CSJ. Decizia nr. 1499/2002. Civil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1499
Dosar nr.889/2002
Şedinţa publică din 11 aprilie2003
S-auluat în examinare recursurile declarate de reclamanţii D.E.L., D.B.C., Ş.S.L., P.L.R.şi pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul Generalîmpotriva deciziei nr. 599din 7 decembrie 2001a Curţii de ApelBucureşti – Secţia a IV-a Civilă.
La apelul nominal s-au prezentat: recurenţii-reclamanţi prin avocat M.T., recurentul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primarul General reprezentat de consilier juridic O.O., intimata-intervenientă P.S., prin avocat C.D., lipsind intimaţii-intervenienţi P.S. şi V.M..
Procedura completă.
Nefiind chestiuni prealabile Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului cu care a fost investită.
Avocat T. M.solicită admiterea recursului (în temeiul art. 314 din C. proc. civ.), casarea hotărârilor pronunţate şi pe fond admiterea acţiunii reclamanţilor, respingerea cererii de intervenţie formulată de P.S..
Cu privire la recursul Consiliului General al Municipiului Bucureşti solicită respingerea acestuia conform art. 312 alin. 1 teza a II – a C.proc.civ.
Consilier juridic O.O. lasă la aprecierea Curţii soluţionarea recursului declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti – şi solicită respingerea recursului reclamanţilor.
Avocat C.D. solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile 574 din 22 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III – a Civilă.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III – a Civilă, reclamanţii D.E.L., D.B.C., Ş.S.L., P.L.R.au chemat în judecată pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să-l oblige să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Popa Nan nr. 28, sector 2.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că imobilul a aparţinut iniţial defunctei D.E., care la rându-i l-a înstrăinat fiului său, D.N., al cărui succesor a fost D.C., reclamanţii fiind nepoţii acestuia din urmă şi că imobilul a intrat în proprietatea statului cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. II din Decretul nr.92/1950.
În drept au fost invocate prevederile art.480 din C.civ..
Într-un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă 760 din 9 iunie 1999 Tribunalul Bucureşti, Secţia a III – a Civilă a respins acţiunea cu motivarea că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu şi că Legea 112/1995 acordă despăgubiri foştilor proprietari ce nu locuiesc în imobil.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, iar prin Decizia civilă 368 A pronunţată la 14 decembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul, păstrând motivarea instanţei de fond.
Şi Decizia sus menţionată a fost recurată de aceiaşi reclamanţi, invocându-se ca motive art.304 pct. 7, 9 şi 11 din C.proc.civ..
Prin Decizia 1062 din 28 martie 2000, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Civilă a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat Decizia 368 A din 14 decembrie 1959 a Curţii de Apel Bucureşti şi sentinţa civilă 760/9 iunie 1999 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III – a Civilă şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a reţinut în considerentele deciziei că potrivit art. 6 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de Stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Cum instanţele judecătoreşti au facultatea de a stabili valabilitatea titlului, reglementarea consacrată de textul citat este valabilă şi trebuie interpretată în sensul respectării condiţiilor enumerate de textul examinat.
Ca atare, încălcându-se dispoziţiile constituţionale din 1948 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 (art. 470 Constituţia din 1948 şi art. 17 alin. 1 şi 2 din declaraţie), Curtea a apreciat că trecerea în proprietatea Statului s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale amintite.
În consecinţă măsura naţionalizării este abuzivă în condiţiile examinate, fiind fără relevanţă împrejurarea referitoare la numărul de apartamente pe care le avea în proprietate autorul reclamanţilor şi în mod greşit instanţele de fond şi apel au hotărât respingerea acţiunii în revendicare.
În considerarea prevederilor art. 315 din C.proc.civ. cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere urmează să stabilească cu certitudine suprafaţa de teren pe care N.G.D.a dobândit-o prin cumpărare de la E.S.D., prilej cu care a apreciat că se impune efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, având ca obiect determinarea vecinătăţilor menţionate în titlul de proprietate.
