CSJ. Decizia nr. 1003/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1003DOSAR NR.2661/2002
Şedinţa publică din 13 martie 200.
La data de 26 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanţii F.L.şi F.C.împotriva deciziei nr.90/A din 20 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 26 februarie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 13 martie 2003.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 9 aprilie 2001 F.L.şi F.C.Florin în calitate de descendenţi ai autorului F.I.D.au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat, conform art.504 şi urm.din C.proc.pen., la repararea pagubelor suferite de tatăl lor cât şi de ei înşişi, respectiv mama lor F.F.decedată şi fratele lor F.D. decedat, urmare arestării în anul 1958 şi apoi a condamnării pe nedrept prin sentinţa penală nr.1220/05.12.1958 de către Tribunalul Militar Bucureşti, a autorului F.I.D., la 9 ani închisoare, interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală a averii pentru comiterea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută şi pedepsită de art.209 pct.2 lit.a din C.pen.anterior.
Reclamanţii au învederat că la data arestării, tatăl lor avea vârsta de61 ani, era pensionar menţinut în muncă la tipografia armatei şi că a decedat în anul 1970 urmare regimului sălbatic la care a fost supus în închisoarea Aiud.
Ulterior, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, prin Decizia nr.2943/07.07.1999 a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr.1220/05.12.1958 a Tribunalului Militar Bucureşti şi deciziei penale nr.17/09.01.1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară – Colegiul de recurs – şi în baza art.11 pct.2 lit.a din C.proc.pen. coroborat cu art.10 alin.1lit.d din acelaşi cod, autorul F.D.a fost achitat pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art.209 lit.a din C.pen.anterior. A fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii.
În raport de această decizie reclamanţii au formulat următoarele pretenţii:
- în ceea ce-l priveşte pe autorul F.D.arestat în septembrie 1958 şi pus în libertate în octombrie 1963, restituirea sumelor cuvenite cu titlu de pensie de care a fost lipsit timp de 60 de luni cât s-a aflat în detenţie, sume de bani ce urmau a fi actualizate în raport de indicele de inflaţie şi care au fost estimate la 300 milioane lei; de asemenea au pretins şi drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit dacă nu ar fi fost arestat pe nedrept avându-se în vedere că la data arestării era încadrat în muncă, drepturi actualizate şi estimate la suma de 300 milioane lei; au mai cerut ca daune morale suma de 500 milioane lei;
- în ceea ce o priveşte pe mama reclamanţilor, F.F., decedată în 1970, în calitate de soţie a autorului F.D., reclamanţii au susţinut că i-a fost confiscată proprietatea compusă din casă şi teren, iar construcţia demolată în anul 1960. Datorită statutului de deţinut politic al soţului ei nu i-a fost repartizată o locuinţă proprietate de stat ci a fost obligată să se mute împreună cu cei trei fii ai săi, într-o construcţie proprietate privată formată dintr-o singură încăpere şi fără utilităţi dar pentru care trebuia să achite o chirie mult peste posibilităţi.
Pentru suferinţele la care a fost supusă reclamanţii au apreciat că se cuveneau daune materiale şi morale actualizate de 200 milioane lei;
- referitor la F.D., unul din cei trei fii ai autorului, reclamanţii au pretins daune materiale de 200 milioane lei reprezentând drepturile salariale de care a fost lipsit timp de 8 luni, urmare arestării tatălui său.
Reclamanţii au mai invederat că în ceea ce-l priveşte pe F.C.F., acesta revenind din armată după satisfacerea serviciului militar nu a mai fost primit la vechiul loc de muncă fiind nevoit să-şi schimbe calificarea, iar F.L.pentru a i se pierde urma a trebuit să părăsească Timişoara în anul 1959 deplasându-se pentru a lucra în municipiul Constanţa.
În consecinţă reclamanţii au pretins ca daune morale şi materiale, în total suma de 1.500.000.000 lei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr.1485/04.10.2001, a respins acţiunea ca tardiv formulată cu motivarea că potrivit art.505 C.proc.pen. cererea pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept poate fi pornită de către persoana îndreptăţită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.
În speţă, reclamanţii au introdus acţiunea la 09.04.2001 iar Decizia nr.2943/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia Penală, prin care autorul F.D.a fost achitat a fost pronunţată şi a rămas definitivă la 07.07.1999. Prin urmare, reclamanţii au promovat acţiunea mult peste termenul de 1 an prevăzut de art.505 C.proc.pen.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, prin Decizia nr.90 A/20.02.2002 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii F.L.şi F.C.F. împotriva sentinţei nr.1485/04.10.2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă reţinând că apelanţii-reclamanţi nu au probat existenţa vreunui motiv de repunere în termen, astfel că nu erau întrunite cerinţele art.103 C.proc.civ.S-a conchis că redactarea cu întârziere a deciziei nr.2943/07.07.1999 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia Penală, decizie definitivă, nu constituia un caz de forţă majoră de natură a împiedica reclamanţii să introducă acţiunea în justiţie în termenul de 1 an prevăzut de art.505 alin.2 C.proc.civ. Pe cale de consecinţă nu se putea invoca nici cauza de repunere în termen prevăzută de art.103 alin.2 C.proc.civ.
