Divorț. Autoritate părintească. Regula exercitării de către ambii părinţi. Aplicare
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 108/R din 25 februarie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 350 din 17 ianuarie 2014, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. .../182/2013 a fost admisă acţiunea introdusă de reclamantul-pârât reconvenţional D.O.L. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvenţional S.A.L., a fost admisă în parte cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante S.A.L. şi în consecinţă s-a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului D.N.E., născut la data de
14.08.1997 să se facă în mod exclusiv de către reclamantul-pârât D.O.L. şi a fost stabilit domiciliul minorului D.N.E. la domiciliul tatălui, respectiv Cluj Napoca, str. ..., s-a dispus în favoarea pârâtei-reclamante S.A.L. un program de vizitare în ceea ce îl priveşte pe minorul D.N.E.: în fiecare lună al doilea şi al patrulea week-end sâmbăta de la orele 11.00 la orele 17.00, respectiv duminica de la orele 13.00 la orele 19.00, în vacanţa de iarnă o săptămână de la orele 10.00 la orele 17.00 în fiecare zi, în vacanţa de vară, o lună, respectiv luna august de la orele 10.00 la orele 17.00 în fiecare zi, alternativ, în anii pari prima zi de Crăciun de la orele 10.00 la orele 20.00, respectiv în anii impari ziua de revelion de la orele 10.00 la orele de 20.00, alternativ, în anii impari prima zi de Paşti, de la orele 10.00 la orele 17.00, iar în anii pari a doua zi de Paşti, de la orele 10.00 la orele 17.00, cu posibilitatea luării minorului, s-a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorei D.M., născută la data de 17.10.2003 să se facă în mod exclusiv de către reclamantul-pârât D.O.L. şi a fost stabilit domiciliul minorei D.M. la domiciliul tatălui, respectiv Cluj Napoca, str. ..., pârâta S.A.L. un program de vizitare în ceea ce o priveşte pe minora D.M. : în fiecare lună al doilea şi al patrulea week-end sâmbăta de la orele 11.00 la orele 15.00, respectiv duminica de la orele 13.00 la orele 16.00, în vacanţa de iarnă o săptămână de la orele 10.00 la orele 15.00 în fiecare zi, în vacanţa de vară, o lună, respectiv luna august de la orele 10.00 la orele 15.00 în fiecare zi, alternativ, în anii pari prima zi de Crăciun de la orele 10.00 la orele 16.00, respectiv în anii impari ziua de revelion de la orele 10.00 la orele de 16.00, alternativ, în anii impari prima zi de Paşti, de la orele 10.00 la orele 16.00, iar în anii pari a doua zi de Paşti, de la orele 10.00 la orele 16.00, cu posibilitatea luării minorei, dar fără posibilitatea deplasării acesteia la domiciliul pârâtei-reclamante, pârâta-reclamantă S.A.L. a fost obligată să achite suma de 152,85 lei către reclamantul-pârât D.O.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa nr. 9450 din 02.06.2011pronunţată de Judecătoriei Cluj-Napoca a fost desfăcută căsătoriei dintre părţi, încredinţarea spre creştere şi educare a minorului D.N.E. către reclamant şi încredinţarea spre creştere şi educare a minorei D.M. către pârâtă. Judecătoria Baia Mare a reţinut în cauză incidenţa prevederilor art. 397 C.Civ., respectiv ale art. 398 C.Civ.. Având în vedere textele legale menţionate, dar şi probele de la dosar s-a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului D.N.E. să se facă, în mod exclusiv de către reclamant.
Instanţa a avut în vedere şi dorinţa minorului, exprimată la o vârstă de 16 ani cu ocazia audierii în camera de consiliul, de unde a reieşit că acesta are o atitudine de respingere a pârâtei.
În atare condiţii s-a stabilit domiciliul minorului la domiciliul reclamantului, respectiv Cluj Napoca, str.....
Instanţa a constatat că dreptul de vizită, în cadrul relaţiilor personale ale pârâtei cu minorul este prevăzut atât de art. 14 din Legea nr. 272/2004 cât şi în jurisprudenţa CEDO referitoare la art. 8, respectiv dreptul la respectarea vieţii de familie şi îÎn acelaşi sens sunt şi prevederile art. 401 alin. 1, respectiv art. 496 alin. 5 Cod civil.
Instanţa a admis în parte cererea reconvenţională a pârâtei şi a stabilit programul de vizitare a minorului D.N.E.. S-a stabilit ca dreptul la vizită să se poată exercita atât la domiciliul reclamantului, cât şi cu luarea minorului la domiciliul pârâtei.
Instanţa nu a dat curs cererii pârâtei de a lua minorul şi peste noapte, având în vedere faptul că acesta are o atitudine de respingere totală faţă de mamă, dar şi întrucât refacerea relaţiilor personale dintre cei doi nu trebuie să aibă loc în mod brusc, ci treptat. În condiţiile în care relaţiile dintre cei doi vor deveni normale programul de vizitare va putea fi modificat ulterior.
Cu privire la minora D.M., instanţa a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă în mod exclusiv de către reclamant, instanţa considerând că există motive întemeiate pentru a dispune această măsură.
Astfel, raportul de evaluare psihologică a atestat faptul că minora are o atitudine de respingere a mamei sale, pe de altă parte, raportul a relevat faptul că, pe timpul cât minora a stat la pârâtă aceasta era tristă, nu se juca, simţindu-se vinovată de faptul că nu stă cu tatăl ei, aceste stări emoţionale punându-şi amprenta asupra minorei.
Atitudinea de respingere a fost dovedită şi prin depoziţiile martorilor precum şi declaraţiile minorei date în faţa psihologului, care a atestat relaţia bună cu tatăl ei (simţindu-se în siguranţă, protejată, nesimţindu-se ameninţată ori intimidată de tatăl), dar şi relaţia dominată de frică a minorei cu mama sa.
Pe de altă parte, instanţa a considerat că pârâta a dat dovadă de un dezinteres total faţă de minoră în momentul în care a plecat în Italia, „lăsând minora cu un căţel şi nişte haine la locuinţa bunicii paterne”, după cum arată martorii audiaţi.
