Chiar dacă imobilul naţionalizat aparţinea unei persoane care avea în proprietate mai multe astfel de bunuri, nu se poate reţine că măsura naţionalizării a fost legală în condiţiile în care s-a dovedit că proprietarul nu-şi câştiga existenţa din exploatarea imobilelor, ci dintr-o altă activitate, permanentă.
In speţă, proprietarul imobilului avea vârsta de 79 de ani, era pensionar, licenţiat în drept şi doctor în medicină, fost demnitar în guvernele României, între anii 1918-1945, astfel că acesta se încadra în art. II din decret, ce enumeră persoanele exceptate de la naţionalizare.
(Secţia civilă, decizia nr. 1787 din 24 mai 2000)
- Extras -
Reclamantele au arătat că imobilul revendicat a aparţinut bunicului lor, care l-a dobândit prin cumpărare în anul 1992, act înscris în cartea funciară la 28 martie 1940.
în urma decesului fostului proprietar, la 6 februarie 1955, singura moştenitoare a fost fiica acestuia, mama reclamantelor, care a acceptat succesiunea, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 130/1958.
După decesul acesteia din urmă, intervenit la 27 noiembrie 1997, succesiunea a fost acceptată de cele două fiice ale sale, reclamantele din cauză.
Imobilul revendicat a fost naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950, pe numele bunicilor materni ai reclamantelor.
Reclamantele au susţinut că titlul invocat de stat nu este valabil, el fiind rezultatul aplicării greşite a actului de naţionalizare sub mai multe aspecte: în primul rând, nu a existat identitate între adevăratul proprietar al imobilului şi persoana menţionată în anexa decretului; în al doilea rând, fostul proprietar era o persoană exceptată de la naţionalizare, fiind pensionar, fost medic militar şi diplomat, fost demnitar al statului în perioada 1918 - 1941; în fine, se susţine că numărul apartamentelor aflate în proprietatea familiei era mai mic decât cel prevăzut în actul de naţionalizare.
Prin sentinţa civilă nr. 1414/01.09.1999, Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea în revendicare şi a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, reţinând că, în cauză, preluarea bunului de la fostul proprietar, bunicul reclamantelor, s-a făcut fără titlu,
acesta încadrându-se printre persoanele exceptate de la naţionalizare. A mai reţinut tribunalul că admiterea acţiunii nu afectează direct şi imediat dreptul de folosinţă al actualilor chiriaşi, ale căror contracte sunt opozabile proprietarilor în condiţiile art. 1441 din Codul civil.
Apelul declarat de Primăria municipiului Bucureşti, prin primar, împotriva acestei sentinţe, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a lll-a civilă, care, schimbând în tot soluţia, a respins acţiunea, reţinând că autorul reclamantelor nu era exceptat de la naţionalizare, deşi a fost intelectual profesionist, întrucât art. II din Decretul nr. 92/1950 „se referă exclusiv la imobilele proprietatea unor categorii de persoane menţionate, care aveau un singur imobil şi care era destinat exclusiv nevoilor personale ale proprietarului şi familiei sale şi nu la situaţia mai multor imobile, la adrese diferite”.
Recursul reclamantelor este fondat.
Este necontestat că proprietar al imobilului revendicat prin acţiunea de faţă a fost bunicul reclamantelor, a cărui succesiune a dobândit-o fiica sa, mama reclamantelor, iar succesiunea acesteia a fost transmisă fiicelor sale, reclamantele din prezenta cauză.
Fostul proprietar a fost, astfel cum rezultă din ansamblul probator administrat în cauză, intelectual, în sensul art. II din Decretul nr. 92/1950 privind naţionalizarea unor imobile, fiind licenţiat în drept şi doctor în medicină, fost demnitar în guvernele României între anii 1918-1941. La data naţionalizării avea vârsta de 79 de ani, fiind pensionar.
Statul, reprezentat în proces de Primăria municipiului Bucureşti, a invocat drept temei al deţinerii imobilului ce a aparţinut autorului reclamantelor, anexa Decretului nr. 92/1950 unde, la poziţia nr. 411, figurează înscrişi bunicii reclamantelor, urmând enumerarea a patru imobile, printre care şi cel revendicat prin acţiunea de faţă.
Curtea de apel a interpretat greşit acest „titlu”, considerând că existenţa mai multor imobile semnifică „ipso facto” înlăturarea persoanei menţionate din categoria celor exceptate de la naţionalizare. Acest mod de interpretare este eronat, el dovedind o analiză a actului normativ în discuţie independentă chiar de raţiunea legii.
într-adevăr, scopul în care statul a elaborat în 1950 decretul de naţionalizare a fost, astfel cum rezultă din art. I, acela de „a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare”, fiind evident că se aveau în vedere acele persoane care, având mai multe imobile, trăiau exclusiv din exploatarea acestora.
în speţă, probele administrate demonstrează pe de o parte statutul social avut de autorul reclamantelor în viaţa activă (diplomat şi demnitar), cât şi calitatea de pensionar în anul 1950. Astfel fiind, concluzia corectă care se putea trage prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi H.G. nr. 11/1997 era aceea la care Tribunalul Bucureşti a ajuns, că, în speţă, aplicarea decretului de naţionalizare s-a făcut greşit, mai întâi prin neindividualizarea pe fiecare proprietar a imobilelor ce i s-au naţionalizat, iar apoi, sub aspectul neobservării că proprietarul se încadra în art. II din decret, ce enumera persoanele exceptate de la naţionalizare, acesta fiind intelectual profesionist, întrucât nu-şi câştiga existenţa din exploatarea imobilelor, ci dintr-o altă activitate permanentă, cum s-a arătat.
Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL NAŢIONALIZAT. SCOPUL NAŢIONALIZĂRII. PERSOANĂ EXCEPTATĂ DE LA NAŢIONALIZARE