În contra acestei decizii au declarat recurs reclamanţii F.L.şi F.C.F. fără a invoca vreunul din motivele de casare prevăzute de art.304 C.proc.civ., dar susţinând în esenţă că redactarea cu întârziere (20 luni) a deciziei prin care autorul lor F.D.a fost achitat de infracţiunea ce i s-a reţinut în sarcină (uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art.209 pct.1 lit.a din C.pen.anterior) şi a fost ridicată măsura confiscării averii, constituia un motiv temeinic pentru repunerea lor în termenul de exercitare a acţiunii întemeiate pe art.504 C.proc.pen., conform art.103 din C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât legea obligă judecătorul să redacteze hotărârea într-un termen de 15 zile de la pronunţare.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art.103(1) C.proc.civ. neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Textul menţionat se ocupă de cea mai importantă sancţiune a termenelor procedurale decăderea care în materie procesuală exprimă, aşa cum deja s-a relevat, pierderea unui drept sau a unor facultăţi procesuale care nu au fost exercitate în termenul prevăzut de lege.
Pe de altă parte, este de observat că art.103 C.proc.civ. vizează în mod distinct exerciţiul căilor de atac, respectiv oricare alt act de procedură ce trebuie îndeplinit într-un anumit termen, termen ce are un caracter imperativ.
În speţă, instanţele au reţinut că reclamanţii nu şi-au exercitat în termenul defipt de lege (art.505 alin.2 C.proc.pen.) dreptul la acţiune în sens procesual, cu alte cuvinte nu au sesizat instanţa judecătorească în termenul statuat de lege, împrejurare pe care reclamanţii nu au negat-o, dar au invocat beneficiul repunerii în termen.
Or, conform art.103 C.proc.civ. decăderea este inoperantă „când legea dispune altfel", ceea ce însă nu este cazul în speţă şi când „partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei" să acţioneze în termenul legal. Această din urmă ipoteză vizează instituţia repunerii în termen dar în condiţii restrictive.
Astfel, pentru acordarea beneficiului repunerii în termen mai este necesar ca împrejurarea mai presus de voinţa părţii să intervină în interiorul termenului prevăzut de lege, iar conform art.103 (2) C.proc.civ. partea trebuie să indice motivele împiedicării în termen de 15 zile de la încetarea acestora şi actul de procedură să fie îndeplinit înăuntrul aceluiaşi termen. Cererea de repunere în termen are un caracter incident şi accesoriu faţă de cererea principală.
În speţă, reclamanţii nu au formulat prin acţiune o cerere de repunere în termen conform art.103 (2) C.proc.civ. însă au invocat beneficiul repunerii în termen, în apel, motivat de redactarea cu întârziere a deciziei penale prin care autorul lor a fost achitat.
Or, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond şi apel, termenul de 1 an prevăzut de art.505 alin.2 C.proc.pen. curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, care în speţă este data pronunţării deciziei nr.2943/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia Penală, respectiv 07.07.1999.
Întrucât acordarea despăgubirilor este condiţionată potrivit art.504 C.proc.pen., exclusiv de Decizia de achitarea celui ce fusese anterior condamnat definitiv, apare cu evidenţă că motivele pentru care instanţa ce a rejudecat cauza penală a ajuns la concluzia achitării, respectiv considerentele hotărârii penale, nu sunt necesare în vederea promovării acţiunii în despăgubiri.
Astfel fiind şi susţinerea recurenţilor că au depăşit termenul pentru promovarea acţiunii, dintr-un motiv mai presus de voinţa lor, respectiv redactarea cu întârziere a deciziei penale, nu poate fi primită şi prin urmare aceştia nu pot beneficia de instituţia repunerii în termen.
Pe de altă parte reclamanţii-recurenţi nu au îndeplinit nici cerinţele art.103 (2) C.proc.civ. întrucât nu au probat că au introdus cererea de chemare în judecată la 15 zile după data redactării deciziei penale menţionate.
Astfel fiind, recursul apare a fi nefondat.
Excentric motivelor de recurs, ar mai fi de semnalat şi faptul că în acord cu dispoziţiile art.505 pct.1 C.proc.pen. acţiunea în despăgubiri poate fi formulată după decesul persoanei îndreptăţite de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa, ori din chiar cuprinsul acţiunii rezultă că la data arestării şi respectiv condamnării tatălui lor reclamanţii erau majori şi nu se aflau în întreţinerea acestuia.
Faţă de cele ce preced, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii F.L.şi F.C.împotriva deciziei nr.90/A din 20 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1000/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1004/2002. Civil → |
|---|