În ceea ce priveşte stabilirea domiciliului minorei, acesta a fost reclamant, faţă de cele relatate, dar şi faţă de principiul interesului superior al copilului, care impune şi ca minora să crească în prezenţa fratelui acesteia, de care a dat dovadă de afecţiune (audiere în camera de consiliul, raport de evaluare psihologică).
Deoarece instanţa a apreciat că este în interesul superior al minorei ca aceasta să păstreze anumite legături personale cu pârâta, respectiv mama sa, s-a stabilit şi programul de vizitare în favoarea pârâtei, însă limitat. Acesta ar trebui să conducă, în mod treptat la refacerea legăturilor personale dintre cele două, însă dreptul nu poate fi exercitat decât într-un cadru care să respecte interesul minorei, într-o modalitate care să nu traumatizeze minora, care cu greu a depăşit anumite stări emoţionale, într-un cadru care să impună siguranţă minorei.
Astfel, instanţa a apreciat că, până la refacerea legăturilor personale dintre minoră şi pârâtă, dreptul la vizită urmează a se efectua doar la domiciliul reclamantului, ori cu posibilitatea luării minorei de pârâtă.
Având în vedere că acţiunile au fost admise în part, instanţa de judecată a stabilit cheltuieli de judecată în sarcina ambelor părţi. Astfel, pârâta S.A.L. a fost obligată la plata sumei totale de 652,85 lei reprezentând: 500 lei onorariu avocat redus, 30 lei cheltuieli de deplasare-bilet autocar, 22.85 lei taxe poştale, 100 lei onorariu avocat.
Instanţa a respins acordarea sumelor de 150 lei, 148,71 lei şi 148,71 lei reprezentând contravaloare bonuri de benzină, întrucât data înscrisă pe acestea este de 05.09.2013, respectiv 18.09.2013, anterior termenului de judecată care a fost la data de 20.09.2013. De asemenea nu a fost acordată suma de 30 lei, reprezentând un bilet de autocar întrucât şi celălalt bilet de 30 lei era pentru aceeaşi dată 15.11.2013 şi tot pentru ruta Cluj Napoca-Baia Mare.
Reclamantul D.O.L. a fost obligat la suma de 500 lei reprezentând onorariu avocat.
În ceea ce priveşte onorariile avocaţilor, instanţa a reţinut Decizia Curţii Constituţionale nr. 401/14.07.2005, privind posibilitatea reducerii acestui onorariu şi această posibilitate, de a aprecia asupra onorariului avocatului, este dată şi de codul civil, tocmai pentru a evita exercitarea dreptului de a solicita acest onorariu cu ocazia cheltuielilor de judecată, în mod abuziv.
Apreciind complexitatea cauzei (una simplă care nu necesită cunoştinţe deosebite de drept), durata dosarului, timpul şi volumul de muncă al avocaţilor, mărimea pretenţiilor instanţa a diminuat valoarea onorariilor de la suma de 1500 lei la 500 lei, de la suma de 800 lei la suma de 100 lei, de la suma de 1400 lei la suma de 500 lei. De asemenea au fost compensate cheltuielile de judecată până la cea mai mică valoare, urmând ca pârâta să achite către reclamant suma de 152,85 lei.
Prin decizia civilă nr. 441/A/5.11.2014 pronunţată de Tribunalul Maramureş a fost admis apelul declarat de S.A.L. împotriva sentinţei civile nr. 350pronunţate la data de17 ianuarie 2014 de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. .../182/2013, a fost admis apelul declarat de D. O.L. împotriva sentinţei civile nr. 350pronunţate la data de17 ianuarie 2014 de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. .../182/2013 şi în consecinţă, a fost schimbată în parte
sentinţa atacată în sensul că s-a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorei D.M., născută la data de 17.10.2003 să se facă în comun de părinţii copilului respectiv de către reclamantul-pârât D.O.L. şi pârâta-reclamantă reconvenţional S.A.L., s-a stabilit în favoarea pârâtei - reclamante S.A.L. un program de vizitare în ceea ce o priveşte pe minora D.M. : în fiecare lună al doilea şi al patrulea week-end sâmbăta de la orele 10.00 la orele 18.00, respectiv duminica de la orele 13.00 la orele 16.00 fără posibilitatea de a deplasa copilul la domiciliul mamei, în vacanţa de iarnă o săptămână de la orele 10.00 la orele 17.00 în fiecare zi fără posibilitatea de a deplasa copilul la domiciliul mamei, în vacanţa de vară, o lună, respectiv luna august astfel: primele săptămâni ale lunii august programul de vizitare de la orele 10.00 la orele 17.00 în fiecare zi, fără posibilitatea de a deplasa copilul la domiciliul mamei, ultima săptămână cu posibilitatea de a fi luat copilul la domiciliul mamei, în anii impari prima zi şi a doua de Crăciun, respectiv în anii pari prima şi a doua zi a anului cu posibilitatea de a prelua copilului la domiciliul mamei, în anii pari prima şi a doua zi de Paşti, cu posibilitatea de a prelua şi de a deplasa copilului la domiciliul mamei, pârâta reclamantă S.A.L. a fost obligată şi la plata sumei de 339,22 cu titlul de cheltuieli de judecată-cheltuieli de deplasare, celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate au fost menţinute, cererea având ca obiect cheltuieli de judecată în apel, cerere formulată de apelantul D.O.L. a fost respinsă.
În ceea ce priveşte solicitarea apelantei de a se admite cererea reconvenţională tribunalul a constatat că acesta a fost de acord, în cuprinsul cererii reconvenţionale depuse la data de 21 iunie 2013 cu stabilirea domiciliului copilului D.N.E. la tată şi cu exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv de către reclamantul D.O.L. în ceea ce îl priveşte N.E..
Exercitarea autorităţii părinteşti în privinţa copilului D.M., având în vedere şi principiul interesului superior al copilului, a fost considerată de tribunal că urmează a fi realizată în comun de ambii părinţi. Exercitarea exclusivă de către unul dintre părinţi a autorităţii părinteşti este o situaţie de excepţie care trebuie să fi temeinic justificată.
