REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT ÎN BAZA DECRETULUI NR. 92/1950.
| Comentarii |
|
STABILIREA CALITĂŢII PROCESUALE ACTIVE PE BAZA UNUI CERTIFICAT DE MOŞTENITOR ELIBERAT ÎN STRĂINĂTATE. INCIDENŢA O.G. NR. 66/1999. CONSTATAREA ACCEPTĂRII TACITE A SUCCESIUNII ÎN CONTEXTUL STABILIRII CALITĂŢII PROCESUALE ACTIVE. NAŢIONALIZARE APLICATĂ ÎN SPEŢĂ CU ÎNCĂLCAREA DISPOZIŢIILOR ART. I ŞI II DIN DECRETUL NR. 92/1950.
NECONSTITUŢIONALITATEA DECRETULUI FAŢĂ DE CONSTITUŢIA DIN 1948 ŞI CONTRADICŢIA DINTRE DECRET, PE DE O PARTE, CODUL CIVIL ŞI DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, PE DE ALTĂ PARTE. INEXISTENŢA, ÎN CONSECINŢĂ, A UNUI TITLU VALABIL DE PRELUARE. IRELEVANŢA, FAŢĂ DE DISPOZIŢIILE ART. 6 DIN LEGEA NR. 213/1998, A INCLUDERII DECRETULUI ÎN LISTA H.G. NR. 20/1996
Susţinerea recurentei-pârâte că certificatul de moştenitor, fiind eliberat de autorităţile germane, nu întruneşte cerinţele Legii nr. 105/1992 este neîntemeiată, întrucât acest certificat, fiind act notarial, se supune prevederilor O.G. nr. 66/1999 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale.
Cum articolul 1 al acestei Convenţii prevede, între altele, ca acte oficiale, şi actele notariale (art. 1 lit. b) rezultă că, în acest caz, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 105/1992.
în raport cu cele arătate mai sus, nici susţinerea recurentei-pârâte că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind acceptarea tacită a succesiunii, nu poate fi primită, întrucât acest aspect a fost analizat în contextul stabilirii calităţii procesuale active a reclamanţilor, respectiv a faptului că aceştia sunt succesorii bunicii lor materne, proprietara imobilului.
Din probele administrate în cauză, rezultă că autoarea reclamanţilor era casnică, iar soţul acesteia era avocat.
Statutul de casnică a! autoarei reclamanţilor nu-i conferea acesteia apartenenţa la o anumită clasă socială pentru a-i fi fost aplicabile dispoziţiile art. I din Decretul nr. 92/1950, care se refereau la naţionalizarea imobilelor clădite în scop de exploatare.
In cauză, dovedindu-se că imobilul în litigiu nu a fost cumpărat în scop de exploatare, iar autoarea reclamanţilor, ca şi soţul său, era exceptată de la naţionalizare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că dispoziţiile art. I din decretul menţionat nu-i erau aplicabile acesteia.
Pe de altă parte, este de reţinut faptul că articolul I din Decretul nr. 92/1950 era contrar prevederilor constituţiei în vigoare la acea dată (art. 8), Codului civil român (art. 480-481), precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară.
Chiar dacă H.G. nr. 20/1996 (modificată prin H.G. nr. 11/1997) face o enumerare a actelor normative în baza cărora preluarea de către stat a imobilelor cu destinaţie de locuinţă s-a făcut cu titlu, aceasta nu înlătură competenţa instanţelor de a verifica, în raport cu situaţia concretă, dacă titlul statului este valabil sau nu.
De altfel, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 „Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".
Cum, în speţă, astfel cum s-a mai arătat, titlul statului nu este valabil, nu se poate susţine că imobilul în litigiu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 112/1995.
(Secţia civilă, decizia nr. 4323 din 15 noiembrie 2000))
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 2 iunie 1999, reclamanţii O.T.-J. şi E. R.-V. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi R.A. Locato, solicitând ca prin hotărârea ce va fi ponunţată aceştia să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 1066 mp.
în motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu a fost cumpărat la data de 24 noiembrie 1928 de bunica lor-M.G. - cu autorizaţia soţului său - M.V. - şi conform art. I din Decretul nr. 92/1950 acesta a fost naţionalizat, deşi atât autoarea cât şi soţul său nu făceau parte din categoriile socio-profesionale prevăzute în art. I din decretul menţionat, aceştia fiind casnică şi, respectiv avocat.
Au mai arătat reclamanţii că, M.G. şi M.V., ambii decedaţi, au avut un singur copil -M.l. -căsătorită
O. şi recăsătorită P., decedată la 25 septembrie 1997, iar aceasta din urmă a avut doi copii (respectiv reclamanţii) care sunt singurii moştenitori legali ai
G.M.
Pârâta R.A. Locato a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să fie obligaţi reclamanţii la plata sumei de 727.453.786 de lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de investiţii efectuate la imobilul în litigiu, sumă ce urmează să fie reactualizată cu indicele de inflaţie, precum şi acordarea dreptului de retenţie asupra imobilului până la data achitării sumei menţionate.
