comunist.
Chiar dacă acest act normativ nu conține nicio prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire în a recunoaște că în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în România au existat persoane persecutate din motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: vechime în muncă, etc.
Acceptând că reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de această posibilitate datorită inexistenței unor prevederi speciale în conținutul acestui act normativ, curtea apreciază că reclamantul a avut deschisă calea unei astfel de acțiuni și din momentul în care a intrat în vigoare Constituția României, care consacră în art. 21 alin. 1 și 2 accesul liber la justiție, prin precizarea că "orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime"; și că "nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept";.
Prin urmare, curtea constată că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă cel mai târziu din momentul publicării Constituției României în Monitorul Oficial, că nu se pune problema repunerii în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, aceasta fiind o
lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, cerință care nu este
îndeplinită, în cauză nefiind invocate niciuna din condițiile generale în materia repunerii în termenul de prescripție. Interpretarea că Legea nr. 221/2009 repune în termenul de prescripție ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, așa cum rezultă din art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional.
În raport de cele reținute, recursul reclamantului sub aspectul obligării pârâtului la plata daunelor morale este nefondat, sentința pronunțată de instanța de fond fiind legală.
În ce privește recursul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a J. M. și prin mandatara D. G. a F.
P. M. - Administrația F. P. Sighetu Marmației, curtea apreciază că este nefondat și în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Cu privire la prima critică din declarația de recurs :
Motivul de recurs invocat de pârât privitor la faptul că instanța de fond a dispus obligarea pârâtului S. Român la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Reclamantul a promovat acțiunea la data de 6 iunie 2012 sub
imperiul Legii nr. 221/2009. În urma dispariției temeiului legal al acțiunii prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, S. este în culpă procesuală, dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009, iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamantului, ci doar S. ui care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată.
Având în vedere că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, pe principiul echității, curtea apreciază că statul trebuie să suporte plata cheltuielilor de judecată în baza art. 274 Cod proc.civ.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs referitor la durata de 3 ani de zile de internare într-o unitate de muncă la Canalul Dunăre - M. a Neagră, curtea reține următoarele:
Conform Deciziei nr. 158/_, emisă de M. Afacerilor Interne (f.5), în baza art. 3 din Decretul nr. 6 din_, reclamantul C. F. a fost trimis într-o unitate de muncă, măsură pusă în aplicare în data de_, fapt rezultat din fișa personală a reclamantului aflată în dosar la f. 6 și 7.
Măsura a fost dispusă pentru o perioadă de 6 luni, conform actelor de la f. 66 și 67 din dosar, dar nu s-a făcut dovada punerii lui în libertate după expirarea perioadei de 6 luni. Această perioadă de detenție s-a prelungit de fapt pe o perioadă de 3 ani de zile, situație confirmată de martora audiată în cauză, care a arătat că reclamantul a rămas în unitatea de muncă de la Cernavodă o perioadă de 3 ani, împreună cu soțul ei, F. ău
G. .
Din coroborarea actelor existente la dosarul cauzei și declarația martorei audiată în cauză, concluzia instanței de fond că reclamantul a rămas în unitatea de muncă la Canalul Dunăre-M. a Neagră este legală.
Prin urmare, susținerea recurentului că cererea reclamantului că internarea lui într-o unitate de muncă la Canalul Dunăre-M. a Neagră nu este dovedită cu acte, este nefondată, după cum nefondată este și afirmația că reclamantul ar fi precizat în cererea de chemare în judecată că a fost internat 4 ani de zile, iar din declarația martorei rezultă că a fost
internat în unitatea de muncă 3 ani. Recurentul omite să observe că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative a internării lui în colonii de muncă și al condamnării lui pentru infracțiunea de "uneltire";, măsuri la care a fost supus în perioada 1948-1960.
Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs privind nulitatea cererii de chemare în judecată, curtea reține următoarele:
Cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 iunie 2012, a fost redactată de un mandatar avocat, conform semnăturii și ștampilei de pe cererea de chemare în judecată, precum și împuternicirii avocațiale nr. 138 din data de 4 iunie 2012.
Prin urmare, curtea apreciază că dispozițiile art. 133 Cod proc.civ., invocate de recurent nu-și găsesc aplicare în cauză, întrucât, așa cum s-a reținut, acțiunea a fost redactată de un mandatar avocat, conform împuternicirii avocațiale anexate cererii de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F. C. și cel declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 472 din 25 martie 2013 a T. ui M. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 5 septembrie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | G. | ||
A. | C. A. | A. C. | ANA I. C. B. |
Red. A.I. dact. GC 2 ex/_
Jud. fond: A.S. T.
| ← Decizia civilă nr. 127/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 | Sentința civilă nr. 3849/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 → |
|---|