În rejudecare, cadrul procesul s-a modificat prin introducerea unei cereri de intervenţie accesorii formulată de P.S. prin care solicită respingerea acţiunii, arătând că ocupă cu titlul de proprietar apartamentul nr. 1 din imobilul revendicat.
La termenul din 23 octombrie 2000, V.M. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, învederând că ocupă două camere situate la demisolul imobilului şi că D.N. era comerciant, aşa încât titlul statului este valabil.
Ulterior la termenul din 8 mai 2001, P.S. formulează cerere de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu reclamanţii şi pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti solicitând să se constate că este dobânditoare de bună-credinţă a apartamentului nr. 1 situat în Str. Popa Nan nr. 28, sectorul 2, arătând că este proprietara acestui apartament în baza contractului de vânzare-cumpărare 579/1996 încheiat cu S.C."F."SA.
S-a dispus în cauză efectuarea expertizei tehnice imobiliare, iar prin sentinţa civilă 574 din 22 mai 2001, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III – a Civilă, instanţa a admis în parte acţiunea.
A dispus obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Popa Nan nr. 28, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 313,6 m 2 şi construcţie, mai puţin apartamentul nr. 1 de la parterul acestui imobil.
A admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientaP.S., a constatat calitatea de proprietar a acesteia asupra apartamentului nr. 1 şi a respins cererea de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de intervenienta V.M., ca neîntemeiată.
În esenţă, instanţa de fond şi-a motivat soluţia în concordanţă cu situaţia de fapt, având în vedere că asupra apartamentului 1 intervenienta P.S. deţine titlul de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996 (fila 55 dosar 4389/2000).
Ca atare, s-a admis cererea de intervenţie în interes propriu a intervenientei P.S., ceea ce a determinat admiterea în parte a acţiunii principale, iar cererea de intervenţie accesorie a intervenientei V.M. a fost respinsă, aceasta deţinând cu titlul de chiriaş camerele de la demisolul aceluiaşi imobil.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii D.E.L., D.B.C., Ş.S.L., P.L.R.şi pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, primii aducând critici referitoare la împrejurarea că în mod greşit instanţa de fond a admis cererea de intervenţie formulată de P.S. şi a admis în parte acţiunea în revendicare, aceasta trebuia admisă în totalitate.
Apelul pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti dezvoltă critici ce vizează lipsa calităţii procesuale pasive, decurgând din dispoziţiile Legii 215/2001.
Prin Decizia 599 din 7 decembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV – a Civilă a respins ca nefondate apelurile.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că deşi cererea intervenientei P.S. a fost greşit calificată ca fiind în interesul pârâtului, aceasta, în mod corect a fost admisă, calitatea de proprietară a intervenientei existând însă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996.
Cu toate acestea, chiar dacă instanţa şi-a depăşit atribuţiile constatând prin cererea de intervenţie calitatea de proprietară a acesteia (existentă în temeiul titlului de proprietate menţionat) raportul juridic este corect desluşit cu privire la interesul justificat al proprietarei P.S., când solicită respingerea acţiunii în revendicare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
În recurs reclamanţii reiterează practic motivele de apel ce vizează: soluţionarea cererilor de intervenţie, invocând împrejurarea că intervenienta P.S. a formulat două cereri de intervenţie: una în interesul pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi una principală şi greşita aplicare a legii, în sensul respingerii acţiunii în revendicare cu privire la apartamentul 1 situat în str. Popa Nan nr. 28, sectorul 2, compararea titlurilor de proprietate, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C.proc.civ..
Recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti se fundamentează pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi aceasta reiterată şi încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 din C.proc.civ..
Recursurile sunt nefondate urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Investită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare a imobilului situat în Bucureşti, str. Popa Nan nr. 28, sectorul 2, după un prim ciclu procesual, reclamanţii D.E.L., D.B.C., Ş.S.L. şi P.L.R.au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru a fi obligat acesta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul mai sus individualizat.
Sub incidenţa dispoziţiilor art. 315 Cod procedură civilă cauza dedusă judecăţii a fost trimisă spre rejudecare pentru a se realiza o individualizare exactă, în raport de titlul de proprietate al autorului N.G.D.a suprafeţei de teren aferentă construcţiei situată în str. Popa Nan nr. 28, sectorul 2.
