CSJ. Decizia nr. 1939/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1939DOSAR NR.2719/2002
Şedinţa publică din 14 mai 2003
S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr.2332 din 11 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat intimata reclamantă S.S.O.personal şi asistată de avocat A.D.Ş., precum şi intimaţii pârâţi B.O.personal şi asistată de avocat A.D.şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, reprezentat de consilier juridic O.O., lipsind intimata pârâtă S.C. "A." S.A.
Procedura completă.
La solicitarea instanţei, intimata reclamantă S.S.O.declară că nu mai insistă în judecarea recursului declarat împotriva încheierii din 23.10.2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, în dosar nr.2719/2002, prin care s-a admis cererea de suspendare provizorie a executării deciziei atacate.
Curtea, din oficiu, în conformitate cu art.20 al.5 din Legea 146/1997, privind taxele judiciare de timbru pune în discuţie problema timbrării, de către părţi, pentru toate fazele procesuale, având în vedere faptul că s-a solicitat şi anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta B.O.
Astfel, taxele de timbru datorate sunt: - reclamanta S.S.O.datorează pentru instanţa de fond – 2.088.500 lei + 30.000 lei timbru judiciar, iar pentru recurs – 1.044.250 lei + 30.000 lei timbru judiciar.
- pârâta B.O.datorează pentru apel – 1.044.250 lei + 30.000 lei timbru judiciar.
Avocaţii A.D.Ş. şi A.D.solicită judecarea cauzei la acest termen, cu darea în debit a părţilor, pentru sumele datorate cu titlu de taxe judiciare de timbru.
Reprezentanta Ministerului Public şi consilier juridic O.O. sunt de acord cu judecarea pricinii şi darea în debit a părţilor, cu privire la taxele de timbru datorate.
Având cuvântul în susţinerea recursului în anulare, reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere, în temeiul dispoziţiilor art.314 din Codul de procedură civilă, casarea deciziei atacate şi, pe fond, respingerea recursului ca nefondat.
Avocat A.D.pune concluzii în acelaşi sens.
Avocat A.D.Ş. solicită respingerea recursului în anulare ca nefondat.
Consilier juridic O.O. pune concluzii în sensul admiterii recursului în anulare.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 27 mai 1998 reclamanta S.S.O.a chemat în judecată pe pârâţii S.C. "A." S.A., Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi B.O.pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr.6 situat în Bucureşti, str.Alecu Russo nr.24-26, sectorul 2. S-a solicitat anularea Dispoziţiei nr.1672 din 25 noiembrie 1996 a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a Contractului de vânzare-cumpărare nr.1449 din 12 decembrie 1996 încheiat de pârâta O.B.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este proprietara apartamentului revendicat, aspect constatat prin sentinţa civilă nr.9068 din 20 octombrie 1994 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, hotărâre definitivă şi irevocabilă ca urmare a neexercitării apelului şi a recursului. Prin Decizia civilă nr.3138 din 15 octombrie 1996 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General şi a casat sentinţa judecătoriei, apartamentul reintrând în proprietatea statului prin Dispoziţia nr.1672 din 25 noiembrie 1996 a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Mai susţine reclamanta că pârâta B.O.a cumpărat apartamentul litigios în baza contractului nr.1449/12 decembrie 1996, sub incidenţa Legii nr.112/1995 şi când vânzările acestor imobile erau suspendate.
Prin întâmpinarea din 7 octombrie 1998 pârâta B.O.a invocat, în temeiul art.166 C.proc.civ., excepţia autorităţii lucrului judecat cu referire la capătul de cerere privind revendicarea apartamentului cu motivarea că aceeaşi acţiune a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr.9068 din 20 octombrie 1994 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti. Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr.3138 din 15 octombrie 1996, a admis recursul în anulare, a casat sentinţa judecătoriei şi a respins acţiunea reclamantei în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. "A." S.A.
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.15553 din 11 noiembrie 1998, a admis excepţia invocată de pârâta B.O.şi a respins acţiunea reclamantei S.S.O.reţinând autoritatea de lucru judecat.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, prin Decizia nr.1067/A din 7 aprilie 1999 a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi judecătorie, reţinând că între cele două acţiuni nu există identitate de obiect şi de părţi. Soluţia tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr.2662 din 19 noiembrie 1999, a respins ca nefondat recursul pârâtei B.O..
