CSJ. Decizia nr. 1328/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1328
Dosar nr. 3068/2002
Şedinţa publică din 1 aprilie 2003
Prin acţiunea formulată la 9 aprilie 2001 - şi care a fost înregistrată cu numărul de dosar 5613/CIV/2001 pe rolul Tribunalului Dolj - reclamanta N.I. a solicitat ca pârâţii Primăria municipiului Craiova şi Consiliul local al municipiului Craiova să fie obligaţi să îi restituie un teren în suprafaţă de 1.492 mp.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că are calitatea de proprietară a terenului şi că fost deposedată abuziv de acest bun imobil.
S-a menţionat, de asemenea, că în evidenţele administrative amplasamentul terenului revendicat figura la vechea adresă din Craiova.
Prin sentinţa civilă nr. 709 pronunţată la 8 noiembrie 2001, secţia civilă a Tribunalului Dolj a respins acţiunea reţinând că terenul revendicat nu poate fi restituit deoarece „nu este liber, sau chiar dacă este liber, este necesar pentru buna utilizare a construcţiilor".
Apelul făcut ulterior de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost, de asemenea, respins prin Decizia nr. 50 pronunţată la 11 aprilie 2002 de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, în dosarul nr. 1042/CIV/2002.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a considerat justificată calificarea dată în fond acţiunii ca fiind una în restituire bazată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. apreciind în acelaşi timp că „în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 18/1991 (…) şi nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta nefăcând dovada că a epuizat procedura prealabilă administrativă".
La 2 mai 2002 reclamanta N.I. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 3068/2002.
În motivarea recursului s-a susţinut în esenţă că expertiza efectuată în dosarul primei instanţe a identificat greşit amplasamentul terenului revendicat, iar instanţa de apel nu a ţinut seama de apărările făcute de reclamantă în acest sens.
În aceeaşi ordine de idei recurenta a susţinut că apărările sale sunt confirmate şi de schiţa rectificată întocmită de expert, dar care nu a putut fi depusă în dosar datorită excesivei celerităţi cu care a fost judecat apelul.
Intimaţii-pârâţi Primăria municipiului Craiova şi Consiliul local al municipiului Craiova nu s-au prezentat în faţa acestei Curţi şi nici nu au comunicat în scris punctul lor de vedere referitor la recursul declarat în cauză.
Având a se pronunţa asupra recursului astfel declarat, Curtea reţine că în motivarea acestuia reclamanta N.I. nu s-a conformat prevederilor art. 303 alin. (3) C. proc. civ. în sensul că nu a precizat care dintre motivele de casare prevăzute de art. 304 din acelaşi cod îşi găsesc aplicarea în cauza de faţă.
Pe de altă parte, prin natura lor argumentele aduse în susţinerea recursului corespund sub aspect formal dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin urmare aceste texte de lege vor fi avute în vedere în analizarea recursului deşi nu au fost invocate în mod expres de reclamanta-recurentă, respectiva deficienţă de motivare fiind remediabilă din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.
Odată făcută această precizare prealabilă de ordin procedural, Curtea reţine că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În acest sens Curtea are în vedere că, după depunerea la 29 iunie 2001 a raportului de expertiză întocmit de expertul S.S. în dosarul primei instanţe, reclamanta a solicitat o amânare a judecării cauzei în vederea formulării de obiecţiuni în legătură cu respectivul raport, acesta fiind de altfel unul dintre motivele pentru care la 4 iulie 2001 s-a şi dispus o astfel de amânare.
Cu toate acestea, încheierile ulterioare, de la 13 septembrie 2001 şi 18 octombrie 2001, nu conţin nici o menţiune privitoare la expertiza tehnică şi la eventualele obiecţiuni ale părţilor, iar la 8 noiembrie 2001 cauza a fost declarată în stare de judecată fără a mai fi puse în discuţie eventuale chestiuni prealabile.
Este, de asemenea, de observat că primul motiv de apel enunţat în mod expres de reclamantă a vizat tocmai necesitatea completării expertizei ca urmare a unor măsurători greşite care au stat la baza întocmirii raportului iniţial.
Nefăcând nici o referire la acest mijloc de apărare invocat de reclamantă şi care poate fi hotărâtor pentru desluşirea raporturilor de drept material deduse judecăţii, Decizia recurată intră sub incidenţa art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
În altă ordine de idei Curtea reţine că în raportul de expertiză efectuat în dosarul de fond s-a menţionat că o suprafaţă de 1.394 mp, adică cea mai mare parte a terenului revendicat, se poate atribui în natură reclamantei şi că doar diferenţa de 97,80 mp este ocupată de blocul V1 şi respectiv de zona de protecţie a blocului.
În lipsa unor clarificări din partea expertului raportul originar întocmit de acesta nu oferea instanţelor un suport probatoriu adecvat pentru a justifica concluzia lor că întregul teren este necesar pentru buna utilizare a blocului.
În acelaşi sens este de amintit că în dosarul de recurs reclamanta a depus ca înscris nou fotocopia unui document intitulat „schiţă topo" şi care, potrivit menţiunilor pe care le conţine pare a fi fost întocmit în vederea depunerii lui în dosarul de apel nr. 5613/2001.
Respectiva schiţă poarta parafa aceluiaşi expert tehnic, fără a fi însă similară planurilor anexate la raportul său iniţial ceea ce demonstrează odată în plus utilitatea solicitării de explicaţii suplimentare expertului şi, după caz, necesitatea efectuării unei noi expertize.