În ceea ce o priveşte pe D.M. s-a reţinut că reclamantul-apelant a arătat, în esenţă faptul că mama-S.A.L. a lăsat-o în grija bunicii paterne în R. în luna august 2012, iar în luna septembrie 2012 i-a comunicat acesteia că nu se poate ocupa de creşterea copilului, fiind plecată în străinătate.
Judecătoria a avut în vedere, pentru a stabili exercitarea autorităţii părinteşti, exclusiv de către tată, faptul că M.D. era un copil trist, nu se juca se simţea vinovată de faptul că nu mai locuieşte împreună cu tatăl său, faptul că a avut experienţe neplăcute din perioada în care se afla în grija apelantei S.A.L., iar din momentul în care se află în grija reclamantului D.O.L., M. se simte în siguranţă, protejată, nefiind ameninţată sau intimidată de tatăl său.
Potrivit art. 36 din legea 272/2004, ambii părinţi sunt responsabili de creşterea şi educarea copiilor minori, iar în situaţia în care deşi ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, se iau numai cu acordul ambilor părinţi. În cuprinsul aceluiaşi articol (alin. 7) se menţionează că sunt considerate ca fiind motive întemeiate ca instanţa de judecată să dispună ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de unul dintre părinţi în cazul în celălalt părinte suferă de o boală psihică, are probleme legate de consumul excesiv de alcool, de dependenţa de droguri, a exercitat acte de violenţă faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, a suferit condamnări pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.
În cauză la acest moment nu a fost identificată o astfel de situaţie. Apelanta S.A.L. este cadru didactic, astfel că are nemijlocit legătură cu copiii, nefiind implicată în nici un fel de incident legat de copiii de a căror educaţie se ocupă. De asemenea, din actele dosarului nu a rezultat că mama-apelantă a suferit condamnări penale pentru una dintre infracţiunile arătate anterior, faptul că este consumatoare de alcool sau de alte substanţe interzise.
Copilul D.M. are vârsta de 11 ani, fiind născută la data de 17.10.2003. Din cuprinsul raportului de anchetă psiho-socială efectuată în prezentul dosar în apel s-a reţinut că situaţia copilului D.M. a fost în atenţia centrului Judeţean de Intervenţie pentru Copilul Abuzat Cluj încă din anul 201, an în care a fost desfăcută căsătoria părţilor. S-a arătat în cuprinsul raportului faptul că suspiciunea afirmată de tată-legată de un presupus abuz asupra copilului din partea mamei nu a fost confirmat. Mai mult decât atât desenele prezentate de copil, care a susţinut că îi aparţin sunt în fapt reproduceri ale unor desene realizate de tată, iar copilul fiind la o vârstă relativ mică nu a înţeles nici conţinutul lor şi nici motivul pentru care i s-a solicitat să afirme că sunt ale ei. Tribunalul a reţinut că aceste reproduceri nu pot constitui elemente care să facă dovada existenţei unor abuzuri asupra copilului sau în prezenţa copilului.
Cu ocazia vizitei la locuinţa tatălui, aspect reţinut din cuprinsul raportului s-a constatat că deşi D.O.L. a arătat că se ocupă de creşterea şi educarea M., acesta nu avea în locuinţă nici un obiect personal (haine în dulap, pantofi, jucării ale copilului sau rechizite). O parte din susţinerile tatălui s-au dovedit a fi false sau parţial adevărate. În cuprinsul raportului s-a menţionat faptul că deşi tatăl a arătat că M. este înscrisă în lista unui medic de familie din Cluj Napoca, din actele comunicate Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Cluj a rezultat că medicul de familie al copilului are sediul în comuna O. jud. Alba. De asemenea, s-a arătat că din luna aprilie 2014 M. a fost mutată, la solicitarea apelantului-reclamant D.O.L. la Şcoala Gimnazială din R. jud. Alba, astfel că susţinerea tatălui că fetiţa a terminat anul şcolar 2013-2014 în Cluj Napoca nu corespunde adevărului. Acest fapt a rezultat şi din cuprinsul adeverinţei aflate la fila 58 din prezentul dosar.
Din cuprinsul raportului amintit instanţa a reţinut, fapt menţionat de psihologul care a realizat evaluarea, că divorţul părinţilor, animozităţile dintre aceştia şi distorsionarea de către tată a imaginii familiei pentru a determina copiii să creadă că mama este singura persoană vinovată pentru nefericirea familiei, reprezintă singurele elemente negative care pot afecta dezvoltarea armonioasă a M..
Susţinerea reclamantului apelant potrivit căreia mama, S.A.L. şi-a părăsit copilul, lăsându-l în grija bunicii paterne a fost reţinută de instanţă. Cu toate acestea s-a constatat că acelaşi lucru l-a făcut şi tatăl copilului, care din luna aprilie 2014 a lăsat-o pe M. în R., la bunica paternă şi doar după ce DGASPC Cluj a verificat susţinerile apelantului D.O.L., acesta a înscris-o pe M. la şcoală în Cluj Napoca, însă acesta a rămas în continuare în grija bunicii paterne, susţinându-se că doar în vacanţă copilul s-a aflat în grija bunicii paterne.
Acest fapt nu a fost avut în vedere de instanţă ca fiind un element care conduce la concluzia că autoritatea părintească trebuie exercitată doar de unul dintre părinţi, respectiv de tată.
În ceea ce priveşte caracterul desenelor realizate de M.D., astfel cum a rezultat din cuprinsul raportului de anchetă psiho-socială efectuat în cauză, tribunalul a constatat că aceste desene sunt realizate după operele de artă realizate de tată. De asemenea, o parte din relatările copilului cu ocazia audierii la momentul întocmirii anchetei psihosociale reprezintă menţiuni din sentinţele judecătoreşti pronunţate în dosare în care reclamantul şi pârâta au fost părţi şi sunt rezultatul influenţei tatălui D.L.O..
Instanţa a considerat declaraţiile martorilor Z.C.N., respectiv H.A.C. utile soluţionării cauzei. Aceste declaraţii care descriu relaţia dintre S.A.L. (mama) şi D.M. ca fiind o relaţie normală, caracterizată de afectivitate s-au coroborat şi cu aspectele reţinute în ancheta psihosocială efectuată de instanţa de apel.
