Divorţ. Aprecierea temeiniciei motivelor pentru desfacerea căsătoriei
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia nr. 857 din 16 mai 2014
Prin sentinţa civilă nr. 12556 din data de 25 septembrie 2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul civil nr. .../211/2013, s-a admis cererea de chemare în judecată formulata de reclamanta F.I.M., în contradictoriu cu pârâtul F.C.D. şi, în consecinţă, s-a dispus desfacerea prin divorţ a căsătoriei încheiata de parţi la data de 23.07.1995, înregistrata în registrul stării civile al Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca, jud. Cluj, cu actul de căsătorie nr. 1064/23.07.1995, din vina ambelor parţi.
S-a încuviinţat ca reclamanta sa reia numele purtat anterior căsătoriei, acela de
„R”.
S-a dispus exercitarea în comun, de către reclamanta si parat, a autorităţii părinteşti asupra minorilor F.R.A., născut la data de 24.01.1996, si F.V.R., născut la data de 27.07.2000, si s-a stabilit domiciliul minorilor la domiciliul reclamantei.
Pârâtul a fost obligat să contribuie la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorilor F.R.A., născut la data de 24.01.1996, si F.V.R., născut la data de 27.07.2000, cu suma de bani ce corespunde cotei de 1/3-a parte din venitul minim pe economie, de la data pronunţării hotărârii si pana la majoratul minorilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 23.07.1995, căsătorie înregistrată în Registrul stării civile al Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca, jud. Cluj, cu actul de căsătorie nr. 1064 din 23.07.1995.
Din căsătoria parţilor, la data de 24.01.1996 s-a născut minorul F.R.A., iar la data de 27.07.2000 s-a născut minorul F.V.R..
Coroborând susţinerile parţilor cu depoziţiilor martorilor audiaţi, S.M.M., P.I., F.G., F.E., pana în anii 2005-2008 căsătoria parţilor a decurs bine, insa ulterior, pe fondul dificultăţilor economice, a programului de munca al reclamantei si a geloziei paratului, intre parţi au început discuţii si chiar certuri repetate relative la alocarea banilor necesari cheltuielilor familiei, fara ca aceştia sa poată ajunge la un consens, inclusiv relativ la necesitatea si utilitatea meditaţiilor copiilor pentru pregătirea lor profesionala, ori la îmbrăcămintea ce se impunea a fi achiziţionata pentru aceştia sau modul de petrecere a timpului liber al minorilor, precum si la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale reclamantei si programului său de lucru, motiv pentru care intre parţi a intervenit separarea veniturilor si a gospodăririi lor, în sensul ca fiecare dintre ei susţin din veniturile realizate din munca doar o parte din cheltuielile familiei, îşi procura si susţin nevoile de hrana în mod separat si nu mai exista susţinere reciproca si comunicarea necesara pentru depăşirea dificultăţilor inerente unei casnicii, cu toate ca au fost susţinuţi de către părinţii fiecăruia dintre ei.
De asemenea, din acelaşi dovezi a rezultat ca reclamanta a fost acuzata în mod repetat de infidelitate, prin prisma programului sau de lucru ori a relaţiilor cu colegii sau superiorii de la locul de munca, fără ca aceste acuze sa fie confirmate de dovezile administrate.
În schimb, părinţii pâratului au aflat de la sora acestuia ca reclamanta ar fi recunoscut existenta unei relaţii extraconjugale a acesteia cu o terţa persoana, care a fost sesizata si de către unul din copiii parţilor, episod peste care paratul a trecut.
Fata de cele ce preced, instanţa a apreciat ca susţinerile reclamantei si ale paratului deopotrivă privind culpa comuna a soţilor în degradarea căsătoriei se verifica, circumstanţe în care instanţa constata ca relaţiile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Astfel, în temeiul art. 373 lit. b) C. civ., instanţa a dispus desfacerea prin divorţ a căsătoriei încheiată de părţi la data de 23.07.1995, înregistrata în registrul stării civile al Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca, judeţul Cluj, cu actul de căsătorie nr.1064/23.07.1995, din culpa comuna a parţilor.
Asupra cererii de exercitare în comun a autoritatii părinteşti asupra minorilor rezultaţi din casatoria parţilor si domiciliul lor, prin prisma concluziilor şi propunerilor formulate de Autoritatea Tutelară de pe lângă Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, cuprinse în ancheta sociala efectuate în cauza si având în vedere ascultarea copiilor în camera de consiliu, întrucât ambele parţi sunt preocupate de educaţia si pregătirea profesionala a copiilor lor, dar aceştia par mai ataşaţi de reclamanta, care le asigura pe langa nevoile materiale si suportul afectiv necesar pentru dezvoltarea lor fireasca, în temeiul art.397, art. 400 si urm. C. civ., instanţa de fond a dispus exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorilor F.R.A., născut la data de 24.01.1996 şi F.V.R., născut la data de 27.07.2000, de către reclamanta si parat, în comun, si va stabili domiciliul minorilor la domiciliul mamei.