Din acest punct de vedere Decizia recurată contravine prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. raportate la art. 201 şi urm. din acelaşi cod.
De altfel în speţă instanţele au încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi sub un alt aspect.
În acest sens este de amintit că prin acţiunea introductivă reclamanta a invocat prevederile art. 480 C. civ. precum şi cele ale Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 şi nr. 1/2000, subliniind în acelaşi timp că demersul său are ca temei mai ales Legea nr. 10/2001.
În ceea ce le priveşte, nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au pus în discuţie necesitatea unei precizări a acţiunii în contextul în care pe de-o parte nu exista o convergenţă a reglementărilor astfel evocate, iar pe de altă parte Legea nr. 10/2001 - căreia reclamanta părea să îi dea o mai mare pondere în sprijinul cererii sale - condiţiona sesizarea instanţei de parcurgere a unei proceduri administrative prealabile.
În altă ordine de idei este de reţinut că, deşi identice cât priveşte soluţia de respingere a acţiunii, hotărârile pronunţate în cauză nu reflectă un punct de vedere convergent în chestiunea aplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel în considerentele sentinţei se menţionează că restituirea către reclamantă a terenului ce formează obiectul litigiului „nu este posibilă având în vedere că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că restituirea nu se face în natură atunci când terenul expropriat nu este liber, sau chiar dacă este liber, este necesar pentru buna utilizare a construcţiilor edificate".
O remarcă asemănătoare, deşi nu identică, se regăseşte şi în motivarea deciziei pronunţate în apel unde se reţine că, în ceea ce priveşte bunul imobil aflat în litigiu, „restituirea nu mai este posibilă" deoarece „terenul nu este liber, fiind afectat de construcţii şi detalii de sistematizare".
În plus în considerentele acestei din urmă decizii s-a reţinut însă că în speţă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 „nu sunt aplicabile (…) reclamanta nefăcând dovada că a epuizat procedura administrativă".
Această ultimă apreciere este corectă, însă relevanţa ei în cauza de faţă era şi ea condiţionată de o eventuală precizare a temeiului de drept al acţiunii în sensul invocării de către reclamantă a acelor prevederi ale Legii nr. 10/2001 care instituie procedura administrativă prealabilă.
În acest context este de amintit că la 9 aprilie 2001, când acţiunea a fost formulată, nu intraseră în vigoare Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 - adoptate prin HG nr. 614/2001 publicată la 11 iulie 2001 - iar notificarea prevăzută de art. 21 din aceeaşi lege a fost comunicată de reclamantă la 6 februarie 2002, adică ulterior soluţionării cauzei în primă instanţă, aşa după cum rezultă din înscrisurile depuse în dosarul de apel.
În raport cu această cronologie instanţele aveau obligaţia de a înlătura echivocul existent cât priveşte natura juridică a demersului reclamantei impunând acesteia să precizeze dacă prin acţiunea sa a urmărit să revendice terenul fără parcurgerea procedurii administrative prealabile sau, dimpotrivă, le-a chemat în judecată pe pârâte anticipând refuzul acestora de a da - în condiţiile Legii nr. 10/2002 - o soluţie administrativă favorabilă cererii sale de restituire a terenului.
Subsecvent unei asemenea precizări, instanţele aveau îndatorirea de a analiza admisibilitatea unei acţiuni în revendicare formulate conform dreptului comun în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 intrase deja în vigoare sau, după caz, prematuritatea acţiunii îndreptate împotriva refuzului de soluţionare administrativă a cererii de restituire în natură a imobilului întemeiată pe dispoziţiile aceleiaşi legi speciale.
În oricare dintre aceste două ipoteze eventuala respingere a acţiunii ca urmare a admiterii unor excepţii prealabile ar fi fost în orice caz mai puţin defavorabilă reclamantei decât soluţiile pronunţate în cauză.
Este de observat astfel că, deşi au fost date pe baza unor probe neconcludente şi într-un cadru juridic insuficient precizat, aceste din urmă soluţii au tranşat chestiunile litigioase de drept material de o manieră care, în cazul în care ar dobândi autoritate de lucru judecat, ar obstrucţiona considerabil posibilitatea reclamantei de a urma procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 10, art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 313 C. proc. civ., Curtea urmează a admite recursul cu consecinţa casării celor două hotărâri şi a trimiterii cauzei la Tribunalul Dolj pentru rejudecarea acţiunii în fond.
Cu ocazia rejudecării cauzei urmează a fi analizate în primul rând natura juridică a acţiunii şi consecinţele respectivei naturi cât priveşte admisibilitatea acesteia.
În măsura în care, procedând în acest mod, instanţa de trimitere va constata că acţiunea este admisibilă şi că a fost formulată cu respectarea cerinţelor legale urmează ca în temeiul art. 315 alin. (3) să fie analizată şi chestiunea suplimentării materialului probatoriu, inclusiv printr-o completare a raportului de expertiză tehnică şi, după caz, prin efectuarea unei noi expertize.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta N.I. împotriva deciziei civile nr. 50 din 11 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, şi în consecinţă:
Casează Decizia recurată precum şi sentinţa civilă nr. 709 din 8 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia civilă, şi trimite cauza spre rejudecare în fond la Tribunalul Dolj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1327/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 130/2002. Civil → |
|---|