De asemenea, R.A. Locato a formulat cerere de introducere în cauză a statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor şi cerere de chemare în garanţie, prin care a solicitat obligarea Consiliului General al municipiului Bucureşti şi a Primăriei municipiului Bucureşti la plata sumei de 8.541.264 de lei, reprezentând preţul reactualizat plătit acestora ca efect al deciziei nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 138 din 2 februarie 2000, Tribunalul Bucureşti - Secţia a lll-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a inadmisibilităţii acţiunii principale, invocate de pârâta R.A. Locato şi a respins ca
nefondate atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională precizată, cererea de chemare în garanţie şi cererea de introducere în cauză a statului român, formulate de pârâta R.A. Locato.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au dovedit calitatea de moştenitori ai defunctei M.G. şi nici că aceasta făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare, titlul statului fiind aşadar valabil.
Cu privire la cererea reconvenţională, cererea de introducere în cauză a statului român şi cererea de chemare în garanţie, instanţa a reţinut caracterul lor subsidiar faţă de acţiunea principală şi, în consecinţă, le-a respins ca nefondate.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 340/A din 8 iunie 2000, a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că a admis acţiunea principală, fiind obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 1066 mp şi construcţie alcătuită din subsol, parter, etaj şi mansardă, a fost desfiinţată sentinţa cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale şi cererii de chemare în garanţie şi a trimis cauza aceluiaşi tribunal pentru soluţionarea în fond a acestei cereri.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitori ai defunctei M.G. şi că decretul de naţionalizare nr. 92/1950 a fost greşit aplicat, întrucât autoarea reclamanţilor nu se încadra în prevederile art. I din acest act normativ, iar soţul său, fiind avocat, era exceptat (art. II din decret), aşa încât titlul statului cu privire la imobil nu este valabil.
împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanţii O.T.-J şi E. R.-V., precum şi pârâţii municipiul Bucureşti, prin Primarul General, R.A. Locato şi Ministerul Finanţelor ca reprezentant al statului român.
La termenul de 1 noiembrie 2000 reclamantul
O.T.-J., prezent personal şi în calitate de mandatar al reclamantului E.R.-V., a declarat că înţelege să retragă recursul.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 267
C. pr. civ., urmează a se lua act de retragerea recursului reclamanţilor.
în recursul său, pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, astfel că în mod greşit a fost obligat la restituirea unui imobil pe care nu îl are în administrare.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 1 din Decizia nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei municipiului Bucureşti, imobilele cuprinse în lista anexă - între care cel situat în sectorul 1, Bucureşti - au trecut din administrarea întreprinderii de Construcţii, Reparaţii şi Administraţie Locativă Herăstrău în administrarea Oficiului de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic (R.A. Locato).
Aşadar, către R.A. Locato s-a transmis numai dreptul de administrare a imobilului.
Conform art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Bunurile care în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.
în speţă, imobilul în litigiu se află în patrimoniul municipiului Bucureşti - domeniul privat.
Ca atare, corect a fost citat în cauză în calitate de pârât Consiliul General al municipiului Bucureşti, acesta având calitate procesuală pasivă, motiv pentru care va fi respins recursul său.
Prin recursul declarat, pârâta R.A. Locato a formulat, în esenţă, următoarele critici:
- în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanţii sunt succesorii bunicii lor materne M.G.;
- instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind acceptarea tacită a moştenirii de către l.-G.P., mama reclamanţilor;
- în mod greşit s-a reţinut că autoarea G.M. era exceptată de la naţionalizare, imobilul fiind preluat de către stat în baza unui titlul valabil, iar în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995;
- instanţa nu a avut în vedere titlul în baza căruia R.A. Locato deţine imobilul în discuţie, respectiv Decretul-lege nr. 30/1990, H.G. nr. 15/ 1990 şiH.G. nr. 107/1992.
Recursul este nefondat.
Prima critică formulată nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Prin acordul de succesiune încheiat sub nr. 290/ 1974, autoarea reclamanţilor împreună cu soţul său au instituit reciproc, ca unic moştenitor, pe soţul supravieţuitor, iar la decesul acestuia moştenirea urma să revină fiicei lor l.-G.P. - mama reclamanţilor. Prin acelaşi act au fost desemnaţi ca moştenitori subsecvenţi R.-V.O. (E. prin căsătorie) şi T.-I.O. (T.-J.O.).
Din certificatul de moştenitor nr. 5 VI220/1998 rezultă că reclamanţii sunt moştenitorii mamei lor
l.-G.P., decedată la 25 septembrie 1997.
Coroborând acordul de succesiune şi certificatul de moştenitor menţionat cu actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei şi cu declaraţiile martorei
E.V., rezultă, fără putinţă de tăgadă, că reclamanţii sunt moştenitorii legali ai autoarei lor G.M., aşa încât, în mod just instanţa de apel a reţinut calitatea lor procesuală activă.
