Pensie de întreţinere pentru un minor. Stabilire la cota de 1/4 din venitul mediu realizat de debitor, în conformitate cu dispoziţiile art. 529 alin.(2) din noul Cod civil
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 209/R din 8 aprilie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 11067/12.11.2013, pronunţată de Judecătoria Baia-Mare în dosar civil nr..... a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul B.V.D., în
contradictoriu cu pârâta B.S.V.; a fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi, în consecinţă:
A fost desfăcută, din culpă comună a părţilor, căsătoria acestora, încheiată la data de 15.07.2007.
A fost stabilit la mamă domiciliul minorei B.N.D., născută la data de 06.12.2009.
S-a dispus ca părţile să exercite în comun autoritatea părintească asupra minorei.
S-a stabilit în sarcina reclamantului, pe seama minorei, o pensie de întreţinere în cuantum de 180 lei lunar, începând cu data de 25.11.2011 până la majorat sau noi dispoziţiuni.
S-a dispus reluarea de către pârâtă a numelui de „N.”, purtat anterior încheierii
căsătoriei.
S-a stabilit în favoarea reclamantului B.V.D. un program de vizitare a minorei după cum urmează:
- primul şi al treilea weekend din lună, de vineri seara de la ora 16 până duminica seara la ora 18, cu luarea minorei la domiciliul reclamantului;
- două zile pe săptămână, respectiv în zilele de marţi şi joi, de la ora 16 până la ora 20, cu luarea minorei la domiciliul reclamantului;
- alternativ în perioada sărbătorilor de Crăciun, respectiv Paşti, minora să petreacă la reclamant Crăciunul, la pârâtă Paştele, iar în anul următor Crăciunul la pârâtă şi Paştele la reclamant;
- o săptămână în vacanţa de iarnă, cu luarea minorei la domiciliul reclamantului;
- o lună în vacanţa de vară, două săptămâni la începutul lunii iulie, două săptămâni la începutul lunii august, cu luarea minorei la domiciliul reclamantului.
A fost respinsă cererea reclamantului, vizând: divorţul din culpa exclusivă a pârâtei; stabilirea locuinţei minorei.
A fost respinsă cererea pârâtei, vizând: divorţul din culpa exclusivă a reclamantului; exercitarea în mod exclusiv a autorităţii părinteşti; stabilirea programului de vizitare a minorei şi despăgubiri.
A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 900 lei cheltuieli de
judecată.
Au fost compensate între părţi restul cheltuielilor de judecată avansate.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut în considerentele hotărârii sale, următoarele:
„Analizând cererea formulată, prin prisma probelor de la dosar şi dispoziţiile art. 373 lit. „b”, art. 379, art. 383 alin. (3), art. 388, art. 396-404, art. 504 C. civil şi art. 496 alin. (5) C. civil, instanţa apreciază ca fiind întemeiată în parte atât acţiunea, cât şi cererea reconvenţională formulate.
În esenţă, părţile s-au căsătorit la data de 15.07.2007, având împreună pe minora B.N.D., născută la data de 06.12.2009.
Potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi, neînţelegerile dintre părţi sunt mai vechi, pârâtul refuză debitul conjugal, nu contribuie la întreţinerea comună a familiei, a lovit-o în două rânduri pe reclamantă chiar şi în prezenţa minorei şi a unei persoane (fila 80), iar în august 2012 pârâtul a părăsit domiciliul conjugal, în primăvara lui 2013 angajându-se într-o relaţie extraconjugală.
Potrivit susţinerilor martorilor, minora a rămas în grija mamei, fiind foarte bine îngrijită, după despărţirea în fapt reclamanta restricţionând fără temei raporturile personale nemijlocite ale pârâtului cu minora.
Potrivit martorei audiate la fila 81 şi pârâta are o parte din vină pentru situaţia în care s-a ajuns, certându-se mereu cu reclamantul, pe care l-a scos de mai multe ori din casă.
Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, continuarea căsătoriei nemaifiind posibilă din culpa comună a părţilor.
