CSJ. Decizia nr. 1799/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1799Dosar nr.962/2002
Şedinţa publică din 6 mai 200.
La ordine pronunţarea recursurilor declarate de reclamanţii S.I., S.M., Z.S.L., T.C.A.N., Ş.M.şi M.M.şi de intervenienţiiD.A.C., D.L.R., D.D., D.D., S.G.şi S.C.împotriva deciziei civile nr.569 A din 17 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 18 aprilie 2003 care face parte integrantă din prezenta, iar pronunţarea s-a amânat la data de 6 mai 2003.
CURTEA ,
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 4.10.1999 şi completată ulterior, reclamanţii S.I., S.M., T.C.A.N.şi Z.S.L.au chemat în judecată pe pârâţii C.P.şi O.V., solicitând: ieşirea din indiviziune asupra terenului situat în Bucureşti str. Vânători nr.25, sector 5; să se constate că sunt proprietari de bună credinţăai suprafeţelor de teren dobândite cu actelemenţionate, în cote părţi ideale,constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2674/1995 prin care O.V. vinde lui C.P.întreg terenulîn discuţie, de 335 mp, cu referire la cotele indivize ce se pretind a aparţine reclamanţilor, în considerarea faptului că actul a fost încheiat în frauda drepturilor proprietarilor şi lipsa consimţământului reclamanţilor, titulari ai unor drepturi indivize de proprietate asupra terenului tranzacţionat.
În drept s-au invocat prevederile art.728 şi urm.C.civ., art.111 şi art.948 c.civ.
La cererea pârâtului O.V., în temeiul prevederilor art.57-59 C.proc.civ.a fost introdus în cauză Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
S-a conexat dosarul nr.4238/2000 al Judecătoriei sector 5 Bucureşti, având ca obiect acţiunea aceloraşi reclamanţi, la care se adaugă D.A.C., privind constatarea inopozabilităţiisentinţei civile nr.9110/1997 a Judecătoriei Sector 5, Bucureşti.
Au mai intervenit în cauză: S.G.şi C., D.A.C., D.L.R., D.D. şi D.D., care au invocat aceleaşi drepturi ca şi reclamanţii.
Prin sentinţa civilă nr.356 din 23 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-aa admis excepţiile inadmisibilităţiiacţiunii, a cererilor de intervenţie şi aacţiunii conexe.
A respins acţiunea principală, cererile de intervenţie, precum şi cererea conexă, ca inadmisibile.
A lua act de renunţarea pârâtului O.V. la excepţia lipsei calităţii de reprezentant.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr.569 din 17 decembrie 2001, a respins ca inadmisibile apelurile declarate împotrivaacestei sentinţe de Ş.M., M.M.şi T.V., şi ca nefondate apelurile declarate de S.I.şi M., Z.S.L., D.A.C., D.R., D.D., D.D., S.G.şi S.C..
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele :
- apelantele S.M., M.M.şi T.V., nu au fost părţiîn litigiu;
- imobilul din str. Vânători nr.25, a fostcompus din mai multe apartamente şi teren, fiind naţionalizat prin Decretul nr.92/1950 în limitele a 3 apartamente, pe numele proprietareiB.S.– autoarea pârâtului O.V., pentru ca, prin decretul 299/1986 să seprocedeze la exproprierea drepturilor de proprietate pe cote părţi aparţinând reclamanţilor S., S., T. şi autoarei intervenienţilor D., care, necontestat, dobândiseră anterior câte un apartament cu cota indiviză deteren;
- prin sentinţa civilă nr.9110/3 dec.1997, pârâtul O.V., succesorul legal al defunctei B.S., obţine în deplină proprietate întreg terenul de 335 mp, de pe care, anterior, fusese demolată construcţia ce cuprindea şi apartamentele reclamanţilor coindivizari;
- la 29 iulie 1997, sub nr.2674, se autentifică contractul de vânzare-cumpărare intervenit între O.V. şi C.P.,având ca obiect terenul în litigiu;
- reclamanţiiîşiîntemeiazăpretenţiile deduse judecăţii pe calitatea de proprietar avută înainte de expropriere,situaţie în care nu au un drept de proprietate actual şi dovedit ca atare, acţiunea de ieşiredin indiviziune fiind deci inadmisibilă;
- în ce priveşte cererea având ca obiect constatarea că reclamanţii sunt proprietari de bună credinţă ai suprafeţelor de teren indivize, formulată în completarea acţiunii principale şi întemeiată pe prevederile art.111 C.proc.civ.., aceasta are un caracter de sine stătător, fiind inadmisibilă în raport de calea acţiunii în realizare pe care o au la dispoziţie – şi pe care au şi promovat-o de altfel ca cerere de ieşire din indiviziune – şi defaptul că o acţiune ce tinde la constatarea bunei credinţe a proprietarului unui imobil, este lipsită de temei legal.
