REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT ÎN BAZA DECRETULUI NR. 223/1974. RECURS
| Comentarii |
|
NEADMINISTRAREA, LA INSTANŢELE DE FOND, A DOVEZILOR PRIVIND COMUNICAREA DECIZIEI ADMINISTRATIVE DE PRELUARE ŞI NEEXAMINAREA MOTIVELOR PĂRĂSIRII ŢĂRII DE CĂTRE PROPRIETARUL DEPOSEDAT. CONSECINŢE
Conform art. 314 din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.
în speţă, împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite, ceea ce impune casarea hotărârilor pronunţate de instanţa de apel şi de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la această din urmă instanţă.
Nu există dovada comunicării deciziei de preluare a imobilului conform Decretului nr. 223/1974, către reclamanţi; nu s-a analizat de către instanţă data la care a fost preluată de către stat cota-parte de proprietate din imobil ce aparţine reclamantului M.P.; emiterea şi comunicarea deciziei de preluare a proprietăţii lui M.P în raport de data intrării în vigoare a Decretului nr. 223/1974, respectiv 6 decembrie 1974; condiţiile şi motivele pentru care reclamanta M.G. a părăsit România.
(Secţia civilă, decizia nr. 4488 din 22 noiembrie 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 8 mai 1999, reclamanţii: M.G. şi M.P. au chemat în judecată pe pârâtul C.G.M.B. solicitând ca instanţa, în contradictoriu cu acesta şi cu pârâta I.E. (fila 49 dosar nr. 5575/1998) şi în
baza probelor ce se vor administra, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 619 din 22.04.1976 prin care fostul C.P.M.B. a dispus, în baza Decretului nr. 223/1974, trecerea în proprietatea statului, fără plata vreunei despăgubiri, a apartamentului nr. 40 situat în A.S. nr. 2, bloc A.2, sc. C, etaj 3, sector 6 Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, aceştia să fie obligaţi să le
lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul respectiv.
în motivarea acţiunii, reclamantul M.P. a arătat că la data de 17 mai 1974 a plecat în Germania pentru a-şi vizita mama şi fraţii, unde a şi rămas în scopul reîntregirii familiei, iar în luna mai 1976 a plecat şi soţia sa, reclamanta M.G.
Reclamanţii au arătat şi s-au apărat în mod constant că decizia de trecere în proprietatea statului a apartamentului revendicat nu le-a fost niciodată comunicată, aşa cum cereau prevederile art. 4 din Decretul nr. 223/1974, aşa încât, transferul dreptului de proprietate pe baza unui act administrativ necomunicat echivalează cu o deposedare abuzivă şi în aceste condiţii transferul de proprietate la stat nu a operat.
Reclamanţii au mai susţinut că Decretul nr. 223/ 1974 era însă şi contrar legii din chiar momentul emiterii sale deoarece el contravenea prevederilor art. 481 C. civ. şi prevederilor Constituţiei în vigoare la acea dată şi întrucât era un act normativ discriminator, nedrept, ce a adus grave prejudicii materiale şi morale poporului român, a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, măsură cu scop reparatoriu.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.
Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2483 din 8.06.1999 a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti în baza art. 2 pct. 1 lit. b din C. pr. civ.
Investit astfel cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti - Secţia a lll-a civilă - prin sentinţa nr. 1086 din 30.09.1999, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut şi a motivat, în esenţă, că statul deţine imobilul în litigiu în baza unui titlu valabil, respectiv Decretul nr. 223/1974, aplicabil la data emiterii deciziei de trecere în proprietatea statului; că necomunicarea deciziei administrative nu conduce la nulitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a bunului şi că, la plecarea din România în anul 1974 reclamanţii şi-au asumat riscul de a-şi pierde proprietatea asupra apartamentului în condiţiile unei legi speciale. în atare situaţie - a considerat instanţa de fond - nu sunt aplicabile cerinţele art. 480 C. civ., dar sunt aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă care, prin decizia nr. 135 din 17.03.2000 a respins ca nefondat recursul reclamanţilor.
în contra acestei din urmă hotărâri, reclamanţii au declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 11 şi art. 304 pct. 9 din
C. pr. civ.
I. Prin primul motiv de recurs vizând netemeinicia hotărârii instanţei de fond, confirmată de instanţa de apel, se susţine că în cauză nu s-au administrat toate probele privind condiţiile preluării apartamentului de către stat.
Astfel, la dosar nu există dovada comunicării deciziei de preluare a imobilului conform Decretului nr. 223/1974 către ei, reclamanţii, şi nici dovezi din care să rezulte la ce dată s-a aplicat Decretul nr. 223/1974 faţă de reclamantul M.P., intrat în vigoare în decembrie 1974, faţă de împrejurarea că el a plecat din România la 17 mai 1974 (înainte de intrarea în vigoare a menţionatului decret).