De asemenea, tribunalul a reţinut din declaraţiile martorilor F.A., respectiv B.A. că şi la acest moment, apelanta S.A.L. doreşte să aibă legături personale cu copiii.
Având în vedere considerentele expuse anterior instanţa a considerat că în prezenta cauză nu se impune ca autoritatea părintească pentru copilul D.M. să se realizeze în mod
exclusiv de către unul dintre părinţi. Astfel sub acest aspect, instanţa a schimbat sentinţa atacată, în sensul exercitării în comun a autorităţii părinteşti.
În privinţa programului de vizitare stabilit tribunalul a constatat că şi acest aspect a fost criticat în cuprinsul memoriului de apel.
Analizând programul de vizitare, aspectele pe care le-a avut în vedere Judecătoria Baia Mare şi criticile din apel tribunalul a considerat că programul de vizitare este stabilit în limite relativ reduse şi a considerat că dreptul copilului de a avea legături personale cu părintele impun modificarea parţială a acestui program de vizitare.
S-a stabilit în favoarea apelantei S.A.L. programul de vizitare în fiecare lună în al doilea şi al patrulea week-end, în zilele de sâmbătă între orele 11-15 (4 ore) şi în zilele de duminică între orele 13-16 (3 ore).
Apelanta are domiciliul şi locuieşte efectiv în Baia Mare, iar programul de vizitare, urmează a se desfăşura în Cluj Napoca, localitate în care apelanta nu deţine o locuinţă. Tribunalul a apreciat că cel puţin în una dintre zilele în care urmează a se realiza programul de vizitare, durata acestuia poate să fie una mai mare, sens în care durata programului a fost stabilită pentru ziua de sâmbăta între orele 10-18.
Tribunalul a considerat că la acest moment, interesul superior al copilului, astfel cum acesta rezultă din cuprinsul prevederilor art. 2 din legea 272/2004 şi din datele speţei deduse judecăţii, impune ca realizarea programului de vizitare să se realizeze fără posibilitatea mamei de a duce copilul la domiciliul său. Instanţa a avut în vedere şi declaraţia copilului, precum şi faptul că la acest moment relaţia dintre mamă şi copil nu este una firească, astfel că M. trebuie să se obişnuiască din nou cu prezenţa mamei şi să înceapă să conştientizeze că este în interesul său să petreacă timp împreună.
În ceea ce priveşte vacanţa de iarnă, la acest moment tribunalul a apreciat că sunt aplicabile considerentele arătate anterior, copilul având nevoie de timp pentru a accepta prezenţa mamei, urmând ca ulterior după ce relaţia normală dintre mamă şi fiică va fi restabilită să existe posibilitatea de a se extinde programul de vizitare.
Instanţa a apreciat că pentru vacanţa de vară există posibilitatea, având în vedere timpul relativ îndelungat în care urmează să se desfăşoare programul de vizitare, ca mama să recâştige încrederea copilului, astfel că ultima săptămână din vacanţa de vară, apelanta S.A.L. va avea posibilitatea de a realiza programul de plasare şi la domiciliul său. În primele 3 săptămâni programul de vizitare va fi efectuat în cursul lunii august între orele 10.00-17.00 în fiecare zi, fără posibilitatea de a deplasa copilul la domiciliul mamei.
În ceea ce priveşte programul stabilit pentru sărbătorile de Paşti şi Crăciun, tribunalul a apreciat că la acest moment, interesul copilului este de a petrece împreună cu apelanta în anii impari prima zi şi a doua de Crăciun, în anii pari prima şi a doua zi a anului cu posibilitatea şi în anii pari prima şi a doua zi de Paşti, cu posibilitatea de a prelua şi de a deplasa copilului la domiciliul mamei. Acest program de vizitare a fost pus în aplicare începând cu sărbătorile de Crăciun 2015.
Reţinând aspectele mai sus arătate, precum şi prevederile art. 17 din legea 272/2004 precum şi prevederile art. 401, art. 496 alin. 5 respectiv art. 497 C.civ., tribunalul a apreciat apelul declarat de S.A.L. parţial întemeiat, astfel că acesta a fost admis potrivit dispozitivului.
În privinţa apelului declarat de D.O.L., tribunalul a considerat că acesta este parţial fondat. Criticile aduse sentinţei civile nr. 350 pronunţată la data de 17 ianuarie 2014 au vizat doar soluţia pronunţată de Judecătoria Baia Mare, asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Prin prisma criticilor aduse soluţiei Judecătoriei, s-a apreciat că se impune acordarea cheltuielilor de deplasare ale apelantului la Judecătoria Baia Mare. Astfel, în ceea ce priveşte bonurile de benzină depuse la dosarul cauzei, acestea fac dovada efectuării cheltuielilor de deplasare. La filele 105, respectiv 107 au fost depuse bonuri pentru combustibil. Valoarea
acestora este de 150 lei, respectiv 148,71 lei. Înscrisul depus la fila 106 nu reprezintă bonul fiscal, acest înscris fiind în fapt dovada faptului că bonul a fost achitat cu carte de credit (fluturaşul eliberat de POS). S-a constatat că valoarea (148,71 lei), data şi ora menţionate pe cele 2 înscrisuri sunt identice. Având în vedere aceste considerente tribunalul a reţinut că doar înscrisul aflat la fila 107 a făcut dovada achiziţionării de combustibil.
Distanţa dintre Cluj Napoca şi Baia Mare, distanţă parcursă de apelantul-reclamant este de 300 km (dus-întors). Instanţa a considerat că pentru cele 2 deplasări a fost decontată suma de 133,87 lei (300 km*7,5 l combustibil/100 km*5,95 lei/litru-bonul de la fila 105), respectiv suma de 145,35 lei (300 km*7,5 l combustibil/100 km*6,46 lei/litru-bonul de la fila 107).