Apoi, reţinând ca atât reclamanta cat si paratul au contribuit pana în prezent la nevoile materiale ale celor doi copii ai lor, în temeiul art.402, art.529 C. civ., instanţa de fond a stabilit în sarcina paratului si în favoarea minorilor obligaţia de a contribui la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor cu suma de bani ce corespunde cotei de 1/3-a parte din venitul minim pe economie, de la data pronunţării hotărârii si pana la majoratul minorilor.
Întrucât nu s-a putut retine acordul parţilor cu privire la numele de familie al reclamantei după desfacerea căsătoriei, iar reclamanta nu justifica temeinic cererea sa de păstrare a numelui dobândit prin căsătorie, în temeiul art.383 alin. 3 C. civ., reclamanta a reluat numele purtat înaintea căsătoriei, acela de „R”. Cheltuieli de judecata nu s-au solicitat.
Prin decizia civilă nr. 94/A din 04 februarie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. .../2013, s-a respins ca nefondat apelul declarat de F.C.D. împotriva sentinţei civile nr. 12.556/25.09.2013, pronunţată în dosarul civil nr..../2013 al Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost menţinută în totul, iar apelantul a fost obligat să plătească intimatei F.I.M. suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că apelantul critica hotărârea primei instanţe sub doua aspecte si anume: reţinerea instanţei referitoare la faptul ca în mod greşit prima instanţa a reţinut si culpa lui în desfacerea casatoriei si sub aspectul referitor la autoritatea parinteasca .
În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la reţinerea de catre prima instanţa a culpei comune în desfacerea casatoriei, tribunalul a apreciat criticile apelantului ca fiind neîntemeiate având în vedere următoarele:
Apelantul susţine ca nu s-a făcut dovada faptului ca el nu si-ar fi îndeplinit îndatoririle de şot si de tata, or stabilirea culpei si a paratului în destrămarea relaţiilor de casatorie a partilor rezulta din probele administrate în fata instanţei de fond, declaraţiile martorilor audiaţi în sensul ca starea conflictuala a fost determinata si de felul de a fi irascibil al apelantului, stare conflictuala care a determinat separarea veniturilor partilor si a modului în care se gospodăreau, ceea ce finalmente, în mod evident, a condus la destrămarea relaţiilor de căsătorie.
In concluzie, în mod corect prima instanţa a reţinut culpa comuna în desfacerea căsătoriei părţilor.
In ceea ce priveşte autoritatea părintească si stabilirea domiciliului la parat, tribunalul a reţinut că si acest motiv este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 397 NCC după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi iar potrivit dispoziţiilor art. 298 NCC dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.
În doctrina juridică sunt considerate ca fiind motive întemeiate care să justifice şi să impună stabilirea de către instanţă că exercitarea autorităţii părinteşti numai de către unul dintre părinţi : existenţa unui comportament violent faţă de minor, conduita imorală asociata cu neglijarea şi neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti, abandonul minorului fără a menţine legătura cu acesta.
În speţă, nu s-a făcut dovada existentei unor asemenea împrejurări care sa justifice încuviinţarea exercitarea autorităţii părinteşti exclusive de către apelant, în înţelesul dispoziţiilor art. 397 şi 398 NCC, care să impună stabilirea exercitării autorităţii părinteşti exclusive, în ceea ce îl priveşte pe minorul F.V.R., născut la data de 27.07.2010, întrucât F.R.A. a împlinit vârsta de 18 ani.
Apelantul susţine ca se impune stabilirea unei astfel de masuri având în vedere comportamentul imoral al soţiei fata de el si incapacitatea materiala a acesteia de a susţine material si moral familia.
Tribunalul a reţinut ca aceste motive nu pot constitui criterii pentru încuviinţarea exercitării autorităţii părinteşti iar în ceea ce priveşte stabilirea domiciliului minorului F.V.R., susţinerile apelantului sunt neîntemeiate având în vedere faptul ca intimata, asa cum rezulta din ancheta sociala efectuata în cauză, realizează venituri lunare în suma de 1800 lei/luna si tichete de masa în valoare de 180 lei .
Pentru considerentele de fapt şi de drept mai sus arătate, tribunalul, în baza dispoziţiilor art. 296 C.pr.civ., a respins apelul reclamantului F.C.D., împotriva sentinţei civile nr. 12.556/25.09.2013, pronunţată în dosarul civil nr. .../2013 al Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost menţinută în totul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 274 C.pr.civ , apelantul a fost obligat să plătească intimatei F.I.M. suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu avocaţial.
