REVENDICARE. DIZOLVAREA ABUZIVĂ A PERSOANEI JURIDICE DEPOSEDATE DE IMOBIL.
| Comentarii |
|
CONSECINŢELE ANULĂRII ACTULUI ADMINISTRATIV PRIN CARE S-A DISPUS DIZOLVAREA. IRELEVANŢA, SUB ASPECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE, A ÎMBUNĂTĂŢIRILOR ADUSE IMOBILULUI. NULITATEA ABSOLUTĂ A ÎNSTRĂINĂRII IMOBILULUI PRIN VÂNZARE LA LICITAŢIE ORGANIZATĂ ÎN BAZA H.G. NR. 634/1991. CONIVENŢA FRAUDULOASĂ ÎNTRE VÂNZĂTOR ŞI TERŢUL ACHIZITOR. RAPORTUL DINTRE ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE ŞI PROCEDURA SPECIALĂ PREVĂZUTĂ PENTRU CONTESTAREA REZULTATULUI LICITAŢIEI
Cu privire la pretinsa lipsă a calităţii procesuale active a reclamantei, astfel cum corect au reţinut atât instanţa de fond, cât şi cea de apel pe baza probelor
administrate, decizia Consiliului de Miniştri nr. 837/1948, de dizolvare a asociaţiei C.A.R. şi de preluare a bunurilor acesteia, a fost înlăturată ca nelegală şi abuzivă prin sentinţa civilă nr. 4886/01.07.1994 a Judecătoriei sectorului 5, definitivă şi irevocabilă.
Această hotărâre judecătorească este prezumată că exprimă adevărul; ea este opozabilă erga omnes şi de aceea continuitatea personalităţii juridice a intimatei nu mai poate fi contestată chiar dacă în sens strict formal reclamanta apare înregistrată ca persoană juridică din anul 1990.
Astfel fiind, şi întrucât decizia nr. 837/04.06.1948 a fost declarată nulă absolut, iar în art. II cuprindea şi dispoziţii privind patrimoniul asociaţiilor dizolvate, rezultă că reclamanta şi-a conservat dreptul de proprietate asupra patrimoniului pe care îl avea apărând ca succesoare în drepturi a C.A.R.
Faptul că aceste construcţii au suferit de-a lungul anilor modiFicări şi amenajări executate în scopul mai bunei exploatări comerciale a acestora nu conduce la concluzia că în realitate bunurile ce au aparţinut C.A.R. nu armai exista.
S-a dovedit chiar că, prin reprezentanţii săi, reclamanta a atenţionat pe participanţii la licitaţia prealabilă vânzării (8 aprilie 1993) că emite drepturi asupra bunurilor puse în vânzare, în calitate de proprietar. (...) Coroborând aceste elemente probatorii, corect instanţele au constatat conivenţa frauduloasă, cauză de nulitate absolută, ce poate fi invocată şi de un terţ faţă de contract.
Faptul că reclamanta - persoană juridică de drept privat, ce se pretindea proprietară a bunurilor vândute, nu a contestat rezultatul licitaţiei potrivit procedurii speciale prevăzute de H. G. nr. 634/1991 nu îi răpeşte acesteia dreptul de a se adresa justiţiei cu o acţiune de drept comun, cum este cea de faţă.
(Secţia civilă, decizia nr. 3425 din 18 octombrie 2000)
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Pe rolul Judecătoriei Câmpina s-a înregistrat la 31 mai 1995 acţiunea prin care reclamanta C.A.R. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. S.A. B. şi
B.M., solicitând ca în contradictoriu cu acestea, instanţa să constate nulitatea absolută a licitaţiei în urma căreia prima pârâtă a vândut celei de-a doua imobilul din Buşteni, str. M. nr. 20, C.A. şi refugiul
C. şi să se constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în discuţie. Ulterior acţiunea a fost precizată, în sensul că se revendică imobilele în baza art. 480 C. civ., menţinându-se cererea de constatare a nulităţii absolute a licitaţiei.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilele revendicate sunt proprietatea sa,
dobândite în anul 1937 prin contract de vânza-re-cumpărare a imobilului, teren pe care s-a edificat C.A. din Buşteni şi Refugiul metalic C., în anul 1938.
