Decizia civilă nr. 34/2013. Revendicare imobiliară
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 34/A/2013
Ședința publică din data de 14 mai 2013 Instanța constituită din :
Președinte: D. -L. B. - vicepreședinte al Curții de Apel C.
Judecător: V. M. - președintele Curții de Apel C.
Grefier: S. - D. G.
S
-a luat în examinare apelul declarat de reclamanții apelanți O. A. și O. I. împotriva sentinței civile nr.153 din_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind și pe pârâtul intimat S. ROMÂN PRIN C. LOCAL AL M. C. -N., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul reclamanților apelanți, domnul avocat K. Norbert cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind reclamanții apelanți și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, reprezentantul reclamanților apelanți depune la dosar extras de pe portalul Înaltei Curți de C. și Justiție care atestă faptul că prin decizia civilă nr.nr.4960 din 28 iunie 2012 s-a respins recursul declarat de reclamanții O. A. și O. I. împotriva deciziei civile nr. 246/A din 08 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel C.
.
Reprezentantul reclamanților apelanți precizează că susține cererea în probațiune formulată în cuprinsul memoriului de apel.
Curtea, deliberând, respinge cererea în probațiune formulată de apelați prin memoriul de apel, apreciind-o ca nefiind utilă cauzei, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea apelului.
Reprezentantul reclamanților apelanți solicită, în principal admiterea apelului, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei în rejudecare în fața instanței de fond.
În subsidiar, solicită admiterea apelului, anularea sentinței atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată la fond.
C U R T E A
Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 25 Mai 2011 pe rolul Tribunalului C.
, reclamanții O. A. și O. I., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin C. local al municipiului C. -
N., să se constate că S. Român a preluat fără titlu valabil imobilul situat în C. -N., Bulevardul 21 Decembrie 1989 (fostul Bulevard Lenin nr.133), în suprafață de 1.630 mp., teren viran în spatele blocurilor, înscris în C.F. nr.3801 C. -N., A+1, nr. topo 4629; obligarea pârâtului să recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului teren descris anterior și să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, cu cheltuieli de judecată, în caz de opunere.
Pentru termenul de judecată din data de 24 Iunie 2011 reclamanții și- au precizat acțiunea, în sensul că au solicitat să se dispună rectificarea C.F. nr.3801 C. -N., nr. topo 4629, în sensul radierii dreptului de proprietate al S. ui Român și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari.
Pârâtul deși legal citat, nu și-a delegat un reprezentant în instanță și nici nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 153/_ a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr._
, s-a admis excepția inadmisibilității.
S-a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamanții O.
A., O. I., în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin C. local al municipiului C. -N. .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că acțiunea promovată are ca și finalitate revendicarea imobilului teren situat în C. -N.
, Bulevardul 21 Decembrie 1989 în suprafață de 1630 mp., înscris în C.F. nr.3801 C., nr. topo 4629.
În motivarea cererii se arată că imobilul a fost preluat de către S. Român prin Decretul C. ui de Stat al R.S.R. nr. 422/18 Noiembrie 1977, decret ce nu a fost publicat în Buletinul Oficial al R.S.R.
Din cuprinsul cărții funciare menționate rezultă că imobilul litigios a fost expropriat în baza Decretului nr.422/1977, fiind transcris în C.F. nr.48268 C., în favoarea S. ui Român, conform înscrierii de sub B 45.
Într-adevăr, în anexa decretului de expropriere figurează familia O. Anton, E. și I. cu o suprafață de 1147 mp. expropriată (f.36 dosar).
Conform Deciziei de recurs în interesul legii nr.33/09 Iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele judecătorești, în baza art.329 alin.3 Cod procedură civilă, în privința acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 Martie 1945 - 22 Decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, s- a stabilit că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială și legea generală conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Din considerentele acestei decizii, tribunalul a reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil.
Totodată, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenul legal, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 de către chiriași.
Revenind la speță, imobilul în discuție fiind un bun expropriat se circumscrie dispozițiilor Legii nr.10/2001, respectiv articolului 11.
Drept urmare, reclamanții nu au drept de opțiune între calea specială și dreptul comun, aceștia trebuind să se conformeze dispozițiilor Legii nr.10/2001, în sensul formulării unei notificări în termenul stabilit de legiuitor pentru restituirea imobilului.
