CSJ. Decizia nr. 1327/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1327Dosar nr. 1218/2002
Şedinţa publică din 1 aprilie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 16 aprilie 1999 pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea reclamantul D.I. a chemat în judecată pe pârâta T.L. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să o oblige pe pârâtă la plata contravalorii sumei de 6.970 mărci germane (calculată la cursul B.N.R., cu dobânzi, conform chitanţei încheiate şi cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii sale reclamantul arată că la solicitarea pârâtei, la data de 1 ianuarie 1999 a împrumutat-o pe aceasta cu suma de 3.520 DM cu termen de restituire 15 martie 1999, dată la care pârâta va achita şi dobânda de 10% lunar (adică pe perioada 1 ianuarie – 15 martie 1999), iar dacă nu va plăti până la această dată aceste sume, va achita câte 5% pe zi pentru fiecare zi de întârziere.
Pârâta a formulat o întâmpinare, cerere reconvenţională, arătând că acţiunea reclamantului urmează să fie admisă în parte pentru suma de 200 DM, restul datoriei de 1.800 DM fiind achitată la data de 30 martie 1999.
Mai arată pârâta că în realitate a împrumutat de la reclamant suma de 2.000 DM la data de 15 martie 1998 fără să se încheie nici un înscris, însă ulterior, la data de 3 ianuarie 1999 reclamantul a ameninţat-o şi a supus-o la violenţe psihice obligând-o să scrie şi să semneze o chitanţă cu clauze împovărătoare.
Solicită prin cererea reconvenţională ca instanţa să constate nulitatea absolută a chitanţei pe care a scris-o sub ameninţare şi supusă violenţelor psihice.
La data de 8 februarie 2000 reclamantul îşi majoreazăpretenţiile la suma de 27.976 DM echivalentă cu 251.784.000 lei.
Faţă de precizarea acţiunii, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 1621 din 29 februarie 2000 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în baza art. 2 pct. b) C. proc. civ. constatând că obiectul cereriiare o valoare de peste 150.000.000 lei.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 175 din 17 aprilie 2000, a respins acţiunea principală formulată de reclamant, a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi a constatat nulitatea absolută a convenţiei denumită „Chitanţă" reţinând că aceasta s-a încheiat fără consimţământul valabil al părţii ce se obligă şi că, de asemenea, înscrisul respectiv având o cauză ilicită.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia civilă nr. 79/A din 4 iulie 2000, a admis apelul declarat de către reclamant împotriva acestei sentinţe pe care a schimbat-o şi pe fond a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de către reclamant şi a respins cererea reconvenţională formulată de către pârâtă.
A obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 10.883 DM (1.408 DMdebitîmprumutat+ 2.965 DMdobândă+6.510 DMclauză
penală) în echivalentul în lei la data plăţii şi 6.833.280 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii ambele părţi au declarat recurs.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 1375 din 2 martie 2001, a admis recursul declarat de către pârâta T.L., a casat Decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului.
A respins recursul declarat de către reclamant împotriva aceleiaşi decizii ca nefondat.
În considerentele deciziei de casare se reţine că în mod temeinic instanţa de apel a constatat stinsă parţial datoria prin consemnarea a două sume la CEC, întrucât părţile fiind deja în litigiu, conform art. 1114 C. civ., debitoarea se consideră liberată prin consemnarea la CEC la dispoziţia creditorului a sumelor.
S-a mai reţinut că din probele administrate rezultă, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, că sub aspectul exprimării consimţământului pârâtei, acesta nu a fost afectat de nici-un viciu.
Cu privire la cuantumul dobânzii se constată în Decizia de casare, libertatea contractuală, a fost limitată, pentru a se descuraja practicile cămătăreşti; în consecinţă instanţa de apel greşit a constatat validitatea clauzei de plată a unei dobânzi de 10% pe lună asupraunei sume, stabilită înmonedă străină şi în plus, a unei dobânzi moratorii fixată precontractual pe zi de întârziere.