Aceste cheltuieli pentru transport au fost acordate chiar dacă una dintre deplasări s-a realizat în data de 5 septembrie 2013-dată la care reclamanul-apelant s-a deplasat la sediul Judecătoriei Baia Mare împreună cu copiii săi pentru a fi audiaţi în Camera de consiliu (procesele-verbale de audiere fiind consemnate la filele 18-19 din dosarul Judecătoriei), iar cea de a doua s-a făcut la data de 20 septembrie 2013 (fapt consemnat în încheierea de şedinţă-fila 43 din dosarul Judecătoriei), iar bonul ataşat în probaţiune are data de 18.09.2013-cu 2 zile anterior datei deplasării.
În privinţa biletelor de autobuz aflate la filele 103-104, acestea au făcut dovada deplasării reclamantului-apelant la Baia Mare, deplasarea fiind realizată pe ruta Cluj Napoca-Baia Mare-Cluj Napoca.
Reţinând aceste aspecte, instanţa a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a acordat cu titlu de cheltuieli de deplasare şi suma de 339,22 lei, obligând pârâta S.A.L. la plata acestei sume.
În ceea ce priveşte criticile aduse reducerii onorariului avocaţial acordat reclamantului-apelant D.O. cu titlu de cheltuieli de judecată, instanţa a apreciat corectă soluţia atacată.
Onorariul avocaţial stabilit între parte şi avocatul său nu constituie obiectul prezentei analize. Astfel, onorariul convenit între avocat şi client, potrivit legii 51/1995, a fost achitat de partea care beneficiază de serviciile de asistenţă juridică. Clientul are posibilitatea de a achita un onorariu în orice cuantum stabilit de comun acord cu apărătorul său.
În concluzie tribunalul a apreciat că suma stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată trebuie cuantificată atât prin prisma realizării efective a acestor cheltuieli dar şi prin prisma complexităţii cauzei deduse judecăţii şi a utilităţii apărărilor formulate în cauză.
Susţinerea apelantului potrivit căreia nu sunt stabilite onorarii minimale, astfel că prevederile art. 274 C.proc.civ. nu sunt aplicabile, nu a fost avută în vedere deoarece acesta nu este fondată. Reducerea onorariului avocaţial poate fi făcută de instanţă prin raportare la celelalte criterii menţionate în articolul menţionat anterior.
În privinţa criticilor legate de compensarea cheltuielilor de judecată, tribunalul a constatat că şi această măsură a fost corect dispusă. În măsura în care pretenţiile părţilor au fost încuviinţate în parte, potrivit art. 276 C.proc.civ., instanţa avea posibilitatea de a compensa cheltuielile efectuate de fiecare dintre părţi.
Reţinând aceste aspecte, instanţa a admis în parte ambele apeluri declarate, potrivit dispozitivului, sentinţa a fost parţial schimbată.
În privinţa cheltuielilor de judecată în apel, că această solicitare a fost apreciată nefondată. Astfel tribunalul a constatat că susţinerile părţilor din memoriile de apel au fost parţial încuviinţate de instanţă. În privinţa apelului declarat de D.O.L. s-a constatat că instanţa a reţinut parţial, într-o măsură relativ redusă susţinerile şi solicitările acestuia. Pe de altă parte apelul declarat de S.A.L. a fost admis, stabilindu-se ca exercitarea autorităţii părinteşti să se realizeze în comun de către părinţi, iar programul de vizitare a fost modificat, astfel că potrivit art. 276 C.proc.civ., fiecare dintre părţi urmează să suporte propriile cheltuieli efectuate în cauză. Reţinând acest fapt, solicitarea apelantului D.O.L. de a se acorda cheltuieli de judecată în apel a fost apreciată neîntemeiată, astfel că acesta a fost respinsă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.O.L., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a dispoziţiilor deciziei Tribunalului Maramureş, în sensul respingerii în totalitate a apelului declarat de pârâta S.A.L. şi admiterea în totalitate a apelului formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 350/2014 a Judecătoriei Baia Mare şi menţinerea dispoziţiilor sentinţei sub aspectul exercitării autorităţii părinteşti exclusiv de către reclamant şi menţinerea programului referitor la legăturile personale ale intimatei cu minora D.M., stabilit de judecătorie şi obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată avansate de reclamant în faţa instanţelor de fond în cuantum de 2830,71 lei şi cu cheltuieli de judecată în apel şi recurs.
În motivarea recursului reclamantul a arătat că decizia pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., întrucât au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 398 alin. 2 C. civil şi dispoziţiile art. 36 alin. 7, art. 29 alin. 4 din Legea nr. 272/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 257/2013 şi prin Legea nr. 131/2014, precum şi dispoziţiile legale în materie referitoare la serviciile cu atribuţii în protecţia copilului.
Recurentul a arătat că deşi art. 398 Noul cod civil stabileşte că se poate dispune exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de unul dintre părinţi, dacă există motive temeinice, legiuitorul nu a arătat care sunt aceste motive temeinice.
Art. 36 alin. 7 din Legea nr. 272/2004 aşa cum a fost modificată de Legea nr. 257/2013 şi Legea nr. 131/2014 prevede care sunt motivele întemeiate ce trebuie avute în vedere de instanţă când decide ca autoritatea părintească să se exercite de un singur părinte şi unul din aceste motive este violenţa părintelui faţă de copil, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.
Recurentul a criticat considerentele deciziei pronunţate în apel referitoare la faptul că nu a fost identificată o astfel de situaţie în care pârâta mamă să exercite acte de violenţă cu privire la minoră, însă instanţa de apel a pierdut din vedere împrejurarea că minora nu mai locuieşte cu mama ei, ori atitudinea pârâtei mame faţă de minoră se poate repeta oricând în condiţiile în care minora ar fi dusă la domiciliul pârâtei.
Comportamentul mamei şi-a pus amprenta negativ asupra minorei, care şi în prezent îşi aduce aminte de acea perioadă cu teamă.
Chiar dacă în faza de recurs nu se mai face o analiză a probaţiunii administrate în faţa instanţelor de fond, recurentul a solicitat ca instanţa de recurs să aibă în vedere depoziţiile martorilor referitoare la existenţa exercitării actelor de violenţă asupra minorei şi riscurile la care ar fi supusă aceasta.