S-a susţinut că printr-o decizie abuzivă a autorităţilor comuniste din anul 1948 a fost dizolvată asociaţia C.A.R., iar patrimoniul său a fost preluat de stat.
Măsura dizolvării asociaţiei a fost înlăturată prin sentinţa civilă nr. 4886/1.07.1994 a Judecătoriei sectorului 5, irevocabilă prin decizia civilă nr. 170/ 15.02.1995 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărâri prin care s-a constatat nulitatea absolută a deciziei Consiliului de Miniştri nr. 837/1948, de dizolvare a C.A.R.
Ca urmare, reclamanta a introdus acţiunea de faţă, prin care solicită retrocedarea bunurilor a căror proprietară pretinde că este şi care se găsesc în
posesia pârâtei B.M., dobândite prin cumpărare de la pârâta S.C. C. S.A. B.
Reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a licitaţiei şi a contractului de vânzare-cumpărare subsecvent, pentru cauză ilicită.
în dovedirea acţiunii, s-au depus la dosar mai multe înscrisuri, între altele: hotărârile judecătoreşti invocate, copia contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 38774/30 oct. 1937, copia autorizaţiei de construire din 12 august 1938, copiile unor notificări adresate începând cu 8 aprilie 1993 pârâtei S.C. C. S.A. B., decizia nr. 837/1948 prin care au fost dizolvate, pentru interese superioare de stat, fără arătare de motive, mai multe asociaţii, printre care şi C.A.R.
Judecarea cauzei s-a strămutat, în urma încheierii din 23 aprilie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia civilă, la Judecătoria Buftea.
Prin întâmpinare, pârâta S.C. C. S.A. a susţinut că se consideră proprietara imobilelor revendicate, pe care, cu respectarea legislaţiei speciale în vigoare, le-a vândut la licitaţie, cumpărătorfiind B.M., care anterior le folosise ca locator al gestiunii.
S-a mai precizat că obiect al vânzării l-au constituit numai imobilele construcţii (ce ulterior au fost îmbunătăţite şi modernizate de cumpărătoare), terenul rămânând proprietatea vânzătoarei.
Pe baza expertizei extrajudiciare şi a susţinerilor pârâţilor, Judecătoria Buftea şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
în faţa acestei instanţe (f. 33), reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că revendică şi suprafaţa de teren de 451 mp, aferentă construcţiilor înstrăinate prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 231/18.03.1994, a cărui nulitate solicită a se constata.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta B.M. a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, care, înfiinţată în anul 1990, nu ar fi succesoarea în drepturi a fostului proprietar al imobilelor revendicate, asociaţia C.A.R., desfiinţată în 1948.
în cauză, la propunerea părţilor s-au administrat: proba cu înscrisuri, interogatorii, expertiză tehnică imobiliară.
Pe baza acestor probe, prin sentinţa civilă nr. 809/24 iunie 1999 Tribunalul Bucureşti, Secţia a lll-a civilă a admis acţiunea precizată, a obligat pe pârâte
să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 455 mp teren situat în Buşteni, str. M. nr. 20, căminul A., edificat pe acesta şi Refugiul C.
S-a constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat între cele două pârâte la 18 martie 1994 şi au fost obligate acestea la cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut mai întâi calitatea procesuală activă a reclamantei ca succesoare în drepturi a asociaţiei C.A.R., desfiinţată abuziv în anul 1948, măsură îndreptată prin sentinţa civilă nr. 4886/1.07.1994 a Judecătoriei sectorului 5, definitivă şi irevocabilă. S-a reţinut de asemenea calitatea de proprietar a reclamantei asupra bunurilor revendicate şi, constatându-se că s-au găsit fără temei în posesia pârâtei S.C. C. S.A., ce nu le putea înstrăina, s-a declarat nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta B.M., ulterior, în ciuda avertismentelor adresate de reclamantă.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele pârâte, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că nu au fost luate în considerare apărările formulate şi probele administrate la cererea lor, constând în: lipsa de interes a reclamantei, care nu ar avea calitate procesuală activă, lipsa relei-credinţe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în fine, faptul că prin îmbunătăţirile aduse de-a lungul timpului, valoarea iniţială a bunului reprezintă numai 36,20% din valoarea lui actuală.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 232/27 aprilie 2000 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâte.
în motivarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a răspuns fiecărui motiv invocat, atât asupra excepţiilor ridicate, cât şi pe fond, considerând că toate criticile sunt nefondate. Astfel, s-a reţinut că modernizările şi extinderile aduse imobilului Căminul
A., evidenţiate prin expertiză, nu pot conduce la concluzia transformării acestuia în unul cu totul nou în raport cu proprietatea reclamantei.
S-a constatat de asemenea că e legală aprecierea tribunalului cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei şi la existenţa motivelor de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două pârâte, hotărârea fiind pronunţată cu respectarea garanţiilor procesuale recunoscute părţilor.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele.
S.C. C. S.A. B. a exercitat tardiv această cale de atac, pe care nici nu a motivat-o.
Potrivit art. 301 teza întâi din C. pr. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii ce se atacă. în speţă, faţă de 15 mai 2000 - data comunicării dispozitivului deciziei curţii de apel - şi 15 iunie 2000 - data introducerii declaraţiei de recurs, se constată că au trecut mai mult de 15 zile, astfel că recursul este tardiv. Acesta este de altfel nul întrucât recurenta S.C. C. nu l-a motivat, astfel cum prevede art. 303 C. pr. civ. De aceea, conform art. 306 alin. 1 C. pr. civ., recursul acestei pârâte se va constata nul.
Recursul declarat de pârâta B.M. a fost introdus în termen.
în primul motiv de recurs, pârâta a invocat necompetenţa materială a instanţei civile - la fond şi în apel - care ar aparţine instanţei comerciale, iar nu celei civile. S-a invocat în susţinerea acestui motiv, întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. pr. civ., că întrucât vânzarea-cumpărarea la licitaţie publică săvârşită în speţă este faptă de comerţ pentru vânzător, toţi contractanţii sunt supuşi, conform art. 56 C. com., legii comerciale.
Pe fond, se consideră că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, constând mai întâi în respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar în al doilea rând, neobservarea lipsei titlului de proprietate al reclamantei privind bunurile revendicate.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 10 şi 11 C. pr. civ., este criticată decizia Curţii de Apel care ar fi înlăturat în mod nemotivat una din probele administrate, respectiv expertiza tehnică ce evidenţia numeroase extinderi, amenajări, ce au majorat în mod însemnat valoarea iniţială a imobilului.
Prin ultimul motiv de recurs, ce vizează soluţionarea capătului de cerere privind nulitatea licitaţiei şi a contractului de vânzare-cumpărare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, prin interpretarea legislaţiei speciale în materie de licitaţii, arătând în plus că nu s-a dovedit reaua credinţă la încheierea contractului, împrejurare ce a dorit s-o probeze cu martori, care nu au fost însă audiaţi.
Recursul nu este fondat, motiv pentru care Curtea îl va respinge, pe baza considerentelor ce se vor prezenta în cele ce urmează.
Cu privire la primul motiv de recurs, formulat ca excepţie procedurală, vizând necompetenţa instanţei civile de soluţionare a litigiului.
Se impune mai întâi precizarea că acest motiv nu a fost formulat până în prezent în faţa nici uneia dintre instanţele civile pe rolul cărora cauza s-a aflat.
Cu toate acestea, Curtea urmează a examina motivul invocat direct în recurs, faţă de caracterul imperativ al normelor ce reglementează competenţa materială.
Delimitarea competenţei între instanţa civilă şi instanţa comercială se face în raport cu calificarea raportului juridic dedus judecăţii.