Reţinând concluziile anchetei sociale efectuate în cauză, cererea pârâtei-reclamante reconvenţional raportat şi la starea de fapt mai sus reţinută, instanţa urmează să dispună în interesul superior al minorei, stabilirea domiciliului acesteia la mamă, cu stabilirea în sarcina pârâtului a unei pensii de întreţinere raportat la venitul minim pe economie pe seama minorei, începând cu data înregistrării acţiunii până la majorat sau noi dispoziţiuni.
În condiţiile în care reclamantul-pârât reconvenţional s-a implicat activ în creşterea şi educarea minorei pe când locuia împreună cu aceasta (potrivit martorilor audiaţi), instanţa apreciază că nu au fost probate la dosar motive temeinice pentru a dispune exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv de către pârâta-reclamantă reconvenţional.
Ca atare, părţile urmează să exercite în comun autoritatea părintească asupra
minorei.
Pârâta-reclamantă reconvenţional va relua numele de familie avut anterior încheierii căsătoriei.
Ca atare, cererea vizând stabilirea domiciliului minorei la reclamant urmează a fi respinsă, respinsă urmând a fi şi cererile reconvenţionalei vizând autoritatea părintească exclusivă a pârâtei-reclamante reconvenţional, reţinerea culpei exclusive a reclamantului-pârât reconvenţional, plata despăgubirilor în cuantum de 50.000 lei şi cererea vizând stabilirea unui program de vizitare a minorei.
Vizând despăgubirile amintite, instanţa reţine, pe de o parte culpa comună a soţilor în destrămarea relaţiilor de familie şi, pe de altă parte, nedovedirea de către pârâta-reclamantă reconvenţional la dosarul cauzei a prejudiciului reclamat în condiţiile art. 388 C. civil, respectiv art. 16, 1165, 1357 şi urm. C. civil.
În altă ordine de idei, dată fiind neînţelegerea părţilor cu privire la executarea raporturilor personale dintre reclamant şi minoră şi acordul pârâtei-reclamante reconvenţional
la stabilirea unui program de vizitare a minorei de către tată, instanţa urmează să dispună în interesul minorei şi ţinând seama de dreptul de necontestat al reclamantului potrivit celor ce urmează.
Cererea reclamantului vizând stabilirea unui program de vizitare a minorei în favoarea reclamantului este nefondată, pârâta nejustificând un interes în acest demers în condiţiile în care reclamantul însuşi a formulat o astfel de cerere şi domiciliul minorei a fost stabilit la mamă.
În temeiul art. 453 alin. (2) C. pr. civilă, instanţa urmează să oblige pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu avocat (filele 119-120), compensând între părţi restul cheltuielilor de judecată avansate (respectiv suma de 39 lei achitată cu titlu de taxă judiciară). Alte cheltuieli nu au fost dovedite la dosarul cauzei”.
Prin decizia civilă nr. 446/A/06.11.2014, pronunţată de Tribunalul Maramureş
în dosar civil nr.....a fost admis în parte apelul declarat de apelanta B.S.V., în contradictoriu
cu intimatul B.V.D., a fost schimbată în parte sentinţa apelată, astfel:
A fost obligat reclamantul B.V.D. să achite în favoarea minorei B.N.D., născută în data de 6.12.2009, suma lunară de 650 lei cu titlu de pensie de întreţinere, sumă ce se va achita începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la majoratul minorei sau la alte dispoziţii ale instanţei.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A fost obligat intimatul B.V.D. să achite apelantei suma de 200 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut în considerentele deciziei sale, următoarele:
„În mod corect prima instanţă a dispus desfacerea căsătoriei din culpa ambilor soţi. Fără a cuantifica matematic această culpă, Tribunalul reţine că probaţiunea administrată, analizată coroborat, a relevat culpa concurentă a apelantei în survenirea disoluţiei maritale. Între soţi au existat episoade violente, unele implicând o ripostă agresivă şi din partea apelantei (răspunsul acesteia la întrebarea nr.4 din interogatoriu - fila 42 dosar primă instanţă), în condiţiile în care rezolvarea firească a problemelor de cuplu implică o încercare sporită de comunicare.
Declaraţiile extrajudiciare ale martorilor audiaţi în dosarul penal nr. 2109/P/2012 al Poliţiei Municipiului Baia Mare relevă că părţile se certau adesea, climatul conjugal fiind astfel afectat de o atmosferă tensionată, întreţinută şi de apelantă, în acelaşi sens fiind şi depoziţia martorei Z.A..