În acest sens, au fost invocate şi relaţiile comunicate de Poliţia Municipiului Cluj-Napoca care au evidenţiat mediul inadecvat în care locuia minora cu mama sa, precum şi existenţa unor pericole majore pentru minoră.
S-au invocat probele administrare referitoare la raportul cu privire la ancheta psihosocială şi raportul psihologic, care confirmă comportamentul nedemna al mamei pârâte şi subliniază atitudinea pe care minora o are faţă de mamă în prezent, aceasta nu doreşte să locuiască cu mama sa, nu resimte un ataşament faţă de mamă şi nici nu doreşte să păstreze legătura cu aceasta.
Procesele verbale încheiate de executorul judecătoresc T.A. au confirmat faptul că mama a exercitat acte de violenţă asupra minorei şi minora a declarat că mama a bătut-o şi nu-i dădea să mănânce sau să ţină legătura telefonic cu tatăl ei.
A fost invocată şi declaraţia martorului M.F., potrivit căreia mama nu s-a ocupat de minori în timpul căsătoriei şi după pronunţarea hotărârii de către instanţa de fond, copiii nu au dorit să se întâlnească cu mama lor, fetei fiindu-i teamă că mama o va lua de lângă tatăl şi fratele ei.
Martora C.M., colegă de serviciu cu pârâta a precizat aceleaşi aspecte, ca şi celălalt martor audiat.
În opinia recurentului, nelegalitatea hotărârii instanţei de apel privind exercitarea autorităţii comune rezidă şi din faptul că, art. 29 alin. 4 din Legea nr. 272/2004 a fost aplicat nelegal, întrucât nu s-a acordat importanţa cuvenită opiniei minorei M., care atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel a manifestat o atitudine de respingere totală a mamei de teamă faţă de ea, datorită modului în care aceasta şi-a îndeplinit îndatoririle părinteşti.
Recurentul a arătat că în mod nelegal s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti în comun, avându-se în vedere o probă nelegală, respectiv raportul de anchetă psiho-socială efectuat în faza apelului, întrucât această probă a fost administrată cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse în Cap. VII din Legea nr. 272/2004 şi ale dispoziţiilor art. 496 C. civil.
Întrucât în cazul de faţă nu se regăseşte niciuna dintre situaţiile de care se ocupă Direcţia Generală de Asistenţă şi Protecţia Copilului, nu trebuia efectuat un raport de anchetă psihosocială de către această instituţie, care a fost dispus nelegal.
În concluzie, reclamantul a arătat că acordarea custodiei comune în privinţa minorei reprezintă un risc major pentru aceasta, punându-se în pericol sănătatea psihică, mentală şi emoţională a acesteia, ca urmare a neglijenţei grave în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti manifestate de mamă.
Al doilea motiv de recurs vizează modul de reglementare a relaţiilor dintre mama pârâtă şi minora D.M., care permite mamei să ia fetiţa de la domiciliul său şi să o ducă la domiciliul mamei, în Baia Mare, în cadrul exercitării programului de vizitare.
Au fost invocate în acest sens dispoziţiile art. 496 alin. 5 C. civil şi dispoziţiile art. 19 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, care prevăd posibilitatea instanţelor de a limita exercitarea dreptului părinţilor de a avea legături personale cu minorul dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
În cazul de faţă, comportamentul neadecvat al mamei faţă de minoră constând în neglijenţa mamei de a-şi îndeplini îndatoririle de părinte, actele de violenţă au generat dezvoltarea unui sentiment anxios al minorei faţă de mamă, care a declarat în ambele instanţe când a fost audiată că nu-şi iubeşte mama şi că nu mai doreşte să stea cu ea.
Recurentul a apreciat că stabilirea programului de vizitare excede cadrului legal în condiţiile în care mama nu deţine o locuinţă în Cluj -Napoca, în oraşul în care minora locuieşte.
S-a considerat că modalitatea programului de vizitare fără posibilitatea ca minora să fie dusă la domiciliul mamei este una optimă şi în concordanţă cu interesul superior al minorei, în condiţiile în care din 2012 fetiţa nu a mai avut legături personale cu mama pârâtă, iar reluarea acestor relaţii trebuie realizată în mod treptat, fără a afecta în vreun el interesul superior la minorei.
Al treilea motiv de recurs vizează modul greşit în care instanţa a aplicat dispoziţiile art. 274 şi 276 Cod proc. civ.
În privinţa acordării cheltuielilor de judecată avansate de reclamant în faţa instanţei de fond, constând în onorariile avocaţiale, instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 274 alin. 1 Cod proc. civ. şi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. 3 Cod proc. civ.
În cazul de faţă, instanţa a admis acţiunea reclamantului fără a se preciza dacă a fost admisă în totalitate sau doar în parte, iar cererea reconvenţională a fost admisă în parte, situaţie în care nu se putea aplica art. 276 Cod proc. civ., care este incident doar când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate în parte.
În privinţa cheltuielilor de deplasare, instanţa de apel a încălcat art. 274 alin. 2 Cod proc. civ., deoarece cheltuielile de deplasare avansate de reclamant au fost în cuantum de 502,42 lei dovedite cu biletele de autobuz de la f. 103.-104 şi bonurile de benzină de la f. 105107 dosar. Instanţa a acordat doar suma de 339,22 lei, rămânând o diferenţă de 133,20 lei, deşi cheltuielile de deplasare erau dovedite cu bonurile existente la f. 105 şi 107.
Recurentul a apreciat că decizia pronunţată în apel este nelegală şi sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată avansate de apelantul reclamant, în condiţiile în care a fost admis în parte atât apelul reclamantului, cât şi apelul pârâtei.
În opinia recurentului, instanţa de apel nu a putut aplica dispoziţiile art. 276 Cod proc. civ., deoarece apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată ocazionate de calea de atac a apelului, împrejurare ce rezultă din încheierea de şedinţă din 22.10.2014.
Prin întâmpinare intimata S.A.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recentului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 400 lei.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că modificarea deciziei pronunţate în apel se poate face numai raportat la analiza legalităţii deciziei atacate din perspectiva incidenţei motivelor de recurs reglementate de art. 304 Cod proc. civ. şi nu prin reaprecierea probaţiunii administrate în cauză.