În cel de-al doilea ciclu procesual, raportul juridic supus examinării a fost descris pe o situaţie de fapt care s-a vrut a fi consfinţită în drept referitor la proteguirea dreptului de proprietate al intervenientei P.S., titulară a dreptului de proprietate cu privire la apartamentul 1 situatla aceeaşi adresă (conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 579/4 noiembrie 1996 încheiat sub imperiul Legii 112/1995 între S.C."F."SA şi P.S..
În acest cadru juridic modificat faţă de cel iniţial, instanţa a admis cererea de intervenţie, formulată de P.S..
Critica recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa a admis cererea de intervenţie în interes propriu, şi nu a examinat şi cererea de intervenţie în interesul pârâtului (fila 10 dosar 4389/2000 Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă) introdusă de aceeaşi intervenientă precum şi cea referitoare la greşita admitere a acesteia, sunt motive ce nu subzistă unei analize pertinente a raportului juridic dedus judecăţii.
Curtea apreciază că interpretarea instanţei de fond, păstrată şi în calea ordinară de atac este corectă sub aspectul efectelor juridice, fiind evident că cerera de intervenţie îşi justifică interesul întrucât cererea de revendicare, trebuie soluţionată în contradictoriu şi cu interevenienta care opune titlul său de proprietate.
Sub aspect procedural, cererea de intervenţie poate fi calificată de instanţă corespunzător cu pretenţiile pe care le invocă partea şi în acest sens este corectă calificarea cererii de intervenţie formulată de P.S. ca o intervenţie voluntară, în interees propriu (art. 49 alin. (1) şi (2) prin care se tinde la apărarea dreptului său de proprietate.
Indiscutabil menţiunea din dispozitivul sentinţei civile 574/22 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti „constată calitatea de proprietar este eronată şi neavenită, întrucât calitatea de proprietar, în cazul intervenientei P.S. a fost născută sub puterea Legii 112/1995 (contractul de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996 fiind actul material, concret şi instrumentul operaţiei translative de proprietate).
Oricum instanţa nu era îndrituită a constata existenţa unui drept (art.111) din C.proc.civ. ce subzistă prin efectul legii, iar nepronunţarea cu privire la cererea de intervenţie în interesul pârâtului nu este imputabilă instanţei, deoarece, în realitate prin cererea de intervenţie în interes propriu, (fila 65), intervenienta şi-a precizat cererea iniţială de intervenţie în interesul pârâtului.
De altfel criticile prin care se reproşează instanţei admiterea în parte a acţiunii în revendicare sunt nejustificate, întrucât intervenienta a opus un titlu de proprietate, întemeiat pe bună-credinţă.
Cum celelaltel critici se circumscriu analizei deja realizată în primul cicluprocesual ele nu mai pot forma obiectul prezentului recurs.
Cât priveşte recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, acesta urmează a fi respins, Curtea apreciind că pârâtul îşi justifică legitimarea procesuală în cauză, într-o situaţie atipică, grefată pe un raport juridic ce se abate de la raţionamentul în care proprietarul neposesor acţionează în judecată pe posesorul neproprietar.
Fără îndoială că raportul juridic trebuie desluşit şi în situaţiile în care proprietarul a pierdut posesia asupra bunului ca urmare a unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul 92/1950, prin a cărui aplicare s-au creat situaţii juridice noi, atât cu privire la titularul proprietăţii cât şi cu privire la forma bunurilor naţionalizate (devenite proprietate de stat).
De aceea, raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu şi de instituţiile care reprezintă statul.
În consecinţă, indiferent dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naţionalizării, unor subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naţionalizate, statul este reprezentat la nivelul unităţii administrativ-teritoriale de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Municipiul Bucureşti, reprezentat legal de Primarul General.
Pentru considerentele expuse urmează a se face aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II – a din C.proc.civ., respingându-se recursurile reclamanţilor şi pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamanţii D.E.L., D.B.C., Ş.S.L., P.L.R.şi pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei 599 din 7 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi11 aprilie2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 15/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1498/2002. Civil → |
|---|