în speţă, potrivit art. 112 pct. 3 C. pr. civ., reclamanta a investit instanţa cu o acţiune în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare fiind încadrat în drept în art. 948 C. civ.
Prin urmare, în raport cu obiectul cererii reclamantului, competenţa aparţine instanţei civile, iar nu celei comerciale. împrejurarea că unul dintre pârâţi este comerciant nu este de natură să conducă la o altă concluzie, după cum nici denumirea contractului încheiat între pârâţi (vânzare-cumpărare de active) nu are influenţă asupra calificării civile a acestuia, fiind dovedit că obiectul principal al contractului l-au reprezentat tocmai bunurile imobile în litigiu.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat, sub nici unul dintre aspectele invocate.
Cu privire la pretinsa lipsă a calităţii procesuale active a reclamantei: astfel, cum corect au reţinut atât instanţa de fond, cât şi cea de apel pe baza probelor administrate, decizia C.M. nr. 837/1948, de dizolvare a Asociaţiei C.A.R. şi de preluare a bunurilor acesteia, a fost înlăturată ca nelegală şi abuzivă prin sentinţa civilă nr. 4886/1.07.1994 a Judecătoriei sectorului 5, definitivă şi irevocabilă.
Această hotărâre judecătorească este prezumată că exprimă adevărul ea este opozabilă erga omnesşi de aceea, continuitatea personalităţii juridice a intimatei nu mai poate fi contestată chiar dacă în sens strict formal, reclamanta apare înregistrată ca persoană juridică din anul 1990.
Astfel fiind, şi întrucât decizia nr. 837/4.06.1948 a fost declarată nulă absolut, iar în art. II cuprindea şi dispoziţii privind patrimoniul asociaţiilor dizolvate, rezultă că reclamanta şi-a conservat dreptul de proprietate asura patrimoniului pe care îl avea apărând ca succesoare în drepturi a C.A.R.
Susţinerea că reclamanta nu ar avea titlu de proprietate asupra bunurilor revendicate este infirmată de probele administrate în cauză, care au fost examinate şi corect interpretate.
Astfel, este necontestat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, din 30 octombrie 1937, C.A.R. a devenit proprietar al terenului în suprafaţă de 451 mp. pe care în anul 1938 a ridicat construcţia cunoscută sub numele Căminul A.B., având parter, subsol, etaj şi pod mansardat. Tot C.A.R. a edificat în anul 1938 şi construcţia metalică în suprafaţă de 16 mp, cunoscută sub numele Refugiul C., pe un teren proprietate de stat, pentru uzul alpiniştilor.
Faptul că aceste construcţii au avut de suferit de-a lungul anilor modificări şi amenajări, executate în scopul mai bunei exploatări comerciale a acestora, nu conduce la concluzia că în realitate bunurile ce au aparţinut C.A.R. nu ar mai exista, cum se susţine prin cel de-al treilea motiv de recurs.
Expertiza efectuată în cauză, completată în urma obiecţiunilor formulate de părţi, a evidenţiat existenţa îmbunătăţirilor şi modernizărilor, dar astfel cum corect a apreciat şi Curtea de Apel, acestea nu au fost de natură a modifica structural parametrii tehnico-funcţionali ai construcţiei. Contravaloarea acestora poate constitui ulterior obiect al desocotirii între părţi, iar în lipsa unei cereri reconvenţionale în prezentul litigiu, instanţele nu au avut a se pronunţa asupra unor asemenea pretenţii.
Nici ultimul motiv de recurs nu este fondat.
Făcând aplicarea regulilor generale privind validitatea actelor juridice, consacrate în art. 948 din C. civ., instanţele au ajuns în mod temeinic la concluzia că vânzarea-cumpărarea încheiată între cele două pârâte la 18 martie 1994 este nulă
absolut pentru cauză ilicită. Astfel cum rezultă din probele cu înscrisuri şi din interogatoriile luate reciproc părţilor (f. 40 dosar introductiv, f. 114,207, 222, 224 dosar nr. 1237/1997 al Tribunalului Bucureşti), reclamanta, prin petiţiile adresate, a sesizat autorităţile în turism, inclusiv pe pârâta S.C. C. S.A. asupra revendicărilor sale.
