ICCJ. Decizia nr. 140/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 140
Dosar nr.5021/2002
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 29 iunie 1999 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanţiiC.R.G. au chemat în judecată pe pârâtul M.S.I., solicitând revendicarea imobilului situat în sector 1, compus din teren în suprafaţă de 224 mp şi construcţia subsol cu patru dependinţe şi parter cu 4 camere, hol şi baie, ce a aparţinut autorului lor C.E. şi trecut abuziv în proprietatea statului, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa civilă 6742/1997 a Judecătoriei sectorului 1, vândut fără drept în anul 1973 pârâtului.
Faţă de înştiinţarea făcută de P.S., legatară universală a lui M.S.I., decedat în anul 1993, instanţa a dispus introducerea acesteia, în calitate de pârâtă, în proces.
Prin sentinţa civilă 18191 din 3 noiembrie 1999 Judecătoria sectorului 1 şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului, în raport cu valoarea bunului revendicat, precizată oral la acea dată de reclamanţi.
După investirea acestei instanţe la 30 noiembrie 2000 reclamanţii şi-au restrâns obiectul acţiunii precizând că revendică de la pârâtă doar subsolul cu patru încăperi şi terenul aferent de 87 mp .
Prin sentinţa civilă nr. 1942 din 20 decembrie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea.
S-a reţinut în motivarea soluţiei că din compararea titlurilor în prezenţă, al pârâtei a fost preferat, el provenind din succesiune şi din contract de vânzare – cumpărare legal încheiat în baza Legii nr. 4/1973, înscris în registrele de publicitate.
Or, cum dreptul de proprietate este un drept exclusiv şi nu s-a răsturnat prezumţia de bună-credinţă a pârâtei, titlul ei a fost considerat preferabil.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri a fost respins prin Decizia civilă nr. 345 din 23 septembrie2002 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.A reţinut instanţa de apel că şi în cazul în care s-ar fi constatat că imobilul ar fi ieşit din patrimoniul lui C.E., fără titlu valabil, în speţă sunt întrunite elementele principiului valabilităţii aparenţei în drept, care a permis autorului pârâtei să dobândească bunul de la stat.
Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs reclamanţii, care au invocatmotivele de casare prevăzute de art. 304 pct.7,9 şi 10.
În dezvoltarea motivelor invocate, s-a susţinut că hotărârea, care face trimitere la buna – credinţă, cuprinde motive străine de natura pricinii, de vreme ce prin acţiune s-a cerut doar compararea titlurilor, iar nu analiza bunei – credinţe a pârtei.
Se mai susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, anume nelegalitatea contractului nr. 6/1973 încheiat de autorul pârâtei cu statul, care nu ar fi avut dreptul să vândă în baza Legii nr. 4/1973 imobilele pe care nu le construise din fonduri proprii.
În fine, se afirmă că instanţa a aplicat legea [art. 480 C. civ., art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], respectiv nu are nici un temei legal pentru soluţi pronunţă. Se susţine că eroarea comună şi invincibilă, chiar invocată şi dovedită dacă ar fi fost, nu se poate opune într-o acţiune în revendicare, ci doar într-o acţiune în nulitatea contractului, ca o excepţie de la efectele nulităţii.
De asemeni, se susţine că buna – credinţă nu are ca domeniu de plicare în materia imobilelor decât percepţia achizitivă, care presupune şi trecerea unui anumit termen. Or, se susţine, invocată în cauză, excepţia uzucapiunii a fost respinsă prin încheiere de instanţă.
Cu privire la invocarea art. 46 alin. (2) de către instanţa de apel, recurenţii susţin că această lege nu era aplicbilă în spetă, existând deja o hotărâre prin care statul era obligat să restituie bunul, iar pe de altă parte, nu îşi avea locul în soluţionarea unei acţiuni în revendicare, cum este cea de faţă. Totuşi consideră recurenţii că alin. (4) din art. 46 al Legii nr. 10/2001 putea fi aplicat, în sensul că s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii în vigoare la data instrăinării.