Un episod conflictual a fost generat de refuzul apelantei de a permite reclamantului-intimat să o ducă pe fiica părţilor la mama acestuia, aspect ce rezultă din declaraţia martorei P.A.D.. Această restricţionare de către mamă a relaţiilor tatălui cu minora a fost relevată şi de depoziţia martorului L.M.L..
Pe cale de consecinţă, se apreciază că şi apelanta a avut o culpă în deteriorarea relaţiei de cuplu, eşuând în a identifica mijloace adecvate şi a-şi cenzura propriile insatisfacţii, în a găsi soluţii paşnice pentru remedierea, în măsura posibilă, a disfuncţionalităţilor mariajului.
În ce priveşte programul de păstrare de către reclamantul-pârât a relaţiilor personale cu minora N., Tribunalul consideră că acesta a fost stabilit în parametri adecvaţi de către prima instanţă, în acord cu interesul superior al minorei şi nu al părinţilor acesteia.
Programul permite minorei să-şi petreacă împreună cu tatăl său, care deţine condiţii materiale propice, două week-enduri pe lună, două după-amiezi în cursul săptămânii, alternativ sărbătorile religioase (Crăciun şi Paşte), o parte din vacanţele de iarnă şi de vară, astfel fiind create pentru minoră premisele stabilirii şi menţinerii unei relaţii afective fireşti cu tatăl, care să nu genereze pentru aceasta sentimentul de abandon ori de copil fără repere paterne.
Este adevărat că în contextul tensiunii din relaţia de cuplu, reclamantul a evaluat diferit de soţia sa unele dintre nevoile minorei (o certa pentru achiziţionarea de obiecte de îmbrăcăminte-martora H.I.), a părăsit domiciliul conjugal fără a mai contribui cu sume de bani la întreţinerea fiicei, până ce a fost obligat în acest sens pe cale judiciară, dar s-a implicat emoţional în relaţia cu minora, plimbându-se uneori cu aceasta (martora P.A.D.), făcându-i baie şi ducând-o la biserică (martora Z.A.), în prezent o scoate de la grădiniţă (martora I.M.), o duce la cumpărături, i-a achiziţionat o bicicletă, hăinuţe, o duce la un loc de joacă (martorul L.M.L.).
Martora M.H.L.G. a relevat că minora îşi iubeşte foarte mult tatăl şi tânjeşte după acesta, fiind afectuoasă cu el, tatăl planifică ieşiri împreună cu fiica sa. Depoziţia martorei se coroborează cu multitudinea de planşe fotografice depuse la dosar, din analiza cărora se remarcă nu doar participarea tatălui la o serie de activităţi care o implică pe N., ci şi relaxarea fetiţei în prezenţa lui, existenţa unui sentiment de securitate şi a afecţiunii faţă de acesta.
Raportat la prevederile art. 496 alin.5, art. 401 Cod civil, art. 2 din Legea nr.282/2004, Tribunalul apreciază că se impune ca relaţiile personale dintre tată şi fiică să se realizeze în acest moment conform programului stabilit de prima instanţă; minora este familiarizată cu tatăl, vârsta acesteia nu constituie un impediment pentru a petrece perioade de timp mai îndelungate în compania lui, practic succesul viitor al acestei relaţii depinde semnificativ de capacitatea fiecăruia dintre cei doi părinţi de a trece, spre binele N., peste insatisfacţiile generate de eşecul matrimonial, a permite ca minora să-şi poată valoriza liber şi fără imixtiuni atât imaginea maternă, cât şi cea paternă.
În ce priveşte obligaţia de întreţinere stabilită în sarcina intimatului şi în beneficiul minorei, Tribunalul reţine că potrivit adeverinţei depuse la fila 55 din dosarul primei instanţe reclamantul era (şi este şi în prezent) angajat la S.C. Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice, Electrica Distribuţie Transilvania Nord SA, Sucursala de Distribuţie a Energiei Electrice Baia Mare, realizând venituri nete semnificative, astfel încât obligarea sa la plata unei pensii de întreţinere în sumă de 180 lei lunar, prin raportare la venitul minim pe economie, nu este legală.