Astfel aceste clauze contractuale au fost apreciate de către instanţa de recurs ca ilegale şi imorale, iar Decizia a fost casată cu trimitere spre rejudecare, urmând ca instanţa de trimitere să dispună efectuarea unei expertize care să aibă drept criteriu pentru calcularea dobânzii datorată de către pârâtă, dobânzile bancare pentru valutăîn care s-a stabilit împrumutul.
Se precizează de asemenea că întrucât conform art. 1 din Legea nr. 313/1879 clauza penală din contractele de împrumut este nulă, pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantului prin întâmpinare, este necesar ca un obiectiv al expertizei în raport cu plăţile parţiale efectuate de către pârâtă, să fie şi stabilirea cuantumului daunelor – interes, în raport cu prevederile art. 1088 şi art. 1089 C. civ. prin raportare la scontul B.N.R. ţinând cont de moneda străină convertită.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia civilă nr. 100/A din 14 decembrie 2001, rejudecând cauza, a admis apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei civile nr. 175 din 17 aprilie 2000 a Tribunalului Vâlcea, a schimbat sentinţa, iar pe fond, a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârâtă să plătească suma de 476,19 DM cu titlul de daune interese, precum şi suma de 37.288.546 lei cheltuieli de judecată.
A respins cererea reconvenţională formulată de către pârâtă.
Pentru a pronunţa această deciziei instanţa de apel, conform îndrumărilor existente în considerentele deciziei de casare, a dispus efectuarea expertizei contabile în vederea stabilirii corecte a dobânzilor datorate de către pârâtă şi avândîn vedere concluziile expertizei întocmită de expertul V.C., a obligat pe pârâtă la plata sumei stabilită de către expert.
Referitor la cheltuielile de judecată, ele au fost calculate avându-se în vedere toate ciclurile procesuale parcurse.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Recursul formulat de către pârâta-reclamantă T.L. este motivat pe prevederile art. 304, pct. 9 C. proc. civ. susţinându-se că hotărârea recurată este nelegală, întrucât este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 şi art. 276 C. proc. civ.
În acest sens recurenta arată că din totalul de 37.288.546 lei acordaţi de către instanţă cu titlul de cheltuieli de judecată reclamantului, nu există justificare cu acte decât pentru 27.288.546 lei.
Se mai susţine că în orice caz faţă de soluţia de admitere în parte a acţiunii reclamantuluicheltuielile de judecată trebuiau compensate în totalitate sau în subsidiar acordate proporţional cu admiterea pretenţiilor din acţiunea principală.
Recursul este nefondat.
Este de reţinut în primul rând că Decizia pronunţată de către instanţa de apel este legală făcându-se o corectă aplicare a prevederilor legale în materiacheltuielilor de judecată respectiv a dispoziţiilor art. 274-276 C. proc. civ.
Astfel este de reţinut că acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, iar cererea reconvenţională a pârâtei-recurente a fost respinsă în totalitate (împrejurare pe care recurenta omite să o evidenţieze în motivarea recursului) în consecinţă „partea care a căzut în pretenţii" este pârâtă şi ea este aceea care conform prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. trebuie să plătească cheltuieli de judecată, obligaţie care se bazează pe culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.
Susţinerea recurentei că aceste cheltuieli de judecată ar fi trebuit să fie compensate în totalitate este de asemenea nefondată pentru a se putea face compensareacare are ca temei prevederile art. 276 C. proc. civ., era necesar ca „pretenţiile fiecărei părţi să fi fost încuviinţate în parte" ceea ce în speţă nu este cazul pentru că, după cum s-a mai arătat, acţiunea reclamantului a fost admisă în parte iar cererea reconvenţională formulată de către pârâtă a fost respinsă în totalitate.
Referitor la susţinerea că nu există dovezi pentru cheltuieli de judecată ale reclamantului în sumă de10.000.000 lei şi aceasta este nefondată întrucât la instanţa de apel a fost depusă împuternicirea avocaţială, iar chitanţele care atestă plata au fost depuse ca acte noi în recurs având datele de 15-16 februarie 2001, complectând dovada acestei plăţi.
Ori cum, acest motiv ar fi fost de netemeinicie care nu putea fi invocat în recurs deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000.
Astfel fiind, faţă de toate aceste considerente urmează a respinge recursul formulat de către pârâtă ca nefondat.