împotriva acestei decizii, pârâtul F.C.D. a declarat recurs, în termen legal, prin care a solicitat instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că hotărârea atacată este nelegală, deoarece instanţa de apel nu a interpretat corect dispoziţiile legale în conformitate cu art. 131 C.pr.civ., în sensul de a încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii. Această critică se raportează şi la nerespectarea prevederilor art. 129 alin. 5 C.pr.civ. privind rolul activ al judecătorului.
Aşa cum rezultă din doctrina şi literatura de specialitate, desfacerea căsătoriei este o măsură extremă luată de către instanţă, are un caracter excepţional şi doar dacă rezultă că nu mai este posibilă convieţuirea sau dacă convieţuirea ar duce la agravarea relaţiilor de familie care s-ar repercuta şi asupra copiilor, ar trebui dispusă aceasta.
În acest context, pârâtul arată că părţile locuiesc şi se gospodăresc împreună şi au grijă de copii rezultaţi din căsătorie. Cel mai important este faptul că aceştia nu sunt de acord cu divorţul, manifestându-se atât cu ocazia anchetei sociale, cât şi în discuţia avută cu instanţa, în sensul că ţin la ambii părinţi şi nu doresc ca aceştia să se despartă, astfel că interesul copiilor ar trebuie să fie mai presus decât interesul individual al unui părinte.
În mod greşit instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 373 lit. b din Noul C.civ., apreciind că o serie de certuri sunt suficiente pentru desfiinţarea unei căsătorii.
În acest sens, reclamanta trebuia să probeze existenţa unor motive temeinice care au făcut imposibilă continuarea căsătoriei, însă toate alegaţiile reclamantei au făcut referire la probleme mărunte, întâlnite la majoritatea M.jelor.
Din probele administrate nu reiese în nici un fel existenţa unei culpe din partea pârâtului care să ducă la vătămarea raporturilor conjugale.
Reclamanta intimata F.I.M. a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată (f.11-13).
În susţinerea poziţiei procesuale, reclamanta intimată a arătat că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au încercat împăcarea părţilor şi au dat îndrumări în acest sens, iar în cursul procesului la fond, părţile au fost prezente la o şedinţă de consiliere psihologică.
Instanţa de apel a interpretat în mod corect dispoziţiile legale în materie, iar pe baza probelor administrate în cauză şi-a format convingerea că există motive temeinice care au făcut ca relaţiile dintre soţi să fie grav şi iremediabil vătămate, făcând imposibilă continuarea căsătoriei.
Faptul că părţile locuiesc în continuare în acelaşi imobil, nu justifică menţinerea unei căsătorii, în condiţiile în care între cei doi soţi nu mai există relaţia de prietenie, iubire, încredere şi sprijin reciproc indispensabile unei căsătorii.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
La termenul de judecată din data de 16.05.2014, Curtea a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin reanalizarea stării de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de recurs, având în vedere că prevederile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate.”
Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanţa astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat şi reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speţă, apelul.
Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanţei de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurentul nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanţă de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.
Deşi formal cererea de recurs este întemeiată pe art.304 pct.9 C.pr.civ., în realitate prin motivarea pe care se sprijină, recursul nu vizează în întregime motive de nelegalitate pentru care o hotărâre poate fi casată sau modificată, ci vizează motive de netemeinicie a hotărârii atacate.
Departe de a cuprinde critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, memoriul de recurs conţine, aproape în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză a nelegalităţii deciziei instanţei de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare laborioasă a probaţiunii administrate în cauză şi o expunere a relaţiilor dintre părţi din perspectiva pârâtului.
Se constată, aşadar, de către Curte că, în cauză, îşi găseşte incidenţă excepţia inadmisibilităţii acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepţie fundamentată pe împrejurarea că, în marea lor majoritate, motivele de recurs conţin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluţiei istoricului cauzei, ale relaţiei dintre recurent şi intimată, ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, etc., singurul eventual motiv de nelegalitate conţinut în memoriul de recurs, şi care s-ar putea circumscrie punctului 9 al art. 304 C.pr.civ., fiind cel referitor la aplicarea greşită a prevederilor art.129, art.131 C.pr.civ. şi art.373 lit.b din noul C.civ.
Toate celelalte motive de recurs, referitoare la reproduceri ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, ale relaţiilor dintre părţi, a opiniei copiilor faţă de divorţ etc., intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C.pr.civ., în prezent abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
Critica pârâtului recurent referitoare la faptul instanţa de apel nu a interpretat corect dispoziţiile legale în conformitate cu art. 131 C.pr.civ., în sensul de a încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii, nerespectând prevederile art. 129 alin. 5 C.pr.civ. privind rolul activ al judecătorului, în opinia Curţii este inadmisibilă.
