CSJ. Decizia nr. 1498/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1498
Dosar nr.655/2002
Şedinţa publică din 11 aprilie2003
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta O.E.împotriva deciziei nr. 551din 15 noiembrie 2001a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă.
La apelul nominal s-au prezentat: recurenta-reclamantă O.E., personal şi asistată de avocat C.A., intimaţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, reprezentat de consilier juridic O.O., intimaţii-pârâţi N.M., personal şi asistat de avocat A.P., N.E.P., în reprezentarea aceluiaşi avocat, M.S., prin avocat N.I., lipsind intimata-pârâtă S.C."H.N."SA.
Procedura completă.
Avocat A.C.depune taxă judiciară de timbru de 8.185.180 lei, conform chitanţei Seria CF nr. 1504065 emisă de Direcţia Regională de Poştă Bucureşti – Oficiul 31, satisfăcând astfel obligaţia legală de timbrare pentru toate fazele procesuale, având în vedere petitul privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 378/1 din 22 ianuarie 1997 şi nr.725/17 aprilie 1997.
Curtea a acordat cuvântul în dezbaterea recursului cu care a fost învestită.
Avocat A.C.solicită admiterea recursului, modificarea deciziei Curţii de Apel şi a celei pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV – a Civilă, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamanta O.E. şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 312 alin. (2) din C.proc.civ.
Consilier juridic O.O. solicită respingerea recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod.
Avocat A.P. solicită, la rându-i, respingerea recursului ca nefondat, învederând că primul motiv, referitor la omisiunea cuprinderii în conţinutul hotărârii judecătoreşti a numelui avocaţilor şi a numerelor mandatelor de reprezentarenu sunt de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 105 din C.proc.civ., potrivit cu care, vătămarea actului susceptibil de nulitate ar putea duce la înlăturarea acestuia.
Cu privire la critica ce vizează administrarea probatoriilor şi aceasta este înlăturată de concluziile orale şi scrise prezentate de aceeaşi avocată pentru argumentele expuse în întâmpinare, iar în ceea ce priveşte valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare este reafirmată teoria bunei-credinţe, care trebuie interpretată, în cazul concret dedus judecăţii, în care situaţia terţului dobânditor de bună-credinţă, nu a fost răsturnată prin probe utile, concludente şi pertinente care să justifice reaua-credinţă, ce trebuia dovedită de reclamantă în cadrul probatoriilor amplu administrate.
În concluzie se solicită respingerea recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza a II – a din C.proc.civ. şi menţinerea ca legale şi temeinice a hotărârilor judecătoreşti pronunţate.
Avocat N.I., în reprezentarea intimatei-pârâte M.S. pune aceleaşi concluzii în sensul respingerii recursului.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta O.E. s-a adresat la data de 1 octombrie 1998 Judecătoriei sectorului 1, solicitând ca în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti:
- să se constate caracterul abuziv al măsurii naţionalizării pentru cele două apartamente şi garsoniera proprietatea sa, situate în Bucureşti, str. Washington nr. 2, etaj 1, sector 1;
- să fie obligat pârâtul a-i lăsa bunul în deplină proprietate şi posesie;
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este moştenitoarea proprietarului originar al imobilului, M.E..
Bunul a fost naţionalizat în mod ilegal, cu încălcarea prevederilor Decretului nr.92/1950, în condiţiile în care fusese dobândit de un funcţionar, cu credit de la stat.
Reclamanta şi-a precizat ulterior în mod succesiv acţiunea, înţelegând să revendice şi terenul aferent construcţiei, în suprafaţă de 504 m.p.
Prin sentinţa civilă nr. 4652 din 24 martie 1999, Judecătoria sectorului 3 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, conform prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b C.proc.civ., reţinând că valoarea obiectului acţiunii depăşeşte 150.000.000 lei.
La Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă cauza a fost înregistrată cu nr.1844 din 29 aprilie 1999.
