ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. INDIVIZIUNE SUCCESORALĂ. EXERCITAREA EI DOAR DE O PARTE DIN COINDIVIZĂRI. SEZINĂ. INDIVIZIBILITATE. CONSECINŢE
| Comentarii |
|
În cazul comoştenitorilor proprietari în indiviziune, acţiunea în revendicare a unui bun succesoral de la un terţ care îl deţine fără drept trebuie formulată de toţi comoştenitorii, introducerea acestora în cauză Fiind obligatorie.
(Secţia civilă, decizia nr. 1185 din 5 aprilie 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor de dosar constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 762 din 11 ianuarie 1999, Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii N. T. şi N. S.-M. împotriva pârâţilor Consiliul General al municipiului Bucureşti, S.C. „H. N.”- S.A. Bucureşti, S.C. „F."- S.R.L. şi S.C. „S.” - S.A. pe care i-a obligat să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Bucureşti, Calea F. nr. 189, sector 1, în suprafaţă de 2935 m2.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că nu există nici o dovadă a deţinerii imobilului de către stat cu vreun titlu oarecare.
Soluţia a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, care prin decizia nr.
370/A din 14 decembrie 1999 a respins ca nefondat apelul formulat de S. C. „S.” S. A. şi ca nemotivat apelul Consiliului General al municipiului Bucureşti.
împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs S. C. „S.” S. A. susţinând că reclamanţii nu au făcut dovada tuturor moştenitorilor defunctului Gh. U. N. şi că în mod greşit nu s-a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor care deţin imobiiul în litigiu ca simpli chiriaşi. S-a solicitat casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Recursul este întemeiat, în dovedirea acţiunii reclamanţii au depus actul de partaj voluntar înregistrat la Tribunalul Ilfov - secţia notariat - conform procesului-verbal nr. 9634 din 2 martie 1945 între H. N., U. G. N., I. C. N., S. N. si T. N. în calitate de moştenitori ai defunctului Gh. U. N. Prin acest act fiecăruia dintre moştenitori i s-a atribuit câte o cotă de 1/5 din imobilul în litigiu.
Acţiunea a fost formulată de N. S.-M. şi N. T., moştenitori ai lui N. U. care era proprietarul în indiviziune doar al cotei de 1/5 din imobilul revendicat.
Cum în cazul proprietarilor în indiviziune acţiunea în revendicare trebuie formulată de toţi
coproprietarii, era necesar ca instanţele să pună în vedere reclamanţilor să indice numele şi adresele tuturor coproprietarilor şi să solicite introducerea acestora în cauză. Neprocedându-se în modul arătat, hotărârile pronunţate sunt lipsite de temei legal, astfel încât acestea vor fi casate, trimiţându-se cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
NOTĂ
1. Speţa rezumată mai sus readuce în discuţie problema admisibilităţii acţiunii în revendicare exercitate de unul sau o parte din coindivizari, fără acordul celorlalţi, împotriva unui terţ care deţine fără titlu unul sau mai multe bunuri indivize. Aşa cum am arătat cu un alt prilej, acţiunea în revendicare a unui bun indiviz poate fi exercitată şi de un coindivizar, chiar dacă nu are acordul celorlalţi. Fără a mai relua aici în detaliu argumentarea acestei construcţii juridice, reamintim doar că, în esenţă, coindivizarul care exercită singur acţiunea în revendicare nu îndeplineşte un act de dispoziţie supus regulii acordului unanim al coindivizarilor, cum se consideră în opinia ilustrată şi de decizia adnotată, ci un act de conservare dat fiind că prin exercitarea acţiunii în revendicare se întrerupe prescripţia achizitivă care curge în favoarea deţinătorului nelegitim al bunului indiviz, act considerat unanim ca fiind unul de conservare a patrimoniului.
Problema este că, în dreptul nostru, doctrina majoritară şi, iată, şi jurisprudenţa refuză cu obstinaţie, fără argumente juridice sau logice, să ia în considerare faptul că acţiunea în revendicare este un act de conservare a patrimoniului şi nicidecum un act de dispoziţie.
Sub aspectele menţionate mai sus, decizia adnotată este eronată şi nu merită prea multă atenţie întrucât nu aduce în discuţie vreun element nou în sprijinul tezei căreia i se subsumează care să necesite contraargumente.