S-a dovedit chiar că prin reprezentanţii săi, reclamanta a atenţionat pe participanţii la licitaţia prealabilă vânzării (8 aprilie 1993) că emite drepturi asupra bunurilor puse în vânzare, în calitate de proprietar. Chiar dacă un litigiu având ca obiect revendicarea acelor bunuri nu era încă pe rol, numeroasele notificări lato sensu adresate de reclamantă ambilor pârâţi, pe care aceştia le-au ignorat, au condus la concluzia înlăturării prezumpţiei de bună-credinţă la încheierea contractului. Coroborând aceste elemente probatorii, corect instanţele au constatat conivenţa frauduloasă, cauză de nulitate absolută ce poate fi invocată şi de un terţ faţă de contract, astfel cum este reclamanta.
Cu privire la greşita aplicare a legislaţiei speciale în materie de licitaţii, invocată de recurenta B.M. Este de observat că, astfel cum anterior s-a menţionat, cadrul procesual cu care instanţele au fost investite a fost cel civil, general, privind validitatea oricăror acte juridice. Hotărârile de guvern invocate în apărare, privind procedura organizării licitaţiilor publice, şi la care instanţele s-au referit în mod subsidiar în motivarea soluţiilor pronunţate, nu au faţă de obiectul acţiunii decât o incidenţă redusă. Faptul că reclamanta - persoană juridică de drept privat, ce se pretindea proprietară a bunurilor vândute, nu a contestat rezultatul licitaţiei potrivit procedurii speciale prevăzute de H.G. nr. 634/1991 '> nu îi răpeşte acesteia dreptul de a se adresa justiţiei cu o acţiune de drept comun, cum este cea de faţă.
In ultimul motiv de recurs pârâta a reiterat critica din apel privind neadministrarea probei cu martori pentru dovedirea bunei sale credinţe. Curtea de
’> N.R. Este vorba de H.G. nr. 634/1991 pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea de active ale societăţilor comerciale cu capital de stat, publicată în M. Of. nr. 193 din 26 septembrie 1991. Potrivit pct. 19 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a licitaţiilor pentru vânzarea de active, cuprins în Anexa nr. 4 a hotărârii, participanţii la licitaţie pot formula, în termen de 24 de ore de la încheierea şedinţei de licitaţie, contestaţii cu privire la respectarea dispoziţiilor legale referitoare la organizarea şi desfăşurarea licitaţiei, iar consiliul de administraţie al societăţii comerciale deţinătoare a activului este obligat să le soluţioneze în termen de 5 zile.
Apel Bucureşti a respins cererea de audiere a martorilor în apel, reţinând pe de o parte că martorii propuşi nu s-au prezentat la mai multe termene în faţa Tribunalului, deşi au fost citaţi, iar pe de altă parte, că administrarea acestei probe nu mai era pertinentă şi concludentă în raport cu obiectul pricinii şi ansamblul probelor administrate: înscrisuri, interogatorii, expertiză. întrucât măsura înlăturării unei probe, dacă este temeinic motivată, scapă controlului instanţei de recurs, iar în plus, acest motiv nu a fost încadrat de recurentă în art. 304
pct. 10 C. pr. civ. pentru a atrage analiza caracterului său hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, Curtea îl constată nefondat.
Faţă de considerentele anterior expuse, văzând că nici unul dintre motivele invocate nu este întemeiat şi văzând că nu sunt motive de ordine publică care să fie analizate din oficiu, după punerea în dezbaterea părţilor, conform art. 306 alin. 2 C. pr. civ., Curtea urmează să constate nul recursul pârâtei S.C. C. S.A. şi să respingă ca nefondat recursul pârâtei B.M.
| ← REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT ÎN BAZA DECRETULUI NR. 223/1974.... | RECURS. PROMOVAREA CAII DE ATAC DE CĂTRE INTERVENIENTUL... → |
|---|