Așa cum s-a arătat anterior, admisibilitatea acțiunii în revendicare este admisibilă doar atunci când persoanele îndreptățite sunt exceptate de la procedura actului normativ menționat sau când respectivele persoane din motive independente de voința lor nu au putut să se prevaleze de dispozițiile legii speciale, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat cu bună- credință și cu respectarea dispozițiilor legale.
Reclamanții nu au făcut dovada că se regăsesc într-una din cele două situații.
S-a invocat în cuprinsul acțiunii introductive faptul că nu este afectat nici un alt drept de proprietate al unui terț însă, această chestiune reprezintă o condiție care trebuie îndeplinită în cazul în care reclamanții s-ar fi găsit într-una dintre cele două situații de excepție.
Nu se poate susține că prin neurmarea procedurilor prevăzute de Legea nr.10/2001 s-ar ajunge la pierderea însuși a dreptului de proprietate echivalând cu o a doua naționalizare, fiind bine cunoscut faptul că rațiunea unor termene în dreptul material, dar și în cel procedural are ca menire siguranța circuitului civil, stabilitatea raporturilor juridice.
Atâta timp cât reclamanții nu au respectat regulile impuse de Legea nr.10/2001, aceștia nu se pot prevala de faptul că în mod injust au fost lipsiți de plata unei sume rezonabile aferentă privării de dreptul de proprietate, potrivit cauzei Străin contra României sau că nu se dă prioritate Convenției potrivit cauzei Dumitru P. escu contra României.
Față de cele ce preced, tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții O. A. și O. I.
,
solicitând anularea sentinței atacate si in consecința:
In principal, admiterea apelului, anularea sentinței civile atacate si trimiterea cauzei in vederea rejudecării in fata instanței de fond, instanța care a respins acțiunea ca fiind inadmisibila, fara sa procedeze la judecarea acesteia in fond.
In subsidiar, admiterea apelului, anularea sentinței civile atacate si admiterea acțiunii așa cum a fost formulata.
Prin invocarea - urmata de admiterea - excepției inadmisibilității, Tribunalul Cluj nu a făcut altceva decât sa statueze ca acțiunea in revendicare întemeiata pe dreptul comun, formulata ulterior apariției Legii nr. 10/2001 ar fi absolut inadmisibila, nefiind posibila admiterea ei in nicio situație sau împrejurare.
Pronunțând soluția atacata, instanța de fond s-a dovedit tributara unei opinii preconcepute asupra problemei in litigiu, ceea ce a determinat printre altele încălcarea grava a dreptului nostru la un proces echitabil, inclusiv a dreptului de acces efectiv la o instanța de judecata.
Îndepărtarea instanței de fond de însăși dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți apare ca fiind evidențiata de motivarea pe care
înțelege aceasta sa o confere respingerii acțiunii, ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității.
Astfel, instanța de fond susține faptul ca acțiunea de drept comun ar fi admisibila doar daca "persoanele îndreptățite sunt exceptate de la procedura actului normativ... "(Legea nr. 10/2001) "sau când respectivele persoane din motive independente de voința lor nu au putut sa se prevaleze de dispozițiile
legii speciale, cu condiția ca imobilul sa nu fi fost cumpărat cu buna- credința si cu respectarea dispozițiilor legale".
O asemenea motivare se constituie intr-o reținere parțiala si trunchiata a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J., fiind evitate tocmai dispozițiile si tezele cuprinse in respectiva deciziei care ar putea fundamenta, in condiții de deplina legalitate, o soluție de admitere a unei asemenea acțiuni civile.
Conform dispozitivului Deciziei nr. 33/2008, "Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
înalta Curte de C. și Justiție.
Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2008."
Apare astfel, fără vreun echivoc, faptul ca instanța de fond a conferit spetei o motivare străina de dispozițiile Deciziei nr.33/2008, întrucât in mod evident dispozitivul acestei decizii a înaltei Curți nu susține poziția judecătorului fondului.
Statele semnatare ale Convenției trebuie sa confere un conținut real si concret exercițiului dreptului de acces la un tribunal.
Orientarea doctrinara exprimata de judecătorul fondului, contravine in mod esențial Deciziei nr. 33/2008 pronunțata de înalta Curte de C. si Justiție.
Decizia nr. 33/2008 stabilește de principiu prioritatea de aplicare a Legii nr.10/2001, ca lege speciala, fata de dispozițiile dreptului comun.