De asemenea, nu există la dosar dovezi din care să rezulte împrejurările în care reclamanta M.G. a fost nevoită să părăsească România, în anul 1976, pentru reîntregirea familiei, în condiţiile în care, în anul 1974, statul român a ratificat Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în raport de care şi-a exercitat drepturi vizând familia sa şi care îi garantau protecţia asumată pe plan internaţional dreptul de proprietate.
Drept urmare, neclarificarea acestor împrejurări a permis reţinerea de către instanţe a unei situaţii de fapt privind constituirea dreptului statului necorespunzătoare adevărului.
II. Prin cel de al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., se susţine că au fost greşit aplicate dispoziţiile legale incidente în cauză, stabilindu-se greşit că s-ar fi constituit în favoarea statului un titlu legal de proprietate.
Se susţine astfel că, într-adevăr, decizia administrativă nr. 619 din 22.04.1976 emisă de fostul C.E. al fostului C.P.B., în conformitate cu prevederile art. 4 din Decretul nr. 223/6 decembrie 1974 are un caracter constitutiv de drepturi, bunul trecând în proprietatea statului numai prin decizia emisă, iar nu prin efectul legii. Având, însă, acest caracter constitutiv de drepturi, trebuie avute în
vedere efectele juridice produse de aceasta în raport de împrejurarea necomunicării către partea interesată, respectiv proprietarii.
Pentru a produce efecte juridice nu este suficientă manifestarea unilaterală de voinţă, ci şi îndeplinirea formalităţii privind comunicarea deciziei administrative, caracterul esenţial al formei procedurale a comunicării actului administrativ fiind relevat de faptul că pe această bază cel interesat poate să-şi exercite drepturile în privinţa căilor de atac.
Obligaţia comunicării era prevăzută în art. 4 alineatul 2 din Decretul nr. 223/1974.
în cauză nu s-a făcut dovada comunicării deciziei, aşa încât, efectele juridice ale acesteia nu s-au produs şi deci, nici transferul dreptului de proprietate de la reclamanţi la stat nu a operat.
Ca atare, susţin reclamanţii-recurenţi, cum transferul dreptului de proprietate pe baza unui act administrativ necomunicat echivalează cu o deposedare de fapt care a avut loc abuziv, reţinerea instanţelor că necomunicarea deciziei ar produce totuşi efecte translative de proprietate şi că ar fi aplicabile prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, este greşită.
în final, reclamanţii-recurenţi mai susţin că dreptul de a cumpăra locuinţa nu există în favoarea pârâtei I.E. care a dobândit bunul imobiliar de la un neproprietar, încunoştiinţat legal să nu înstrăineze bunul proprietatea lor (adresa nr. 1595/15.08.1996 a S.C. O. S.A.).
Recursul urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Conform art. 314 din C. pr. civ., Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.
în speţă, împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite, ceea ce impune casarea hotărârilor pronunţate de instanţa de apel şi de fond şi trimiterea
cauzei spre rejudecare la această din urmă instanţă.
Reclamanţii M.P. şi M.G. au investit instanţa judecătorească cu acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., a apartamentului nr. 40 situat în A. S. nr. 2, bloc. A.2, sc. C, et. 3, sector 6 Bucureşti - trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 619 din 22.04.1976 emisă de fostul C.P.M.B. în baza Decretului nr. 223/ 6 decembrie 1974, ce nu le-a fost comunicată, şi anularea acestei decizii.
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar se constată că în cauză nu s-au analizat şi nu s-au administrat toate probele privind condiţiile preluării bunului de către stat, nu au fost stabilite toate împrejurările de fapt esenţiale pentru examinarea şi rezolvarea justă a cererii.
Astfel, nu există dovada comunicării deciziei de preluare a imobilului conform Decretului nr. 223/ 1974, către reclamanţi; nu s-a analizat de către instanţe data la care a fost preluată de către stat cota-parte de proprietate din imobil ce aparţine reclamantului M.P.; emiterea şi comunicarea deciziei de preluare a proprietăţii lui M.P. în raport de data intrării în vigoare a Decretului nr. 223/1974, respectiv 6 decembrie 1974; condiţiile şi motivele pentru care reclamanta M.G. a părăsit România.
De aceea, neclarificarea acestor împrejurări de fapt şi reţinerea greşită a unor împrejurări de fapt declarate ca stabilite prin ignorarea conţinutului probelor existente la dosar echivalează cu greşita soluţionare pe fond a cererii, ceea ce, aşa cum s-a arătat, impune casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare.
Cu prilejul rejudecării instanţa de trimitere va analiza ca mijloc de apărare susţinerea recurenţilor în sensul că s-a stabilit greşit că s-ar fi constituit în favoarea statului şi a pârâtei I.E. un titlu legal de proprietate (motivul 2 de recurs).
| ← REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT ÎN BAZA DECRETULUI NR. 92/1950. | REVENDICARE. DIZOLVAREA ABUZIVĂ A PERSOANEI JURIDICE DEPOSEDATE... → |
|---|