Curtea constată că deşi pârâtul a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă, acesta nu a înţeles să formuleze critica mai sus arătată ca motiv de apel şi abia în recurs a formulat prima dată aceste critici, care apar astfel ca inadmisibile, fiind formulate omisso medio, cu toate că puteau fi formulate prin apel şi abia apoi eventual criticat modul de soluţionare al instanţei de apel, în recurs.
Conform art. 299 alin.1 C.pr.civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunţată în etapa procesuală a apelului, fiind o cale de atac „subsecventă”, în sensul că nu poate fi exercitat omisso medio. Ori, cât timp prin hotărârea atacată nu s-a analizat un motiv de nelegalitate, din cauză că nu a fost invocat, rezultă că acel motiv nu poate face obiectul recursului.
Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, ori partea nu a adus nicio critică, în apel, sub acest aspect, astfel că nu se poate analiza acel aspect omisso medio, direct, în recurs. Instanţa de apel este limitată la cererea de apel iar instanţa de recurs este limitată la rândul ei de cele asupra căreia a statuat instanţa de apel.
Cât timp recursul poate fi exercitat împotriva hotărârilor date în apel, iar instanţa de apel nu a fost învestită cu analiza unui anumit aspect, acel aspect nu poate fi dedus verificării pentru prima oară înaintea instanţei de recurs.
Regula potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat omisso medio se aplică nu numai în situaţia în care partea nemulţumită de soluţia adoptată în primă instanţă nu a declarat apel, ci şi în cazul în care sentinţa a fost apelată, însă numai parţial, pentru alte motive decât cele invocate în recurs.
În aceste condiţii, neinvocând critici în calea devolutivă de atac, recurentul nu poate învedera direct în recurs aspecte privind nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond sub acest aspect astfel încât motivul de recurs mai sus arătat este inadmisibil deoarece a fost invocat direct în prezenta fază procesuală şi nu poate face obiectul analizei instanţei de control judiciar.
Pe de altă parte, prevederile art.131 C.pr.civ. sunt aplicabile doar în faţa primei instanţe astfel încât instanţa de apel nu avea obligaţia legală de a încerca împăcarea părţilor, iar în aceste condiţii nu se poate susţine cu succes faptul că tribunalul nu si-a exercitat rolul activ reglementat de art.129 alin.2 C.pr.civ.
Motivul de recurs privitor la aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 373 lit. b din Noul C.civ., în opinia Curţii, nu este întemeiat.
Potrivit art. 373 din Noul C.civ., divorţul poate avea loc: b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
În opinia pârâtului recurent reclamanta intimată trebuia să probeze existenţa unor motive temeinice care au făcut imposibilă continuarea căsătoriei, însă toate alegaţiile reclamantei au făcut referire la probleme mărunte, întâlnite la majoritatea M.jelor iar din probele administrate nu reiese în nici un fel existenţa unei culpe din partea pârâtului care să ducă la vătămarea raporturilor conjugale.
Contrar susţinerilor pârâtului recurent Curtea constată că, instanţa de apel a aplicat în mod legal dispoziţiile art. 373 lit. b din Noul C.civ. stabilind, în urma analizei întregului material probator administrat în cauză, împrejurarea că ambii soţi sunt deopotrivă vinovaţi de destrămarea relaţiilor de familie, astfel încât continuarea căsătoriei practic nu mai este posibilă.
S-a reţinut, în mod corect, şi culpa pârâtului în degradarea căsătoriei constând în aceea că starea conflictuala dintre cei doi soţi a fost determinata si de felul de a fi irascibil al pârâtului, stare conflictuala care a determinat separarea veniturilor părţilor si a modului în care se gospodăreau, ceea ce în mod evident, a condus la destrămarea progresivă a relaţiilor de căsătorie.
Împrejurarea că părţile locuiesc în continuare în acelaşi imobil sau că cei doi copii rezultaţi din căsătorie nu sunt de acord cu divorţul părinţilor lor, nu justifică menţinerea unei căsătorii, în condiţiile în care între cei doi soţi nu mai există relaţia de prietenie, iubire, încredere şi sprijin reciproc indispensabile unei căsătorii.
Pentru aceste considerente de drept, Curtea constată că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.304 pct.9 C.pr.civ. astfel încât în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul F.C.D. împotriva deciziei civile nr. 94/A din 04 februarie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. .../2013, pe care o menţine ca fiind legală.
Deşi prin întâmpinare reclamanta intimată a solicitat obligarea pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată Curtea constată că reprezentanta acesteia, dna avocat C.C., în şedinţa publică din 16.05.2014, cu ocazia punerii concluziilor verbale asupra recursului, a precizat că reclamanta intimată nu mai solicită cheltuieli de judecată astfel încât, în aplicarea principiului disponibilităţii, Curtea nu va dispune în acest sens.
| ← Pensie de întreţinere. Debitor angajat în armată. | Stabilire paternitate. Prescripţie → |
|---|