La data de 19 octombrie 1999 reclamanta şi-a completat şi precizat din nou acţiunea, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâţi a numiţilor M.S., respectiv N.M. şi N.P., S.C.„H.N."SA, solicitând să se depună anularea contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentele nr. 2 şi 3 prin care foştii chiriaşi au devenit proprietari în condiţiile Legii nr.112/1995.
S-a arătat că aceste contracte au fost încheiate cu rea-credinţă atât din partea vânzătorului cât şi a cumpărătorilor, deoarece reclamanta depusese cerere de restituire imediat după adoptarea Legii nr.112/1995.
Pârâţii M. şi N. au formulat întâmpinări, arătând în esenţă că naţionalizarea imobilului s-a făcut în mod legal. În ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare, au susţinut că acestea sunt valabile, fiind încheiate cu respectarea Legii nr.112/1995 şi în condiţii de perfectă bună-credinţă, astfel încât urmează să-şi menţină efectele.
Examinând probatoriile cu înscrisuri, interogatorii şi expertiză tehnicăefectuate,Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă nr. 165 din 20 februarie 2001, a respins acţiunea ca nefondată.
Instanţa a reţinut în esenţă că:
- reclamanta are calitate procesuală activă, fiind unica moştenitoare a defunctei proprietare M.E.;
- vânzarea-cumpărarea apartamentelor către pârâţii M. şi N. a fost legală, bunurile aflându-se în circuitul civil;
- au fost respectate întocmai prevederile Legii nr. 112/1995 iar reclamanta nu a făcut nici un demers pentru a aduce la cunoştinţa pârâţilor intenţia sa de a revendica; în aceste condiţii, pârâţii – persoane fizice au dobândit cu bună-credinţă;
- în privinţa cererii vizând revendicarea, s-a apreciat că pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu este un „posesor neproprietar", bunurile fiind înstrăinate în mod legal persoanelor fizice pârâte înainte de începerea procesului.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe, şi prin care a susţinut în principal că:
- instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de restituire în natură a bunurilor;
- naţionalizarea s-a făcut în mod abuziv, deci titlul statului nu a fost valabil;
- în mod greşit s-a reţinut buna-credinţă a pârâţilor – persoane fizice la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 551 din 15 noiembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV – a civilă.
Instanţa de control judiciar a reţinut că tribunalul s-a pronunţat în limitele în care a fost investit, examinând toate capetele de cerere din acţiune, astfel cum aceasta a fost completată şi precizată în mai multe rânduri.
În privinţa modului în care a fost aplicată măsura naţionalizării, Curtea de Apel a reţinut că din nici o probă a dosarului nu rezultă că M.E. ar fi făcut parte din vreuna din categoriile socio-profesionale exceptate, menţionate în art. II din acelaşi act normativ. Ea s-a încadrat în muncă abia din anul 1952 iar prin înscrisuri necombătute, emise de Administraţia Financiară sector 1 rezultă că în perioada 1945 – 1950, atât cele 2 apartamente cât şi garsoniera au fost închiriate.
În fine, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut buna-credinţă a pârâţilor – persoane fizice, în condiţiile în care aceştia nu cunoşteau şi nici nu aveau cum să cunoască împrejurarea că reclamanta va revendica bunurile.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în sensul prevederilor art.304 pct. 9 C.proc.civ.şi arătând în esenţă că:
- hotărârea este lovită de nulitate întrucât nu cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261 C.proc.civ., neprecizându-senumele avocaţilor şi numerele mandatelor acestora, pentru a se putea verifica legalitatea reprezentării părţilor;
- insanţele au încălcat prevederile art. 129 şi 130 C.proc.civ., nestăruind pentru aflarea adevărului, inclusiv prin suplimentarea probatoriilor;
- în mod greşit s-a apreciat că titlul statului, rezultat din aplicarea Decretului nr.92/1950 este valabil, în realitate autoarea reclamantei făcând parte din categoriile exceptate de la naţionalizare menţionate în art. II din acelaşi act normativ.