Prin întâmpinare – concluzii scrise, pârâta – intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, depunând şi copia unei sentinţe nr. 3908/2003 a Judecătoriei sectorului 1 prin care acţiunea aceloraşi reclamanţi în constatarea nulităţii contractului a fost respinsă.
Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Reclamanţii au pretins că sunt moştenitorii lui E.C., care în anul 1936 a cumpărat de la P.C. imobilulnr. 33, primit ca dotă în anul 1906 de la tatăl său.
A fost exercitată acţiunea în revendicare cu privire la demisolul imobilului, aflat în posesia pârâtei P.S., singura moştenitoare (conform certificatului )a lui M.S.I., care în anul 1973 a cumpărat de la stat imobilul în baza Legii nr. 4/1973.
Recurenţii susţin în principal că greşit li s-a respins acţiunea în revendicare, ignorându-se faptul că Legea nr. 4/1973 nu permitea vânzarea bunurilor ce nu au fost construite din fondurile statului.
Această afirmaţie este eronată. Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie şi construirea de case de odihnă proprietate personală, publicată în Buletinul Oficial nr. 46 din 31 martie 1973 a permis în cap. IV vânzarea de locuinţe „din fondul locativ de stat" enumerate exemplificativ în art. 42 urm.
Recurenţii au confundat, în susţinerea acestui motiv, expresiile „construite din fondurile statului" (folosită de pildă de Legea nr. 61/1990) cu cea utilizată de Legea nr. 4/1973, care nu distingea după sursa construirii, atunci când a permis vânzarea unor asemenea locuinţe către chiriaşi.
Ca atare, acest motiv de recurs se dovedeşte nefondat şi va fi respins.
Nici celelalte motive invocate nu sunt întemeiate.
Instanţa de apel a dat eficienţă principiului aparenţei în drept, care a fost aplicat în favoarea pârâtei – posesoare care a dobândit prin succesiune, de la autorul său, ce dobândise cu titlu oneros un bun individual determinat de la un proprietar aparent, fiind de bună – credinţă şi împărtăşind o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.
Procedând în acest mod, prin aplicareateoriei proprietarului aparent, proprie soluţionării acţiunii în revendicare, instanţa de apel nu a folosit motive străine de natura pricinii, astfel cum se susţine în recurs.
În speţă, pârâtei i s-a acordat cu drept cuvânt preferinţă în acţiunea în revendicare, în condiţiile în care: la data încheierii contractului autorului său – anul 1973 – statul avea aparenţa că este proprietar al bunului; o lege specială – Legea nr. 4/1973 – permitea cumpărarea locuinţelor ca cea din speţă, nici o hotărâre judecătorească contrară acestei aparenţe de legalitate a textului statului nu fusese pronunţată; prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumţia de bună – credinţă a posesorului – pârât.
Reclamanţii, promovând prezenta acţiune în revendicare, au înţeles să invoce cu autoritate de lucru judecat o sentinţă judecătorească – nr. 6742/ 22 mai 1997– prin care s-a soluţionat o acţiune a lor, pornită în anul 1997 împotriva Consiliului General al municipiului Bucureşti, hotărâre pe bună dreptate inopozabilă pârâtei din prezenta cauză, care era proprietară prin succesiune încă din 1994.
Ca atare, fiind întrunite cerinţele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este acela al respingerii acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorului dobânditor de la proprietarul aparent.
Un asemenea raţionament nu contravine esenţei art. 480 C. civ., cum se susţine în recurs, şi el se poate invoca, cu respectarea strictă a criteriilor indicate – întrunite în speţă – la materia revendicării.
Trimiterea pe care recurenţii o fac la materia uzucapiunii – singura în care, în opinia lor, buna – credinţă ar putea fi producătoare de efecte juridice – nu este pertinentă, atâta timp cât în speţă buna – credinţă ce a fost cenzurată de instanţe este una caracterizată, analizată cu mai multă exigenţă, pe fodul erorii comune şi invincibile iar nu a simplei bunei – credinţe prezumate.
Pentru aceste considerente recursul urmează a fi respins, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.A. şi C.R.R. împotriva deciziei nr.345/A din 23 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi16 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 1406/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1378/2002. Civil → |
|---|