Pensia de întreţinere în favoarea minorei N. a făcut obiectul a două alte litigii
dintre părţi.
Prin sentinţa civilă nr. 41 din 07.01.2013, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr.. ..*, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.607/R din 4.12.2013 a Tribunalului Maramureş s-a admis acţiunea reclamantei B.S.V. şi s-a stabilit în sarcina pârâtului B.V.D. obligaţia de a plăti pe seama minorei o pensie de întreţinere lunară de 689 lei începând cu data de 22.08.2011 (introducerea acţiunii) şi până la data de 19.04.2012, (data la care s-a stabilit pensia de întreţinere pe calea ordonanţei preşedinţiale, în sumă de 550 lei, conform sentinţei civile nr.5609/01.06.2012, pronunţată în dosarul nr..). Totodată, s-a majorat această pensie de întreţinere, de 550 lei, la suma de 689 lei, plătibilă începând cu data de 7.06.2012 şi până la majoratul minorei sau noi dispoziţii.
Acest litigiu a fost generat de cererea reclamantei de stabilire a pensiei de întreţinere în timpul căsătoriei, cerere promovată în data de 22.08.2011, anterior introducerii acţiunii de divorţ.
În calea de atac a apelului promovat împotriva sentinţei de desfacere a căsătoriei părţilor, instanţa este legitimată să se pronunţe asupra pensiei de întreţinere, al cărei fundament îl reprezintă de această dată obligaţia de întreţinere după divorţ a copiilor rezultaţi din căsătorie, dată fiind şi autoritatea de lucru judecat rebus sic standibus a hotărârilor pronunţate în această materie.
Pensia de întreţinere se va plăti însă în cuantumul stabilit de Tribunal doar de la data rămânerii definitive a sentinţei apelate, pentru perioada anterioară fiind aplicabilă sentinţa
civilă nr. 41 din 07.01.2013 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr....* care vizează pensia datorată cât timp căsătoria părţilor este în fiinţă.
În ce priveşte cuantumul concret al acestei obligaţii, Tribunalul îl va stabili la nivelul sumei de 650 lei lunar, raportat la prevederile art. 529 alin. 2 cod civil şi la media veniturilor nete lunare obţinute de intimat, în perioada ianuarie-iunie 2014, de 2620 lei, conform adeverinţei depuse la fila 82 din dosarul de apel.
Nu pot fi primite apărările intimatului în sensul că obligaţia de întreţinere a minorei care îi revine potrivit sentinţei apelate, cumulat cu obligaţia proprie a mamei - în total 400 lei - ar reprezenta o sumă suficientă pentru acoperirea nevoilor fetiţei.
În primul rând, minora are 5 ani, frecventează grădiniţa şi are alte activităţi (cursuri de dans), toate acestea implicând cheltuieli semnificative.
În al doilea rând, mama, la care s-a stabilit locuinţa N., asigură acesteia întreţinerea în natură (realizând venituri mult inferioare celor obţinute de intimat), prin rezolvarea tuturor obligaţiilor curente: prepararea hranei, asigurarea locuinţei, a confortului şi a igienei.
Nu în ultimul rând, conform prevederilor art. 47 din Legea nr. 272/2004 republicată, copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială; părinţilor le revine responsabilitatea de a asigura cele mai bune condiţii de viaţă necesare creşterii şi dezvoltării copiilor; astfel încât veniturile sporite ale intimatului trebuie finalmente să profite şi fiicei acestuia.
Pe cale de consecinţă, în temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă 1865, apelul se va admite în limitele determinate prin dispozitivul prezentei decizii, sentinţa apelată urmând a fi schimbată în parte.
În ce priveşte cheltuielile de judecată în apel, se constată că apelanta a efectuat cheltuieli în sumă de 1500 lei onorariu avocat-fila 108 şi 20 lei, taxă judiciară de timbru, iar intimatul a efectuat cheltuieli în sumă de 1000 lei, onorariu avocat - fila 37. Taxa judiciară de timbru a fost achitată pentru apelul promovat cu privire la soluţia pronunţată asupra divorţului, sub acest aspect nefiind admis, ca atare taxa nu poate fi pusă în sarcina intimatului.