- pârâţii-persoane fizice au fost de rea-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Pârâţii M. şi N.au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefundat şisusţinând că hotărârile pronunţate sunt legale şi temeinice.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, în lumina susţinerilor părţilor, Curtea reţine următoarele:
Motivul de casare referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 261 C.proc.civ.este neîntemeiat.
Este real că textul se referă la pct. 2, între altele, la menţionarea numelui avocaţilor. Această omisiune a instanţei de apel se raportează însă la prevederile art. 105 alin. 2 C.proc.civ., potrivit cărora actele se vor declara nule „numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor".
Or, reclamanta nu a putut menţiona, şi cu atât mai mult proba, ce vătămare i-a produs nemenţionarea în decizie a numelui avocaţilor părţilor adverse.
De altfel, în faţa Curţii Supreme de Justiţie reclamanta însăşi încalcă (mult mai grav) aceste reguli, depunând prin poştă un recurs semnat indescifrabil de un avocat, fără ştampilă şi fără delegaţie, pentru ca abia după 8 luni, la primul termen de judecată, să se depună o delegaţie avocaţială fără dată.
Curtea nu a intrat în detalii asupra acestor aspecte, care puteau pune chiar problema unei neregularităţi grave de declarare a recursului, însă le menţionează în raport de principiul potrivit căruia drepturile subiective, inclusiv cele procesuale, trebuie exercitate cu bună-credinţă.
La fel de vădit nefondată este şi critica referitoare la pretinsa lipsă de rol activ a instanţelor.
Atât tribunalul cât şi Curtea de Apel au stăruit pentru stabilirea raporturilor juridice reale dintre părţi, dispunând şi din oficiu probatorii cu înscrisuri. Au fost efectuate, în diversele faze procesuale, zeci de adrese la diferite autorităţi ale statului pentru lămurirea situaţiei juridice a bunurilor şi s-a insistat (uneori mai mult decât reclamanta) ca relaţiile necesare să fie obţinute.
De altfel, reclamanta nu menţionează care probatorii ar mai fi trebuit administrate, pentru ca, în cuprinsul aceloraşi motive de recurs, să arate că instanţele au avut la dispoziţie un material probator complet pentru a trage concluziile necesare.
Cel de-al treilea motiv de recurs, referitor la aplicarea prevederilor Decretului nr.92/1950, este de asemenea nefondat.
Orice excepţie, inclusiv cele prevăzute de art.II din Decretul nr.92/1950, este de strictă interpretare. Reclamanta nu a făcut nici o dovadă că autoarea sa se încadraîn categoriile socio-profesionale exceptate, singurul element probant fiind acela alîncadrării în muncă în anul 1952.
Pe de altă parte, din dovezile administrate rezultă că M.E. a închiriat etajul I al imobilului (deci cele două apartamente şi garsoniera în litigiu), pe toată perioada anilor 1938 – 1950, numiţilor I.B., F.C.şi A.S. Această situaţie rezultă din pct.8 al Actului de partaj de ascendent şi din adresa Administraţiei Financiare a sectorului 1, nefiind combătută.
În aceste condiţii, cum corect titlul statului a fost considerat ca fiind valabil, problema bunei-credinţe a pârâţilor cumpărători la încheierea contractelor îşi pierde relevanţa juridică.
Totuşi, instanţele au stabilit, întemeiat pe probatoriile administrate, că nu există nici o dovadă a relei-credinţe a părţilor. Au fost respectate condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr.112/1995, neexistând, la data încheierii contractelor, nici un demers al reclamantei vizând revendicarea imobilelor (cerere, notificare, acţiune în justiţie). Prezenta cerere în revendicare s-a formulat după doi ani de la încheierea contractelor, ceea ce atestă o dată în plus, valabilitatea acestora.
Aşa fiind, cum hotărârile pronunţate în cauză sunt în întregime legale şi temeinice, recursul formulat de reclamantă va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei551 din 15 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV – a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi11 aprilie2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1499/2002. Civil. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1493/2002. Civil → |
|---|