- cu privire la cererea de constatare a inopozabilităţii sentinţei nr.9110/1997, faţă de principiul că hotărârile judecătoreşti sunt opozabile numai părţilor din proces, o asemenea împrejurare nu trebuie constatată pe calea unei judecăţi;
- actul de vânzare-cumpărare intervenit între pârâţi nu poate fi anulat pentru motivele invocate – lipsaconsimţământului reclamanţilor şi implicit vânzarea bunului altuia în lipsa unui interes legitim dovedit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii S.I., S.M., Z.S.L., T.C.A.N., M.M., Ş.M.şi intervenienţiiD.A.C., D.L.R., D.D. şi D.D..
Recurs separat au declarat şi intervenienţii S.G.şi S.C..
Prin ambele recursuri se critică hotărârea atacată, întrucât:
s-a interpretat greşit caracterul acţiunii, motivarea din hotărâre fiind contradictorie. În realitate cererea formulată, în sensul unei ieşiri dinindiviziune, are caracterul unei acţiuni în realizare, presupunând mai întâi constatarea unui drept;
s-a soluţionat greşit cererea de constatare aneopozabilităţii sentinţei civile nr.9110/1997, şi aceasta întrucât hotărârea menţionată, pronunţată în dispreţul legii, nu poate avea efecte care să afecteze drepturile terţilor;
motivarea este contradictorie cu privire la cererea de recunoaştere a drepturilor deproprietate ale reclamanţilor avute înainte de expropriere;
s-a interpretat greşit cererea de constatare a nulităţiiabsolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi, neputând fi primită afirmaţia după care anularea nu poate fi promovată decât în acţiuneapărţilor contractante. Recurenţii nu puteau avea posibilitatea să fie părţi în această operaţie juridică ilegală, prin care s-a vândut şi bunul altuia, fără consimţământul expres al celorlalţi coproprietari, la un preţ neserios, dovada dreptului de proprietate fiind făcută.
Recursurile nu sunt întemeiate.
În primul rând, cu privire la recursul promovat astfel de Ş.M.şi M.M.este de reţinut că apelul formulat de aceste părţi împotriva sentinţei a fost respins ca inadmisibil, aceasta în considerarea faptului că apelantele nu au fost părţi în proces.
Aşa fiind, recursul promovat nu putea privi decât soluţia dată astfel, neputând constituiobiect de judecată, aici, motivele ce ţin de fondul soluţionării litigiului.
Cu privire la recursurile promovate de celelalte părţi, ce urmează a fi analizate împreună fiind circumscrise, în esenţă,aceloraşi motive de casare şi aceloraşi chestiuni de fapt şi de drept.
Indiscutabil, acţiunea principală introductivă de instanţă, a fost formulată ca o cerere de ieşire din indiviziune întemeiată pe prevederile art.728 C.civ.pentru a cărei admisibilitate însă, era necesar – aşa cum esenţial a apreciat instanţa – a se demonstra că dreptul de proprietate asupra bunului supus partajului aparţine ca proprietate comună, mai multor persoane, în speţă, inclusiv reclamanţilor şi intervenienţilor.
Or, sub acest aspect, recurenţii nu au dovedit existenţa dreptului lor de coproprietate, la data formulării acţiunii, asupra imobilului în litigiu, motiv pentru care, în mod corect, acţiunea având acest obiect a fost apreciată ca inadmisibilă.