Intimata a arătat că dispoziţiile art. 398 alin. 2 NCC invocate de recurent reglementează drepturile părintelui care nu exercită autoritatea părintească şi nu sunt incidente în cauză.
În ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 236 alin. 7 din Legea nr. 272/2004, acestea au fost corect aplicate şi exercitarea autorităţii parentale se concretizează în consultarea părinţilor în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea şi educarea copiilor, iar actele curente privind creşterea şi educarea copiilor sunt îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc.
Având în vedere starea de fapt reţinută, intimata a apreciat că în mod corect s-a decis ca autoritatea parentală să se exercite de ambii părinţi.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect situaţia de fapt generată de împrejurarea că tatăl a trimis minora să urmeze cursurile şcolare în localitatea în care locuia bunica paternă, ascunzând acest lucru atât mamei, cât şi autorităţilor specializate în protecţia copilului, faptul că anterior tatăl a influenţat-o pe minoră să realizeze desene cu caracter pornografice în încercarea de a sugera că aceste desene au fost urmarea experienţelor trăite alături de mama sa, faptul că minora în perioada derulării procesului a locuit la tatăl său şi a citat pasaje din hotărârile judecătoreşti pronunţate între părinţi şi intimata apreciază că în mod corect a fost reţinută situaţia de fapt existentă în cauză.
În ceea ce priveşte legalitatea aplicării art. 29 alin. 4 din Legea nr. 272/2004, instanţa a avut în vedere opiniile minorei, însă le-a dat importanţa cuvenită în raport cu vârsta şi gradul de maturitate al copilului.
În ceea ce priveşte raportul întocmit de Direcţia Generală de Asistenţă şi Protecţia Copilului Cluj, instanţa a administrat legal această probă, deoarece are posibilitatea să administreze orice probe pe care le consideră necesare soluţionării cauzei.
Hotărârea este legală şi în ce priveşte modalitatea de stabilire a programului de vizitare, care asigură reluarea treptată a relaţiilor dintre mamă şi copil, apreciind că în mod corect este un aspect esenţial pentru creşterea şi dezvoltarea echilibrată a minorei.
În mod corect au fost aplicate dispoziţiile legale referitoare la cheltuieli de judecată, iar reducerea onorarului avocaţial reprezintă un aspect de temeinicie a deciziei, care nu poate genera admiterea recursului în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.,
În ceea ce priveşte bonurile de benzină, recurentul este în eroare, instanţa acordat cheltuieli de transport pentru două deplasări şi nu trei, întrucât două dintre înscrisurile depuse în dovedirea cheltuielilor de deplasare vizau, în formă diferită, aceeaşi deplasare.
Intimata a arătat că şi în apel instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în material cheltuielilor de judecată şi a dispus ca fiecare parte să-şi suporte cheltuielile, respingând astfel solicitarea recurentului de a i se acorda cheltuieli de judecată în apel.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat şi în consecinţă, în baza art. 304pct. 9 şi art.312 alin. 1 Codproc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prima critică de recurs vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 398 alin. 2 C.civil şi art. 37 alin. 7 şi art. 29 alin. 4 din Legea nr. 272/2004, precum şi dispoziţiile cu prinse în capitolul care reglementează atribuţiile instituţiilor cu atribuţii în protecţia copiilor prevăzute de Legea nr. 272/2004.
Art. 397 C. civil reglementează modul de exercitare a autorităţii părinteşti de către ambii părinţi şi această dispoziţie legală reprezintă regula în materia exercitării autorităţii parentale şi cu titlu de excepţie s-a reglementat că poate fi exercitată autoritatea părintească şi de către un singur părinte, dacă existe motiv întemeiate după cum rezultă din dispoziţiile art. 398 alin. 1 Cod civil.
Dispoziţiile legale referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti prevăzute în codul civil au fost completate de către art. 36 alin. 7 din Legea nr. 272/2004 în care s-a precizat care sunt „motivele întemeiate” pentru care instanţa poate ca să decidă ca autoritatea părintească să se exercite doar de către un părinte, respectiv: alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte (etc).
În prezenta cauză recurentul a considerat că instanţa de apel nu a avut în vedere motivul violenţei mamei faţă de copil, care în opinia acestuia ar fi justificat că autoritatea părintească să fie exercitată numai de către tată. Contrar susţinerilor recurentului, curtea constată că instanţa de apel a avut în vedere şi criteriul invocat de recurent, respectiv a verificat dacă mama a exercitat acte de violenţă asupra copilului, suplimentând probaţiunea în apel cu privire la acest aspect.
Astfel fiind invocat de către tatăl reclamant un presupus abuz fizic al mamei asupra fetiţei, în apel s-a suplimentat probaţiunea şi s-a efectuat o anchetă psiho- socială de către Centrul Judeţean pentru copilul abuzat, care este serviciul specializat pentru monitorizarea şi verificarea drepturilor copiilor.
Prin motivele de recurs invocate de recurent, acesta tinde, de fapt, la reevaluarea stării de fapt reţinute de instanţa de apel.
Astfel, recurentul a invocat parţial date din raportul cu privire la ancheta psiho-socială, raportul psihologic, procesele verbale încheiate de executorul judecătoresc T.A., precum şi declaraţiile testimoniale, care ilustrau legătura tensionată dintre mamă şi fetiţă.
Curtea constată că tribunalul a verificat cu atenţie atât relaţiile dintre mamă şi copil, analizând susţinerile din declaraţiile testimoniale, raportul de anchetă psiho-socială efectuat în apel, precum şi celelalte probe administrate în cauză şi coroborând aceste probe, dar a analizat şi relaţiile dintre fetiţă şi tată şi ca urmare a coroborării tuturor probelor a stabilit starea de fapt, arătând care sunt relaţiile dintre fetiţă cu ambii părinţi şi au fost evidenţiate atât aspectele pozitive, cât şi aspectele negative ale acestei relaţii cu ambii părinţi.