În recursul său, reclamantul D.I. invocă două motive de casare respectiv cele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată nu este legală.
Recurentul arată în primul rând că hotărârea este nelegală pentru că ea a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel, rejudecând cauza, nu a ţinut cont de îndrumările instanţei de trimitere.
Se mai arată de către recurent că iniţial expertiza efectuată a avut în vedere dobânzile acordate de bănci persoanelor fizic, însă apoi expertul, răspunzând la obiecţiunile pe care le-a formulat recurentul a calculat că dobânda este de 1563,92 DM.
Cu toate acestea instanţa de apel a stabilit că suma datorată de pârâtă este de 476,18 DM ca în prima variantă a expertizei.
Cea de a doua critică este referitoare la faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, referindu-se la varianta formulată de către expert ca urmare a obiecţiunilor la expertiză.
Recursul formulat de către reclamantul D.I. este nefondat.
Astfel este de reţinutcă prima critică se referă la încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. care statuează „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probesunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
În acest sens urmează a constata că prin Decizia de casare recursul formulat de către reclamant a fost respins, reţinându-se că nu se puteaconstata validitatea clauzei de plată a unei dobânzi de 10% pe lună asupra unei sume fixată în monedă străină şi în plus, a unei dobânzi moratorii fixată procentual pe zi de întârziere, apreciindu-se că aceste clauze contractuale sunt ilegale şi imorale.
S-a mai constatat că potrivit art. 1 din Legea nr. 313/1879 clauza penală din contractele de împrumut este nulă.
Acestea au fostproblemele de drept dezlegate de către instanţa de casare, obligatorii de respectat de către instanţa de trimitere.
S-a stabilit de asemenea că instanţa de trimitere trebuie, să dispună efectuarea unei expertizeale cărei obiective să fie fixate de instanţă, potrivit art. 201 C. proc. civ., arătându-se că pentru stabilirea prejudiciului cauzat reclamantului prin întârziere, cuantumul daunelor interese „să fie stabilite în raport cu dispoziţiile art. 1088 şi art. 1089 din C. civ. prin raportare la scontul B.N.R., ţinând cont demoneda străină cuvenită".
Toate aceste considerente ale deciziei de casare au fost respectate de către instanţa de trimitere; în consecinţă instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a legii.
Suma pretinsă de către recurentul-reclamant cu titlul de dobândă de 1563,92 DM menţionată de varianta refăcută a expertizei ca urmare aobiecţiunilor făcute de către reclamant la modul de calcul al dobânziistabilite de către expert, nu poate fi reţinută.
Astfel această „variantă la varianta 3-a a expertizei" nu respectă Decizia de casare, se aplică retroactiv prevederile art. 5 din OUG nr. 9/2000 stabilind un maxim de dobândă de 50% ce contravin dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din actul normativ mai înainte menţionat, iar pentru anii 2000 şi 2001 se aplică o medie a dobânzilor practicate pe piaţa intrerbancară şi astfel nu s-a respectat considerentul deciziei de casare – a se aplica dobânda legală.
De menţionat de asemenea că în acest calcul suma de 1408 DM achitată de pârâtă la 31 iulie 2001 este imputată asupra dobânzii, ori prin această metodă de calcul s-ar ajunge prin raportarea la suma împrumutată şi la plăţile efectuate de către pârâtă, la o dobândă de 44,43% ceea ce este mult peste nivelul dobânzilor la creditele în valută.
De menţionat şi că această critică cu referire la modalitatea de calcul, priveşte un motiv de netemeinicie care nu poate fi invocat în recurs, întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000.
Nici ultima susţinere a recurentului reclamant motivată pe prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nu este fondată, pentruîmprejurareacă instanţade apel nu şi-a însuşit varianta refăcută de către expertnu înseamnă că nu s-a pronunţat „asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate", de altfel pentru considerentele mai înainte arătate calculul din această variantă nu erau nici fondate.
Astfel fiind urmeazăa respinge ca nefondat şi recursul formulat de către reclamantul-recurent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul D.I. şi de pârâta T.L. împotriva deciziei nr. 100 A din 14 decembrie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1330/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1328/2002. Civil → |
|---|