Întrucât apelul s-a admis doar în parte, va rămâne în sarcina apelantei suma de 800 lei din onorariul avocaţial achitat, doar diferenţa de 700 lei putând fi pusă în sarcina intimatului. De asemenea, din onorariul avansat de acesta, de 1000 lei, apelanta ar trebui rezonabil să îi achite suma de 500 lei întrucât o parte din apărările intimatului au fost primite. Compensând aceste sume până la nivelul creanţei celei mai mici, Tribunalul va obliga pe intimat să achite apelantei suma de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, în aplicarea prevederilor art. 298 raportat la art. 274 şi art. 276 Cod procedură civilă 1865”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B. V.D., solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 alin. 1 şi 3 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului ca nefondat şi a menţinerii sentinţei fondului, ca fiind legală şi temeinică; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a invocat nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma nesocotirii, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 529, art. 402 şi art. 499 C. civ., în condiţiile în care, din probele administrate în cauză şi raportat la temeiurile de drept invocate, în speţă se impunea respingerea în totalitate a apelului formulat de apelantă.
La stabilirea pensiei de întreţinere în favoarea minorei trebuia să se ţină seama de veniturile realizate, de nevoile minorei şi de faptul că, potrivit art. 499 alin. 1 C. civ., atât mama, cât şi tatăl, sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, în timp ce, potrivit art. 499 alin. 4 C. civ., ambii părinţi trebuie să contribuie la obligaţia de întreţinere.
Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, aşa cum prevede art. 529 alin. 1 C. civ., întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.
Alin. 2 al art. 529 C. civ. prevede că întreţinerea poate fi stabilită până la o pătrime, însă instanţa de apel a nesocotit aceste dispoziţii legale atunci când a stabilit pensia de întreţinere în favoarea minorei la chiar 1/4 din veniturile recurentului.
Instanţa de apel nu a administrat nicio probă pentru a vedea care sunt nevoile minorei şi totuşi, a stabilit pensia de întreţinere la plafonul maxim de V din venitul net realizat de recurent.
Minora are doar 5 ani, iar prin probele administrate în cauză recurentul a dovedit că îi cumpără minorei diverse lucruri şi cadouri, contribuind astfel şi cu sume de bani la creşterea acesteia.
Reţinând obligaţia egală a intimatei, cu cea a recurentului, la întreţinerea minorei, este absurd să se considere că pentru creşterea unui copil de 5 ani este nevoie de 1.300 lei, când salariul minim pe economie este de 800 lei.
Suma de 650 lei, acordată de către instanţa de fond cu titlu de pensie de întreţinere, este mult peste nevoile minorei, nevoi care nu au fost probate în prezenta cauză.
Întrucât ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de minoră, la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere ar trebui să se ţină seama de mijloacele ambilor părinţi, deoarece amândoi sunt debitorii obligaţiei de întreţinere.
Recurentul consideră că, raportat la vârsta minorei, suma de 180 lei cu titlu de pensie de întreţinere pentru minoră, plus cadourile şi diversele lucruri pe care recurentul i le cumpără acesteia, acoperă nevoile minorei, astfel încât, nu se justifică majorarea acestei sume.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata B.S.V. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul stabilirii, în favoarea minorei, a unui cuantum al pensiei de întreţinere la care s-a oprit instanţa de apel, şi care este în acord cu prevederile art. 529 alin. 2, art. 499 alin. 1 şi 4 C. civ..
Este nefiresc ca unui copil să-i fie îngrădit de către tată dreptul la o anumită pregătire şcolară şi dreptul la educaţie.
Sunt nereale şi nedovedite susţinerile recurentului, referitoare la aceea că îi cumpără minorei diverse lucruri sau cadouri.
Recurentul nu a solicitat în faţa instanţei de fond executarea pensiei de întreţinere în natură, în conformitate cu prevederile art. 530 alin. 1 C. civ., astfel încât, sub acest aspect, recursul este inadmisibil.
Recursul este ne fondat.
Cu privire la motivele de recurs prin care se face trimitere la cele statuate de instanţa de _fond
La termenul de judecată din data de 08.04.2015 Curtea, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acelor motive de recurs prin care se critică direct cele statuate de instanţa de fond, excepţie care urmează să fie admisă în temeiul art. 316 C.pr.civ., rap., la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., motivat pe următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ. prevede că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, sunt supuse recursului.
Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la tribunal, în timp ce, hotărârile prin care tribunalele soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la curtea de apel.
Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.
O cale de atac nu poate fi exercitată omisso media, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunţată în primă instanţă de judecătorie - şi care este, potrivit legii, susceptibilă de apel la tribunal -, pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi, implicit, la încălcarea principiului „non omisso medio”, o astfel de critică în recurs fiind inadmisibilă.
Este ştiut faptul că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare, şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, text constituţional care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C.pr.civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.
Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel, cu precizarea că toate criticile din recurs trebuie să aibă ca obiect strict hotărârea pronunţată în apel.
Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări ori susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac a recursului.
Principiul „non omisso medio” reprezintă, de asemenea, o aplicaţie a modalităţii în care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiaşi proces, câtă vreme aspectele dezlegate de prima instanţă şi nesupuse cenzurii instanţei de apel, nu mai pot face obiect de critică în calea de atac subsecventă a recursului.
Drept urmare, Curtea constată că acele critici din recursul reclamantului, prin care se face trimitere directă la cele statuate de instanţa de fond, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, prin raportare la prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., ale art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ., coroborat cu principiul „non omisso medio”.
Cu privire la motivele de recurs de netemeinicie.
La termenul de judecată din data de 08.04.2015 Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs de netemeinicie, care se referă la trimiterile făcute la expunerea stării de fapt şi la probele administrate în cauză, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
Departe de a cuprinde doar critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, memoriul de recurs conţine şi motive de netemeinicie, prin care se tinde, practic, la o reproducere parţială a stării de fapt a cauzei şi la o analizare a probaţiunii administrate în cauză.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 19 C. proc. civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la
reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, ale raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
În recurs pot fi analizate doar strict motivele de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
Pe cale de consecinţă, Curtea urmează să admită excepţia inadmisibilităţii parţiale a motivelor de recurs de netemeinicie, excepţie invocată la termenul de judecată din data de 08.04.2015.
Cu privire la criticile din recurs referitoare la stabilirea şi executarea pensiei de întreţinere în natură
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, sub aspectul criticilor privind executarea pensiei de întreţinere în natură, motivat pe faptul că, în faţa primei instanţe recurentul nu a formulat o asemenea solicitare, în conformitate cu prevederile art. 530 alin. 1 C. civ.
Analizând această excepţie a inadmisibilităţii recursului, Curtea constată că aceasta este întemeiată, motivat pe următoarele considerente:
Nicăieri în faţa primei instanţe, în termen procedural, în condiţiile art. 132 rap. la art. 134 C.pr.civ., recurentul de astăzi nu a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect obligarea sa la executarea în natură a pensiei de întreţinere în favoarea minorei, o astfel de trimitere fiind făcută pentru prima dată prin recursul pendinte.
Art. 129 alin. final C.pr.civ., şi care constituie o consacrare încetăţenită a principiului disponibilităţii, prevede în mod imperativ că în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Conform art. 294 alin. 1 C.pr.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Este ştiut faptul că apelul este devolutiv, în sensul că el readuce în discuţia instanţei superioare toate chestiunile de fapt şi de drept care au fost dezbătute în faţa primei instanţe şi au fost rezolvate prin hotărârea acesteia, hotărâre care face obiectul apelului.
În principiu, deci, apelul provoacă o rejudecare a fondului litigiului, însă, efectul devolutiv al apelului este limitat prin două reguli, exprimate în adagiile latine tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) şi tantum devolutum quantum iudicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).
Cea de a doua limitare a efectului devolutiv al apelului exprimă ideea că nu se poate devolua în apel decât ceea ce s-a judecat la fondul cauzei, şi aceasta, pentru a se asigura respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi prevenirea exercitării abuzive a apelului. Cu alte cuvinte, în apel nu se pot face „cereri noi”.
În concluzie, apelul nu repune în discuţie decât ceea ce s-a judecat în faţa primei instanţe.
În acest sens, art. 294 alin. 1 C. proc. civ. prevede că, „în apel nu se pot schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.
Textul citat vizează, aşadar, elementele esenţiale ale acţiunii civile şi ale judecăţii în primă instanţă, iar legea instituie, în textul citat, tocmai principiul inadmisibilităţii modificării elementelor menţionate.