Este adevărat că prin completarea de acţiune, formulată ulterior,reclamanţii au solicitat a se constata existenţa unui astfel de drept de proprietate, cerere întemeiată în drept, pe dispoziţiile art.111 C.proc.civ.şi că, de principiu, o asemenea cerere ar putea ficonsiderată ca admisibilă, în măsura în care ea se doreşte a se constitui în premisa pe care s-ar sprijini cererea de ieşire din indiviziune.
Şi în acest caz însă, este necesar a se proba existenţa dreptului de proprietate în favoarea celui ce-l invocă şi care se pretinde astfel proprietar sau coproprietar, asupra bunului în litigiu.
Din acest punct de vedere, recurenţii invocă însă un drept de proprietate eventual dobândit prin actele de vindere-cumpărare din anii 1965, 1967, 1977, drept care a fost însă desfiinţat prin măsura exproprierii dispusă ulterior prin Decretul 299/1986. Tocmai de aceea, exproprierea fiind un mod de dobândire a proprietăţii de către stat, instanţa de apel a reţinut că în atare situaţie dreptul deproprietate invocatîn aceste condiţii nu poate fi considerat ca fiind actual şi dovedit ca atare. Considerentele aduse în acest sens se regăsesc în motivarea hotărârii, justificând astfel soluţia dată fără a exista nici o contradicţie între acestea sau între considerente şi dispozitiv.
În cadrul procesual astfel fixat şi mai ales în această fază de judecată, nu se poate discuta dacă şi în ce măsură actul exproprierii a fost abuziv sau nu şinici faptul că instanţa trebuia să aibă în vedere prevederile art.35 din Legea 33/1994 şi ale art.6 din Legea nr.213/1960, cum încearcă recurenţii să susţină acum.
O asemenea chestiune, eventual, putea face obiectul unei alte judecăţi, unde recurenţii, în contradictoriu cu statul, sau şi cu altepersoane să fi încercat, pe acest temei, întâi să obţină retrocedarea în proprietate a imobilului. Numai după aceea având stabilită astfel existenţa actuală a dreptului de proprietate, puteau promova prezenta acţiune de ieşire din indiviziune.
Plecând de aici, instanţa a rezolvat corespunzător şi cererea având ca obiect constatarea faptului că celedispuse prin sentinţa civilă nr.9110/1997 nu sunt opozabile recurenţilor, problema ţinând, adevărat, de aprecierea efectelor unei hotărâri judecătoreşti faţă de terţi şi putând constitui drei un argumentîn sprijinul unei eventuale susţineriîntr-un sens sau altul, raportat la obiectul dedus judecăţii.
De asemenea, este de reţinut că, faţă de cele deja arătate, prinhotărârea atacată s-a apreciat corect şi asupra soluţiei de respingere a cererii privind constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâţii O.V. şi C.P.. Dacă este adevărat că în cazul unei astfel de nulităţi(absolute), acţiunea poate fi formulată, de principiu de orice persoană interesată, tot atât deadevărat este că un asemenea interes trebuie să fie juridiceşte ocrotit, iar cauzele denulitate invocate să poată configura regimul juridic al nulităţii absolute.
Din acest punct de vedere, aşa cum prin hotărârea atacată s-a reţinut, în lipsa existenţei dreptului de proprietate al recurenţilor, interesul arătat nu fiinţează după cum nici temeiurile de nulitate invocate – lipsa consimţământului celorlalţi eventuali proprietari, respectiv vânzarea bunului altuia, prin ele însele nu puteau constitui în speţă, cauzeale nulităţii absolute, motiv pentru care, capătul de cerereavând acest obiect, nu putea fi decât respins.
Aşa fiind, faţă de cele arătate, în baza art.312 C.proc.civ., recursul urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii S.I., S.M., Z.S.L., T.C.A.N., Ş.M.şi M.M.şi de intervenienţii D.A.C., D.L.R., D.D., D.D., S.G.şi S.C.împotriva deciziei nr.569/A din 17 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1800/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1769/2002. Civil → |
|---|