Pe de altă parte, în prezenta configuraţie recursul este o cale de atac extraordinară în care pot fi invocate numai critici de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod proc. civ., nu şi critici de netemeinicie, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 Cod proc. civ., au fost abrogate.
Deşi recurentul a invocat nelegala aplicare a dispoziţiilor legale în materia exercitării autorităţii parentale, curtea constată că prin argumentele dezvoltate, recurentul urmăreşte o reapreciere a stării de fapt stabilită de instanţa de apel, ceea ce este inadmisibil în recurs.
S-a arătat că nu a fost respectat art. 29 alin. 4 din Legea nr. 272/2004, respectiv nu s-a ţinut seama de atitudinea fetiţei, care, cu ocazia audierii în cameră de consiliu, a manifestat o atitudine de respingere totală faţă de mamă, de teamă faţă de ea, atitudine datorată neglijenţei grave manifestată de pârâta mamă.
Curtea constată că în orice situaţie, înainte de a lua o decizie administrativă sau judiciară care vizează viaţa copilului, copilul trebuie ascultat şi opinia acestuia luată în considerare, însă se va ţine seama şi de vârsta şi gradul de maturitate al copilului, de capacitatea acestuia de a discerne în concordanţă cu interesul său.
Ori, instanţa de apel a apreciat opinia fetiţei, ţinând seama de vârsta fetiţei,gradului de maturitate al unui copil de 11 ani, care au fost coroborate cu celelalte probe administrate în cauză, din care rezultă o situaţie tensionată între foştii soţi, care se reflectă şi în susţinerile fetiţei.
Prin urmare, nici critica referitoare la faptul că nu s-aţinut seama de opinia copilului nu este fondată.
Critica referitoare la nelegalitatea administrării raportului de anchetă psiho-socială nu poate fi primită, deoarece însuşi reclamantul este cel care a invocat faptul că mama i-ar fi aplicat rele tratamente fetiţei, situaţie în care, pe lângă ancheta socială efectuată de autoritatea tutelară, instanţa trebuia să verifice şi această suspiciune de abuz.
În această situaţie, proba cea mai concludentă era ancheta psiho-socială efectuată de Direcţia Generală de Asistenţă şi Protecţia Copilului Cluj, care este instituţia abilitată să efectueze verificări suplimentare în astfel de cazuri.
Ori, în urma administrării raportului de anchetă psiho-socială a rezultat că într-adevăr mama a părăsit fetiţa şi a lăsat-o la bunica paternă, dar acelaşi comportament l-a avut şi recurentul, care la rândul său a lăsat-o pe fetiţă la bunica paternă, unde a şi urmat, o vreme, cursurile şcolare.
Prin acordarea custodiei comune se urmăreşte ca ambii părinţi să ia decizii în privinţa dezvoltării şi educării copilului, iar în cazul de faţă, nu există motive care să o înlăture pe mamă de la exercitarea autorităţii parentale comune.
A doua critică invocată de recurent vizează programul de vizitare al minorei, nemulţumirea acestuia constând în aceea că mama pârâtă are dreptul de a duce minora la domiciliul său din Baia Mare, în cadrul exercitării programului de vizitare.
Curtea constată că într-adevăr, în apel, a fost modificat programul de vizitare al minorei şi i s-a permis mamei să aibă legături cu fetiţa de două ori pe lună, câteva ore, fără a avea posibilitatea de a deplasa copilul la domiciliul mamei, în vacanţa de iarnă o săptămână câteva ore în fiecare zi şi în vacanţa de vară în primele trei săptămâni mama îşi vizitează fetiţa la domiciliul acesteia de la ora 10 la ora 17, iar în ultima săptămână din luna august, mama are posibilitatea de a lua copilul la domiciliul său.
Instanţa de apel a stabilit un program de vizitare destul de restrictiv, având în vedere vârsta fetiţei, însă acesta este echilibrat pentru această cauză a ţinut seama de faptul că relaţia mamă-fiică nu este firească, ca urmare a evenimentelor dinaintea separării şi tribunalul a reglementat un program de vizitare care permite ca relaţia dintre mamă-fiică să fie restabilită treptat, deoarece mai ales în adolescenţă minora are nevoie de figura maternă în viaţa sa.
După cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg, „dreptul părintelui şi copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care împiedică acest drept constituie un amestec în dreptul garantat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului” Cauza Iosub Caras vs. România .
Pe de altă parte, tot din jurisprudenţa Curţii Europene, curtea a reţinut că „procedurile privind dreptul de vizitare necesită o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte împreună cu el. Curtea a remarcat faptul că dificultăţile întâmpinate în executarea hotărârii prin care era conferit reclamanţilor dreptul de vizitare proveneau în mare parte din animozitatea existentă între cei doi părinţi şi familiile acestora, cauza Nistor vs. România 2010.
Prin urmare, programul de vizitare stabilit de tribunal a avut în vedere atât relaţiile fetiţei cu mama, cât şi importanţa îmbunătăţirii acestor relaţii gradual, pentru a fi respectat dreptul la viaţă de familie, prevăzut de Legea nr. 272/2004 cât şi de art. 8 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale.
A treia critică vizează faptul că în mod nelegal s-au acordat cheltuielile de judecată cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. 1 şi 3 şi art. 276 Cod proc. civ.
În faţa primei instanţe, atât acţiunea principală formulată de recurent, cât şi acţiunea reconvenţională formulată de intimată au fost admise în parte, situaţie în care, prima instanţă a aplicat şi dispoziţiile art. 276 Cod proc. civ. şi a compensat parţial cheltuielile de judecată, după cum corect a reţinut şi motivat instanţa de apel.
Critica referitoare la cuantumul în care au fost reduse cheltuielile de judecată în faţa primei instanţe este o chestiune de temeinicie şi nu poate fi invocată în recurs, pentru considerentele mai sus reţinute şi nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C.pr.civ. , curtea va respinge recursului reclamantului D.O.
În temeiul art. 274 Cod proc. civ., curtea va obliga recurentul să-i plătească intimatei suma de 400 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial.
| Pensie de întreţinere pentru un minor. Stabilire la cota de... → |
|---|