Cu privire la aceste elemente esenţiale ale acţiunii civile se impun totuşi unele precizări, după cum urmează :
În primul rând, este de observat că art. 294 alin. 1 C. proc. civ. are în vedere inadmisibilitatea schimbării în apel a calităţii părţilor, noţiunea de calitate fiind folosită de acest text legal nu numai într-un sens strict procesual, ci şi cu importante conotaţii de drept material.
Obiectul cererii evocă pretenţia dedusă judecăţii. Şi sub acest aspect legea nu îngăduie schimbarea, în niciun mod, a pretenţiilor deduse în faţa primei instanţe. Orice schimbare în acest sens ar conduce la privarea părţilor de beneficiul celor două grade de jurisdicţie.
În fine, legea declară inadmisibilă şi schimbarea cauzei în apel, prin cauză înţelegându-se temeiul juridic al acţiunii.
O altă limitare importantă pe care o impune art. 294 C. proc. civ., se referă la inadmisibilitatea cererilor noi în instanţa de apel, din această perspectivă impunându-se a se determina conţinutul sintagmei „cereri noi”.
Interpretarea pe care trebuie să o dăm textului este aceea că interdicţia vizează acele cereri prin care se urmăreşte valorificarea unor pretenţii direct în faţa instanţei de apel, deci cu excluderea primului grad de jurisdicţie, ceea ce, evident, este inadmisibil.
Doctrina mai veche a precizat că cererea nouă este aceea care diferă de cea originară prin obiectul ei, prin calitatea pe care părţile şi-o atribuie, prin cauza ei şi chiar prin întinderea pretenţiilor, respectiv, aceea care tinde la o condamnare care n-a fost solicitată în faţa primei instanţe (Em. D., codul de procedură civilă adnotat, ed. a III - a, Ed. Librăriei Socec, Bucureşti, 1921, pg. 493; M.G. Constantinescu, Consideraţii privitoare la unele probleme de procedură civilă, Bucureşti, 1942, pg. 32; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H.Beck, ediţia a II -a , 2007, vol. II, pg. 180).
Conţinutul conceptului de „cereri noi” în apel a fost subsumat de doctrină la toate actele de procedură care au natura unei cereri de chemare în judecată şi care se raportează cu necesitate la introducerea unor noi pretenţii de către părţi în faza judecăţii în apel. În acest sens au fost apreciate ca cereri noi în apel, intervenţia principală, cererea reconvenţională, cererea de chemare în garanţie, cererea de chemare în judecată a altei persoane etc..
Art. 316 C.pr.civ. prevede că dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.
Cu alte cuvinte, toate argumentele care susţin inadmisibilitatea, întemeiată pe art. 294 alin. 1 C.pr.civ., a schimbării cauzei juridice a acţiunii, a obiectului acesteia, a calităţii părţilor, ori a formulării de cereri noi în apel, se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu contravin dispoziţiilor procedurale aplicabile în recurs.
Din coroborarea textelor legale mai sus citate, se desprinde cu evidenţă faptul că în instanţa de apel şi în instanţa de recurs nu se pot invoca niciun fel de cereri care nu au făcut obiectul dezbaterii în fond, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza acţiunii sau obiectul cererii de chemare în judecată, orice altfel de demers apărând ca inadmisibil.
Aşa fiind, Curtea constată că cererea recurentului, prin care se invocă pentru prima dată în recurs stabilirea şi executarea în natură a pensiei de întreţinere în favoarea minorei, reprezintă o cerere nouă în recurs, în sensul celor anterior expuse, fiind deci inadmisibilă prin prisma art. 316 C.pr.civ. rap. la art. 294 alin. 1 C.pr.civ.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut că modalitatea în care instanţa de apel a stabilit pensia de întreţinere în sarcina sa şi în favoarea minorei este nelegală sub aspectul nesocotirii prevederilor art. art. 529, art. 402 şi art. 499 C. civ., respectiv, pensia de întreţinere a fost stabilită la plafonul maxim, de 14, fără să se ţină seama de nevoile minorei şi de contribuţia şi a intimatei la întreţinerea minorei.