2. Cu toate acestea, starea de fapt a speţei ne-a reţinut atenţia asupra unui aspect nesesizat de instanţa supremă, dar care, scos în evidenţă şi exploatat din punct de vedere juridic ar fi dus, şi el, la soluţia respingerii recursului şi menţinerii hotărârii atacate ca temeinică şi legală. Este vorba de sezina succesorală şi de caracterul indivizibil al acesteia, elemente mai puţin utilizate şi analizate de doctrina şi practica noastră judiciară, dar care pentru acest simplu fapt nu merită a fi ignorate.
Aşa cum rezultă din datele speţei, acţiunea în revendicare a fost exercitată - se pare, datele speţei nefiind suficient de explicite în acest sens - de cei doi descendenţi ai unuia dintre descendenţii defunctului proprietar al imobilului revendicat, căruia i-a revenit prin moştenire de la de cuius o cotă-parte de 1/5 din bun şi care a decedat în intervalul de timp dintre data deschiderii moştenirii şi data introducerii acţiunii în revendicare de către reclamanţi, ceilalţi patru descendenţi ai defunctului, fiecare moştenitor al unei cote de 1/5 din bunul succesoral, rămânând în expectativă.
Potrivit dispoziţiilor art. 653 alin. 1 C. civ., descendenţii şi ascendenţii defunctului au de drept posesiunea moştenirii, adică sezina, de la data deschiderii succesiunii. în cazul din speţă, acţiunea în revendicare a fost exercitată de doi nepoţi de fiu ai defunctului, moştenitori ai unui moştenitor sezinar (descendent) al defunctului, fără acordul prealabil al celorlalţi comoştenitori (descendenţi ai defunctului) sezinari şi ei.
în sistemul Codului civil român, ca şi în sistemul Codului civil francez care i-a servit de model, drepturile şi obligaţiile cu conţinut patrimonial ale defunctului se transmit la succesori chiar la momentul decesului acestuia, patrimoniul succesoral nerămânând nici un moment fără titular. Dar „cu toate acestea, una este a fi titularul unui drept şi alta este exercitarea prerogativelor ataşate acestuia”2).
Plecând de la faptul că între momentul deschiderii succesiunii (care este şi acela al transmiterii abstracte a drepturilor şi obligaţiilor succesorale) şi momentul cunoaşterii concrete a celor care vin efectiv la succesiune (moştenitorii, atât cei legali, cât şi cei testamentari având un drept discreţionar de a accepta sau nu succesiunea la care au vocaţie) şi a bunurilor care le revin fiecăruia (în urma partajului succesoral), există un interval de timp mai lung sau mai scurt, după împrejurări) în care există o oarecare stare de incertitudine în privinţa persoanelor care succed şi a bunurilor succesorale care vor reveni fiecăreia dintre acestea, legea (art. 653 alin. 1 C. civ. ) a învestit pe rudele în linie dreaptă ale defunctului (descendenţii şi ascendenţii) ce sezina succesorală, care conferă erezilor posibilitatea de a intra în posesia patrimoniului succesoral fără a fi necesară îndeplinirea unor formalităţi sau verificări prealabile). în esenţă, sezina conferă moştenitorilor care beneficiază de aceasta, pe de-o parte, posibilitatea de a intra în stăpânirea de fapt a bunurilor succesorale, iar pe de altă parte posibilitatea de a îndeplini acte de administrare cu privire la patrimoniul succesoral (cum ar fi perceperea fructelor, încasarea unor creanţe etc.)4). Având dreptul la administrarea patrimoniului succesoral, cu atât mai mult sezinarii au dreptul la exercitarea acţiunilor care asigură conservarea acestuia, cum este, de exemplu, cazul acţiunii în nulitate a unui act încheiat de de cuius, al revendicării unui bun deţinut de un terţ sau al cererii de a se constata existenţa unei creanţe a defunctului faţă de un terţ).