În fond după casare, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.9044 din 11 iulie 2000, a admis acţiunea formulată de S.S.O.şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.01449 din 12 decembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de S.C. "A." S.A. şi B.O.cu privire la apartamentul nr.6 situat în Bucureşti, str.Alecu Russo nr.24-26, etaj 1, sectorul 2. Au fost obligate pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, prin Decizia nr.496/A din 15 februarie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General. A admis apelul promovat de pârâta B.O.şi a schimbat în tot sentinţa judecătoriei, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei S. S. O.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr.2332 din 11 septembrie 2001, a admis recursul declarat de reclamanta S.S.O., a casat Decizia Tribunalului Bucureşti, în sensul că a respins ca nefondat apelul pârâtei B.O.împotriva sentinţei civile nr.9044 din 11 iulie 2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Împotriva deciziei dată în recurs de Curtea de Apel Bucureşti, la data de 14 iunie 2002, în temeiul art.330 pct.2 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin OUG nr.138/2000, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie susţinând că hotărârea judecătorească a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În motivarea recursului în anulare s-a susţinut că potrivit art.966 C. civ., obligaţia fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, iar conform art.968 din acelaşi cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi ori este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.
Cauzele de nulitate absolută sunt strict determinate de lege, iar cauza ilicită conduce la nulitatea actului juridic. În speţă, se susţine în motivarea recursului în anulare, nu poate fi reţinută frauda la lege întrucât aceasta presupune folosirea unor mijloace legale în scopuri ilicite, or, în cauză, scopul era unul licit, prevăzut de Legea nr.112/1995, care oferea posibilitatea chiriaşului de a cumpăra imobilul închiriat.
Astfel, pârâta B.O.a depus cerere pentru cumpărarea imobilului în care locuia în calitate de chiriaşă în cadrul termenului prevăzut de art.9 şi art.14 din Legea nr.112/1995, iarbuna-credinţă a acesteia nu poate fi pusă sub semnul întrebării întrucât la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare proprietarul imobilului era Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, ca urmare a admiterii recursului în anulare promovat de procurorul general la 15 octombrie 1996.
„Aparenţa de proprietar a statului era evidentă", în această situaţie în favoarea pârâtei operând principiul de drept prevăzut de art.486 C.civ.. Împrejurarea că pârâta a formulat cerere de cumpărare a imobilului înaintea soluţionării recursului în anulare nu înlătură buna ei credinţă din moment ce contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după soluţionarea acestuia, iar sentinţa de retrocedare era anulată.
S-a cerut admiterea recursului în anulare, casarea deciziei dată de Curtea de Apel Bucureşti şi pe fond, respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva hotărârii prin care s-a respins acţiunea.
Recursul în anulare nu este fondat.
La data de 26 aprilie 1993 reclamanta S.S.O.a revendicat în justiţie apartamentul nr.6 situat în Bucureşti, str.Alecu Russo nr.24-26, etaj 1, sectorul 2, cu motivarea că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dobândit în nume propriu, în perioada în care era minoră, terenul fiind cumpărat, iar construcţia ridicată prin contribuţia tatălui reclamantei B.P., de profesie avocat. În acest sens, reclamanta a depus la dosar contractul autentic de vânzare-cumpărare a terenului şi contractul de locaţiune de servicii referitor la construirea apartamentului şi a susţinut că naţionalizarea bunului, ce s-a dispus în baza Decretului nr.92/1950, a fost contrară legii deoarece la data trecerii nemişcătorului în proprietatea statului, reclamanta – titulară a dreptului de proprietate era minoră, iar tatăl său, pe numele căruia a operat naţionalizarea, era avocat, deci făcea parte dintr-o categorie socială exceptată de la aplicarea decretului.
Investită cu soluţionarea acelei cauze, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.9068 din 20 octombrie 1994, a admis acţiunea reclamantei S.S.O.şi a obligat pe pârâţii Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi S.C. "A." S.A. să-i restituie bunul revendicat.
Hotărârea judecătoriei a rămas definitivă prin neapelare.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 19 octombrie 1995, în temeiul art.330 pct.1 C.proc.civ. în redactarea textului în vigoare la acea dată, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care a susţinut că hotărârea este nelegală întrucât a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. Recursul în anulare a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia civilă, care, prin Decizia nr.3138 din 15 octombrie 1996, a casat sentinţa judecătoriei şi a respins acţiunea în revendicare promovată de reclamanta S.S.O..