Curtea constată că acest motiv de recurs este nefundat, motivat pe următoarele
considerente:
Din coroborarea dispoziţiilor art. 499, art. 529, art. 524, art. 527, art. 528, art. 530, art. 532 din NCC se desprinde ideea că pensia de întreţinere se stabileşte potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, criterii care se apreciază în raport cu situaţia particulară a fiecărei cauze.
În conformitate cu prevederile art. 402 alin. 1 NCC, instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Potrivit art. 499 alin. 1 NCC, tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.
Art. 529 alin. 1 NCC prevede că întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, alin. 2 al aceluiaşi articol precizând că atunci când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar pentru un copil, rămânând la aprecierea instanţei de judecată de a stabili în concret, în funcţie de particularităţile şi circumstanţele specifice fiecărei cauze, dacă această pensie de întreţinere poate fi stabilită până la plafonul maxim, sau chiar în limita plafonului maxim prevăzut de art. 529 alin. 1 NCC.
Susţinerile recurentului, în sensul că nu s-a ţinut seama nici de nevoile minorei, atunci când s-a stabilit pensia de întreţinere la plafonul maxim, de 'A, şi nici de contribuţia intimatei la întreţinerea minorei, sunt nefondate, având în vedere următoarele:
Un copil nu are nevoie doar de îmbrăcăminte, încălţăminte şi alimente, ci are nevoie şi de condiţii decente şi optime de locuit - ceea ce presupune o locuinţă adecvată creşterii unui minor, curată, mobilată şi utilată, luminoasă şi călduroasă - , are nevoie de o bună pregătire şcolară şi educaţională, de jucării, de cărţi potrivite vârstei sale şi, cel mai important, are nevoie de afecţiune şi atenţie permanentă şi constantă, de cineva care să se ocupe de educaţia şi îngrijirea sa permanentă şi constantă, de cineva care să se joace cu el, să-şi petreacă timpul cu el, să-i explice şi să-l înveţe tot ceea ce este necesar şi tot ceea ce copilul doreşte să afle, de cineva care să-i citească o poveste seara la culcare, de cineva care să ducă copilul la grădiniţă/şcoală şi să aducă copilul de la grădiniţă/şcoală, ori la activităţi extraşcolare, de cineva care să-l ajute să-şi facă temele şi lecţiile, de cineva care să fie tot timpul alături de copil şi împreună cu acesta.
Or, este mai mult decât evident că toate aceste „îndatoriri” mai sus enumerate rămân în sarcina părintelui la care a fost stabilită locuinţa minorului.
Şi tot la fel de evident este faptul că aceste „îndatoriri” reprezintă contribuţia exclusivă a acelui părinte - în speţă, a intimatei - la creşterea şi întreţinerea minorei.
Prin urmare, Curtea apreciază că instanţa de apel a ţinut seama, la stabilirea pensiei de întreţinere, atât de nevoile minorei, cât şi de contribuţia proprie a intimatei.
Corect a reţinut Tribunalul că pensia de întreţinere în cuantum de 650 lei/lunar respectă prevederile legale în materie, prin luarea în considerare a adeverinţei de venit depusă la f. 82 dosar apel şi care atesta veniturile nete obţinute de recurent în perioada ianuarie-iunie 2014, media veniturilor fiind de 2.620 lei (: 4 = 655 lei).
Din perspectiva dispoziţiilor legale care reglementează pensia de întreţinere, prin raportare la veniturile realizate de către recurent, sunt irelevante trimiterile pe care recurentul le face la venitul minim pe economie.
Oricum, potrivit HG nr. 871/2013, începând cu 01.07.2014, salariul minim brut pe ţară este de 900 lei lunar.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse şi a prevederilor art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă prezentul recurs.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.civ., faţă de căderea sa în pretenţii în raport cu intimata, ca urmare a respingerii recursului pe care l-a promovat, recurentul va fi obligat să îi plătească intimatei suma de 700 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial justificat prin chitanţa de plată nr. 442/01.04.2015 aferent contractului de asistenţă juridică nr. 442/01.04.2015, având ca obiect redactare întâmpinare (f. 13).
| ← Divorț. Autoritate părintească. Regula exercitării de către... | Înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă, cu măsura... → |
|---|