Aceeași Decizie prevede insa si o excepție, pe care instanța de fond a ales sa nu o ia in seama: acțiunea in revendicare bazata pe dreptul comun este admisibila in cazul in care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Ca intr-adevăr este așa s-a pronunțat însăși înalta Curte de C. si Justiție, care prin Deciziile Civile nr. 608 din 3 februarie 2010 si nr. 2098 din 25 februarie 2009 a admis acțiuni in revendicare fundamentate pe dreptul comun.
Respingerea ca inadmisibila a acțiunii constituie o greșita aplicare a legii, in condițiile in care neafectarea unui alt drept de proprietate sau a securității raporturilor juridice este de o evidenta incontestabila.
In aceasta împrejurare, in care imobilul nu a fost înstrăinat niciunei persoane, fiind in continuare proprietate a S. ui R., acțiunea nu poate fi, legalmente, respinsa ca inadmisibila, ci se impune judecarea acesteia pe fond.
Tot cu ocazia judecării fondului, instanțele trebuie sa stabilească existenta sau inexistenta unor neconcordante intre legea speciala(Legea nr. 10/2001) si Convenția Europeana .
Maniera in care instanța de apel, confirmând soluția de la fond, a afirmat cu caracter de principiu, intr-o maniera seaca si expeditiva, ca nu exista neconcordante intre legea speciala si Convenția Europeana, se constituie efectiv intr-o lipsire la dreptul la un proces echitabil.
Nu este posibila enunțarea de principiu a perfectei echivalente a protecției conferite dreptului de proprietate de către legea speciala naționala cu cea oferita de Convenția Europeana. O asemenea ipotetica echivalenta a protecției juridice a dreptului de proprietate, ceea ce ar duce la inexistenta neconcordantelor dintre dreptul intern si Convenția Europeana, trebuie analizata in fiecare caz in parte, prin luarea in considerare a particularităților spetei, prin judecarea in fond a cauzei.
In cauza de fata, sunt întrunite ambele condiții prevăzute de Decizia nr. 33/2008 pentru admisibilitatea, in mod excepțional, a unei acțiuni in revendicare întemeiata pe dreptul comun:
A.) Pe de o parte, exista profunde neconcordante intre Legea nr.
10/2001 si Convenția Europeana.
Deși Legea nr. 10/2001 a constituit un considerabil pas înainte in încercarea de a soluționa problematica imobilelor naționalizate, acest act normativ este încă foarte departe de a oferi o protecție a dreptului de proprietate identica ori măcar comparabila cu cea definita prin Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
In conformitate cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 - protocolul adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, orice persoana are dreptul la respectarea bunurilor sale si nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional.
In cauza de fata, apare ca fiind evident ca nu poate fi vorba de o preluare pentru cauza de utilitate publica, nefiind de altfel respectata nici cerința unei drepte si prealabile despăgubiri, astfel încât ne aflam in fata unei indiscutabile neconcordante a legii speciale interne cu prevederile art. 6 alin (1) din Convenție, cat si cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Totodată, Legea nr. 10/2001 săvârșește o imensa nedreptate juridica, încălcând si principiul imprescriptibilității dreptului de proprietate, întrucât consecința nedepunerii in termen a notificării este pierderea a însuși dreptului de proprietate.
Aceasta prevedere este in conflict cu caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cat in cazul imobilelor preluate fara titlu valabil se considera ca proprietarul deposedat nu si-a pierdut niciodată dreptul de proprietate( conform dispozițiilor art.2, alin. 2 din chiar Legea nr. 10/2001).
Potrivit art. 21 alin. 2 din Constituția României, daca exista neconcordante intre normele interne privitoare la protecția drepturilor omului si prevederile Convenției, acestea din urma au prioritate.
Pe aceasta linie, in cauza Dumitru P. escu c/a României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a subliniat ca un asemenea sistem, fundamentat pe prioritatea Convenției si a jurisprudenței CEDO asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura in mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție si de protocoalele sale adiționale.
In aceeași cauza, s-a mai evidențiat faptul ca, întrucât Convenția face parte din ordinea juridica interna, consecința este "obligația pentru
judecătorul național de a asigura punerea in aplicare efectiva a dispozițiilor sale, făcându-le astfel sa treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația naționala, fara a aștepta abrogarea acestora de către legislator".
Mai mult, s+au prevalat si de dispozițiile art. 4 si art. 5 din Noul Cod Civil, insa nici acest aspect nu a fost luat in considerare de către instanța de fond.