După promovarea recursului în anulare, dar mai înainte de soluţionarea lui, la data de 17 aprilie 1996, numita O.B., care nu a fost parte în acel litigiu, s-a adresat cu o petiţie olografă Curţii Supreme de Justiţie (fila 23 dosar nr.3135/1995) în care a arătat că: „ în calitate de chiriaşă în imobilul retrocedat cu încălcarea regulilor de competenţă ale judecătorilor şi pentru care Parchetul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a declarat recurs în anulare în ziua de 18.X.1995 cu numărul de dosar 3113/1995, vă rog să binevoiţi a aproba cererea mea de a se recurge la citarea cu agent procedural, pentru că judecarea procesului se amână permanent din lipsă de procedură".
Invocând calitatea de chiriaş urmare a unui schimb de locuinţă şi că domiciliază în imobil împreună cu mama sa în vârstă de 80 de ani, bolnavă, precum şi cu o nepoată, numita B.O.a cerut urgentarea soluţionării recursului în anulare „având interes în cauză", după cum a arătat în petiţia menţionată.
Mai înainte de finalizarea (soluţionarea) acelui recurs în anulare, la data de 8 august 1996, numita B.O.s-a adresat S.C. "A." S.A. cu o cerere de cumpărare a apartamentului pe care reclamanta îl revendica în justiţie (f.27 dosar nr.2021/2001 al Curţii de Apel Bucureşti).
Este adevărat că, S.C. "A." S.A., ca reprezentantă a Primăriei Municipiului Bucureşti, a vândut apartamentul pârâtei B.O.la data de 12 decembrie 1996 (contract nr.01449), deci după soluţionarea primului recurs în anulare.
Cauza, fiind una dintre condiţiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoaşterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparţine vânzătorului, poziţie subiectivă în funcţie de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea-credinţă, îşi are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.
Nici practica şi nici doctrina nu au înţeles însă să recunoască, în toate cazurile, eficienţă distructivă principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună credinţă a fost impusă - în baza unor raţiuni cu aplicare mai largă şi care au creat un adevărat principiu -, de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.
S-a considerat pe drept cuvânt că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline înaintea unui principiu superior de echitate şi de justiţie: buna-credinţă a cumpărătorului, Din punct de vedere juridic soluţia şi-a aflat aşadar suport în raţiuni de ordin pracmatic, concretizate în principiul validităţii aparenţei de drept, a cărui esenţă este exprimată în adagiul „error communis facit jus".
Incidenţa acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comună sau unanimă - şi, deasemenea, invincibilă -, şi a unei condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. În adevăr, instanţele judecătoreşti au cerut întotdeauna ca terţul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credinţă, adică să nu fi cunoscut realitatea, şi ca eroarea în care a căzut să fie generală şi mai cu seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.
În speţă, în aplicarea acestor principii, se constată că pârâta O.B., nu numai că nu a fost în eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, eroare ce putea fi evitată prin simpla informare, ci din contra, intervenind într-un proces ce se desfăşura între alţii şi solicitând urgentarea lui, a cunoscut realitatea, atât cu privire la calitatea de proprietar a reclamantei, cât şi cu referire la demersul ei judiciar de apropriere a bunului de care nelegal a fost lipsită.
Cunoscând cine este adevăratul proprietar al imobilului, solicitând judecătorilor să urgenteze soluţionarea recursului în anulare şi prevăzând soluţia de admitere a acestuia în temeiul unei jurisprudenţe unanim cunoscute chiar la acea dată, pârâta B.O.a urmărit instrumentarea în mare grabă a contractului de vânzare-cumpărare şi prin aceasta vătămarea ori păgubirea gravă a adevăratului proprietar, prin lipsirea lui de un drept legitim.
Nu eroarea generată de neinformare sau ignoranţă, ci speranţa în nereuşita reclamantei de a-şi revendica bunul, a determinat-o pe pârâtă să încheie contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce pe plan psihologic exclude ideea de credinţă legitimă şi, corelativ, de bună-credinţă, iar comportamentul pârâtei răstoarnă o atare prezumţie şi, inevitabil, nimiceşte aparenţa de drept.
Faţă de cele ce preced, soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti se priveşte ca legală şi temeinică, motiv pentru care recursul în anulare va fi respins ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art.20 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum au fost modificate şi completate prin O. G. nr.34 din 16 august 2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr.2332 din 11 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Dă în debit pe reclamanta S.S.O.cu sumele de 2.088.500 lei şi 1.044.250 lei, plus câte 30.000 lei reprezentând taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar, datorate pentru instanţele de fond şi recurs şi pe pârâta B.O.la 1.044.250 lei şi 30.000 lei timbru judiciar, cu acelaşi titlu, pentru instanţa de apel.
Prezenta decizie constituie titlu executoriu.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1940/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 194/2002. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