Susţinerea recurentei-pârâte că certificatul de moştenitor nr. 5 VI 220/1998, fiind eliberat de autorităţile germane, nu întruneşte cerinţele Legii nr. 105/1992 este neîntemeiată, întrucât acest certificat, fiind un act notarial, se supune prevederilor O.G. nr. 66/1999 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale.')
Cum articolul 1 al acestei Convenţii prevede între altele, ca acte oficiale, şi actele notariale (art. 1 lit. „c”) rezultă că, în acest caz, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 105/1992.
în raport de cele arătate mai sus, nici susţinerea recurentei-pârâte că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că a fost învestită cu un capăt de cerere privind acceptarea tacită a succesiunii, nu poate fi primită, întrucât acest aspect a fost analizat în contextul stabilirii calităţii procesuale active a reclamanţilor, respectiv a faptului că aceştia sunt succesorii bunicii lor materne, proprietara imobilului.
Referitor la cea de-a treia critică, şi aceasta este neîntemeiată.
Instanţa de apel a făcut o justă interpretare a prevederilor legale apreciind că autoarea reclamanţilor cât şi soţul acesteia se încadrau în categoriile exceptate de la naţionalizare.
Din probele administrate în cauză, rezultă că autoarea reclamanţilor, M.G., era casnică, iar soţul acesteia, M.V., era avocat.
Statutul de casnică al autoarei reclamanţilor nu-i conferea acesteia apartenenţa la o anumită clasă socială pentru a-i fi fost aplicabile dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, care se referea la naţionalizarea imobilelor clădite în scop de exploatare.
Potrivit dispoziţiilor art. V din Decretul nr. 92/ 1950 „imobilele proprietatea soţului, soţiei sau copiilor minori se consideră ca aparţinând unui singur proprietar în ce priveşte aplicaţiunea prezentului decret”.
Conform art. II din Decretul nr. 92/1950, „nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu pot fi naţionalizate imobilele clădite proprietatea muncitorilor şi a pensionarilor proveniţi din muncitori, precum şi a funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi a celorlalţi pensionari, provenite din muncă”.
în cauză, dovedindu-se că imobilul în litigiu nu a fost cumpărat în scop de exploatare, iar autoarea reclamanţilor ca şi soţul său erau exceptaţi de la naţionalizare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că dispoziţiile art. 1 din decretul menţionat nu-i erau aplicabile acesteia.
încălcarea dispoziţiilor legale amintite, respectiv ale art. II din Decretul nr. 92/1950, dă caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare, iar în aceste condiţii titlul statului nu poate fi considerat valabil.
Pe de altă parte, este de reţinut că articolul I din Decretul nr. 92/1950 era contrar prevederilor constituţiei în vigoare la acea dată (art. 8), Codului civil român (art. 480-481), precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară.
Este neîntemeiat şi ultimul motiv de recurs, întrucât actele normative invocate de R.A. Locato în apărare nu sunt relevante în cauză, în raport de împrejurarea că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
Prin recursul său, pârâtul Ministerul Finanţelor invocă următoarele motive:
- instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, în speţă titlul statului fiind valabil potrivit H.G. nr. 20/1996, iar imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995;
- în mod eronat s-a reţinut că reclamanţii au calitate procesuală activă şi că defuncta G.M. făcea parte din categoriile sociale exceptate de la naţionalizare;
- în mod greşit s-a dispus trimiterea cauzei la tribunal pentru soluţionarea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie.
Recursul este nefondat.
Astfel, chiar dacă H.G. nr. 20/1996 (modificată prin H.G. nr. 11/1997)"> face o enumerare a actelor normative în baza cărora preluarea de către stat a imobilelor cu destinaţia de locuinţe s-a făcut cu titlu, aceasta nu înlătură competenţa instanţelor de a verifica, în raport de situaţia concretă, dacă titlul statului este valabil sau nu.
De altfel, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.
Cum, în speţă, astfel cum s-a mai arătat, titlul statului nu este valabil, nu se poate susţine că imobilul în litigiu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 112/1995, iar primul motiv de recurs este neîntemeiat.
Şi cea de a doua critică este neîntemeiată, pentru considerentele expuse în cazul recursului declarat de R.A. Locato.
Corect instanţa de apel a dispus trimiterea cauzei la tribunal pentru soluţionarea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie, formulate de R.A. Locato, în condiţiile în care prima instanţă nu s-a pronunţat pe fond asupra acestora.
Pentru aceste considerente, recursurile declarate de pârâţii municipiului Bucureşti prin Primarul General, R.A. Locato Bucureşti şi Ministerul Finanţelor vor fi respinse ca nefondate, iar în temeiul art. 267 C. pr. civ. se va lua act de retragerea recursului declarat de reclamanţii O.T.-J şi E.R.-V.
| ← REVIZUIRE. CONDIŢIA CA HOTĂRÂREA ATACATA SA FI REZOLVAT... | REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT ÎN BAZA DECRETULUI NR. 223/1974.... → |
|---|