B.) Nu este afectat niciun alt drept de proprietate, si nu se aduce atingere, in nici un fel, securității raporturilor juridice.
In condițiile in care admiterea acțiunii noastre nu ar afecta niciun alt drept de proprietate (in afara, desigur, de dreptul S. ui R., uzurpator al dreptului, drept care insa in opinia noastră nici nu exista, întrucât, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate nu a fost pierdut in cazul preluărilor făcute fara titlu valabil), si de asemenea nu este afectata nici securitatea raporturilor juridice, întrucât nu a luat naștere nici un raport juridic cu privire la acel imobil, acesta fiind in continuare intabulat in favoarea S. ui R., respingerea acțiunii noastre, pur si simplu, ca fiind inadmisibila, se constituie intr-o interpretare si aplicare greșita a dispozițiilor legale de către instanțele de apel si de fond, ducând efectiv la lipsirea subsemnaților de dreptul la un proces echitabil.
In considerarea celor ce preced, fiind incontestabil ca normele interne (Decizia nr. 33/2008) permit in situații restrictive, de excepție, admiterea acțiunilor in revendicare întemeiate pe dreptul comun, in cauza de fata sunt întrunite toate condițiile pentru admisibilitatea acțiunii, astfel:
În mod lipsit de legalitate, instanța de fond a respins cererea in probațiune cu privire la efectuarea unui raport de expertiza care sa aibă ca obiective identificarea in regim de carte funciara a terenului in litigiu, precum si determinarea faptului daca acest teren este unul liber.Terenurile din acea zona au suferit ample operațiune de comasare, alipire si dezmembrare, astfel încât, așa cum rezulta si din situația conturata de extrasul de carte funciara depus de noi la ultimul termen de judecata in fata instanței de fond, este necesara administrarea acestei probe.
Instanța de fond, deși a acordat mai multe termene de judecata in vederea depunerii extrasului de carte funciara, in final nu i-a mai acordat nicio importanta, invocând din oficiu excepția inadmisibilității.
Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâtul C. local al municipiului C. -N., reprezentat prin primar
, a solicitat respingerea apelului ca nefondat si pe cale de consecința menținerea sentinței Tribunalului C. ca temeinica si legala.
Verificând hotărârea atacată, Curtea apreciază că apelul reclamanților este nefondat, în considerarea celor ce succed
.
Se reține că reclamanții O. A. și O. I. au sesizat Tribunalul Cluj în data de 25 mai 2011 cu soluționarea unei acțiuni civile în revendicare imobiliară, de drept comun, exercitată împotriva S. ui Român prin C. Local al municipiului C. -N., prin care solicită instanței să constate o preluare fără titlu valabil a imobilului situat în C. -N., B-dul 21 Decembrie 1989, teren în suprafață de 1630 mp, identificat cu nr. top 4629 în CF nr. 3801 C. -N., și să oblige pârâtul la recunoașterea dreptului de proprietate asupra acestui imobil, precum și la predarea acestuia în deplină posesie și proprietate.
În primă instanță, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă, stabilindu-se cu certitudine faptul că imobilul revendicat a fost expropriat în favoarea S. ui Român în baza Decretului nr. 422/1977, făcând obiectul reglementării printr-o lege specială reparatorie, Legea nr. 10/2001, în raport cu dispozițiile art. 11 din acest act normativ.
Or, reclamanții nu au un drept de opțiune între procedura reglementată de legea reparatorie și dreptul comun, așa încât omisiunea acestora de a solicita restituirea bunului în condițiile și pe temeiul Legii nr. 10/2001, atrage inadmisibilitatea prezentei acțiuni civile în justiție, o acțiune de drept comun, exercitată după intrarea în vigoare a legii speciale.
În fața instanței de apel, prin încheierea ședinței publice din 08 iunie 2012 (pag. 28 dosar apel), a fost admisă cererea de suspendare a judecății, formulată de reclamanții apelanți în temeiul prevederilor art. 244 alin. 1 C.pr.civ., până la soluționarea irevocabilă a acțiunii ce formează obiectul dosarului civil nr._ .
Verificând cauza care a determinat și justificat admiterea cererii de suspendare a judecății, Curtea constată că aceasta a fost soluționat în primă instanță, într-un al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 75/25 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 246/A/_ a Curții de Apel C., și irevocabilă în urma respingerii recursului declarat de reclamanți.