Aşa cum s-a observat, „sezina ereditară conferă moştenitorului o întărire şi chiar un supliment apreciabil de puteri faţă de cele recunoscute de dreptul comun unui coindivizar”. Mai exact, sezina, având un caracter indivizibil, conferă fiecărui erede puterea de a acţiona în numele întregii moşteniri, iar nu doar pentru cota sa parte din moştenire, într-adevăr, sezina realizează substituirea de plin drept a defunctului de către erezii săi atât activ (din punctul de vedere al drepturilor), cât şi pasiv (din punctul de vedere al obligaţiilor), ceea ce înseamnă că sezinarii au calitatea de a exercita ei acţiunile prin care defunctul şi-ar fi putut valorifica drepturile cu conţinut patrimonial dacă ar fi fost în viaţă, precum calitatea de a apăra succesiunea de acţiunile pe care terţii le-ar avea contra defunctului. „Moştenitorul, chiar dacă acţionează singur şi oricare ar fi cota sa parte din moştenire, poate veghea asupra ansamblului succesiunii, rămânând toate bunurile succesorale de la terţii detentori în vederea reconstituirii integralităţii masei partajabile".
în acest context, posibilitatea ca un singur moştenitor sezinar să introducă o acţiune în revendicare a unui bun succesoral contra unui terţ detentor a fost recunoscută fără nici un fel de echivoc. Singura condiţie cerută pentru aceasta este doar ca ceilalţi comoştenitori sezinari să rămână inactivi, căci în caz de dezacord între ei în privinţa exercitării acţiunii, aceasta nu ar mai putea fi exercitată de un singur coindivizar, diferendul tranşându-se prin numirea de către instanţa judecătorească a unui administrator provizoriu însărcinat cu gestiunea masei succesorale până la partaj.
în cazul în speţă, aşadar, acţiunea în revendicare introdusă de cei doi reclamanţi, în absenţa opoziţiei celorlalţi sezinari, trebuia să fie admisă în temeiul principiului indivizibilităţii sezinei.
Speţa prezintă particularitatea că acţiunea în revendicare a bunului succesoral a fost exercitată de succesorii unuia dintre comoştenitorii sezinari ai defunctului. Cei doi copii ai comoştenitorului sezinar decedat au calitatea de moştenitori sezinari faţă de succesiunea tatălui lor, dar nu şi faţă de succesiunea bunicului lor din care făcea parte bunul revendicat, în principiu sezina aparţine numai moştenitorilor cu vocaţie efectivă la moştenire, iar nu şi celor cu vocaţie eventuală1; or, în speţă, este evident că, în virtutea principiului proximităţii gradului de rudenie cu defunctul, care funcţionează în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori, tatăl reclamanţilor şi unchii şi mătuşile acestora, copii ai defunctului, rude de gradul întâi, i-au înlăturat pe reclamanţi de la moştenirea lui de cuius, ei fiind doar nepoţi ai acestuia, adică rude de gradul al doilea. Cu toate acestea, în cazul examinat, acţiunea introdusă era admisibilă, iar recursul trebuia respins de instanţa supremă, într-adevăr, antecesorul reclamanţilor fiind moştenitor sezinar al defunctului, rezultă că la data decesului său avea în patrimoniul său drepturile cu conţinut patrimonial specifice sezinei (adică dreptul de a intra în stăpânirea de fapt a bunurilor succesorale şi dreptul de a administra aceste bunuri, incluzând dreptul de a exercita acţiunile care sancţionează n. drepturile făcând parte din moştenire) pe care le-a transmis prin succesiune moştenitorilor săi. Aceştia din urmă, fiind moştenitori sezinari ai părintelui lor decedat, au dobândit de drept sezina moştenirii acestuia, inclusiv exercitarea drepturilor specifice sezinei antecesorului lor faţă de de cuius. Urmând până la capăt acest raţionament, chiar şi un moştenitor nesezinar al fiului decedat al defunctului (ceea ce nu a fost şi cazul în speţă), o dată pus în posesia moştenirii acestuia, ar putea exercita acţiunile pe care cel pe care l-a moştenit le-ar fi putut exercita în calitate de moştenitor sezinar al lui de cuius.
| ← CITARE. OBLIGAŢIA PĂRŢII CARE ÎŞI SCHIMBĂ DOMICILIUL ÎN... | ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL NAŢIONALIZAT. SCOPUL... → |
|---|