În considerentele deciziei instanței de apel, se statuează, cu puterea lucrului judecat, că reclamanții O. A. și O. I. au învestit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea nevalabilității titlului de preluare a imobilului de către S. Român, radierea dreptului de proprietate al pârâtului și obligarea acestuia la respectarea dreptului de proprietate al reclamanților, acțiune care prezintă caracteristicile unei revendicări imobiliare. Or, fiind formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.
10/2001, o astfel de acțiune nu poate fi primită întrucât prin legea specială reparatorie sunt stipulate termene pentru depunerea notificării sub sancțiunea pierderii dreptului la restituirea imobilului. Reclamanții nu pot invoca faptul că Legea nr. 10/2001, în ceea ce îi privește, nu reprezintă o cale efectivă care să garanteze dreptul de acces la o instanță în sensul art. 6 din Convenția europeană, atâta timp cât nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001.
Suspendarea judecății în prezentul proces, determinată fiind de existența pe rol a procesului soluționat irevocabil prin sentința civilă nr. 75/2011 a Tribunalului C., mai sus evocată, considerentele care justifică rezolvarea dată acțiunii în justiție, calificată ca fiind o acțiune în constatarea nulității titlului de preluare și revendicare imobiliară, se impun cu forța lucrului judecat.
Într-adevăr, în privința admisibilități acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat, în Secțiile Unite, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 (publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie 2009), decizie obligatorie pentru instanțele judecătorești în raport cu dispozițiile art. 3307 C.pr.civ. Curtea a statuat că de principiu persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între procedura prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Atâta timp cât regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat este unul reglementat printr-o lege specială, care stipulează în ce condiții aceste imobile pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, care se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fătă titlu valabil, s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun.
Aceasta cu atât mai mult cu cât Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea juridică a raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv de stat.
În consecință, o acțiune în revendicare imobiliară de drept comun având ca obiect un imobil care face obiectul reglementării prin legea specială reparatorie, acțiune exercitată după intrarea în vigoare a acestei legi, în contradictoriu cu S. Român, iar nu cu un terț subdobânditor, care se poate prevala, la rândul lui, de dreptul dobândit asupra unui bun, este inadmisibilă, pentru că ea tinde la eludarea dispozițiilor imperative cuprinse în legea specială, cele referitoare la termenele în care poate fi repus în drepturi fostul proprietar, termene reglementate de stat în scopul de a asigura securitatea circuitului civil și de a garanta subdobânditorilor bunurile dobândite ulterior.
Este adevărat că prin Decizia pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a fost tranșată și problema raportului dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, însă această analiză a vizat cu precădere situația acțiunilor în revendicare de drept comun exercitate de foștii proprietari ai unui imobil împotriva subdobânditorilor (fostul chiriaș, terț cumpărător, societate privatizată), apreciindu-se că este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea unei acțiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securități raporturilor juridice.
Această ipoteză nu se verifică însă, în prezenta cauză, revendicarea fiind exercitată împotriva S. ui Român.
Din perspectiva dreptului la un tribunal, care ar putea fi discutat în cazul respingerii a acțiunii în revendicare, însăși Curtea europeană a drepturilor omului a admis acest drept nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, iar setatele dispun de o anumită marjă de apreciere în această materie.
Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea dreptului la un tribunal, pentru că împotriva deciziei emise în procedura administrativă este reglementată calea contestației în instanță, căruia i se conferă o jurisdicție deplină.
În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au avut posibiltiatea de a cere să li se recunoască dreptul la măsuri reparatori pentru imobilul preluat în mod abuziv de către stat prin expropriere, iar atâta timp cât nu și-au exercitat acest drept în condițiile prescrise prin legea specială, restituirea bunului printr-o acțiune în justiție de drept comun este inadmisibilă.
Față de cele ce preced, văzând și dispozițiile art. 296 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat apelul reclamanților și va păstra în tot hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții O. A. și O. I. împotriva sentinței civile nr. 153 din 21 februarie 2012 a Tribunalului C., pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 14 mai 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | GREFIER | ||||
D. | -L. B. | V. | M. | S. - D. | G. |
Red.DB/dact.MS 2 ex./
Jud.fond: O.C.T.
| ← Decizia civilă nr. 522/2013. Revendicare imobiliară | Decizia civilă nr. 19/2013. Revendicare imobiliară → |
|---|
